02 noiembrie 2019

Ofertă şi contraofertă pentru Brexitul din domeniile Apărare, Securitate şi Intelligence

Liviu Ioniţă

Încă 3 luni. Este perioada de prelungire a ieşirii Marii Britanii din Uniune. Din 2016, dincolo de preocupările concrete ale celor implicaţi în proces, Brexitul a devenit fie motiv de îngrijorare, fie de glumă. Dezbateriile legate de părăsirea Uniunii de către un stat membru s-au purtat, în general, cu privire la politică, economie, criminalitate transfrontalieră şi mai puţin cu privire la apărare şi securitate. Un motiv ar fi că, în conformitate cu articolul 4 din Tratatul de la Lisabona, securitatea naţională este desemnată ca fiind competenţă pur naţională, este considerată responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. Un alt motiv ar fi acceptarea, aproape unanimă, a ideilor potrivit cărora, pentru apărare colectivă există NATO, iar în ceea ce priveşte acţiunile comune în domeniul securităţii, acestea sunt grevate de absenţa unor structuri integrate de intelligence, şi, în general, de cooperare instituţionalizată la nivel de Uniune. De aceea, la o primă vedere, părăsirea Uniunii de către Marea Britanie nu pare să pună probleme speciale în materie de apărare şi securitate şi, probabil, din acest motiv, nu e un subiect prioritar de luat în calcul, cel puţin nu în contextul în care domeniul economic generează consecinţe greu de cuantificat şi gestionat.

Sursă foto: Mediafax

Va rămâne Marea Britanie acelaşi „partener de încredere şi prieten apropiat”?

După decizia de părăsire a Uniunii, Marea Britanie îşi expunea punctul de vedere cu privire la modul în care s-a gândit cum să realizeze asta, în martie 2017, în scrisoarea către Consiliul European care cuprindea declaraţia oficială a intenţiei de ieşire din UE. Premierul Theresa May afirma atunci că, în contextul în care securitatea Europei este mai fragilă decât în orice moment de la sfârşitul Războiului Rece, slăbirea cooperării ar fi o greşeală costisitoare. De asemenea, menţiona că obiectivele Regatului Unit pentru viitorul parteneriat sunt cele stabilite în discursul primului ministru din 17 ianuarie 2017, de la Lancaster House, cele cuprinse în Carta Albă, publicată în 2 februarie, şi în Revizuirea strategică de apărare şi securitate, Strategic Defence and Security Review (SDSR) din 2015.

Şi anume:

1.     Marea Britanie va continua să fie un partener de încredere, un aliat determinat şi un prieten apropiat.

Ce presupune acest lucru? Într-o perioadă în care există o ameninţare serioasă din partea inamicilor comuni, capacităţile unice de intelligence ale Marii Britanii vor continua să contribuie la protejarea de terorism a cetăţenilor europeni. Militarii din Marea Britanie, aflaţi în baze din diferite ţări europene, inclusiv Estonia, Polonia şi România, vor continua să îşi îndeplinească datoria.

Se doreşte ca relaţia viitoare cu Uniunea Europeană să includă aranjamente practice în materie de aplicare a law enforcement şi schimb de intelligence cu aliaţii din UE. Se va continua colaborarea strânsă cu aliaţii europeni în politica externă şi de apărare.

2. Prezenţa Marii Britanii este esenţială în apărarea colectivă a Europei, într-o apărare şi securitate complementară, cu respectarea rolului central al NATO.

Marea Britanie şi Franţa sunt singurele două puteri nucleare ale Europei. De asemenea, singurele două ţări europene cu locuri permanente în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite. Capacităţile de intelligence - unice în Europa - au salvat deja nenumărate vieţi în acţiuni antiteroriste.

Viziunea britanică asupra viitoarei relaţii cu UE este cuprinsă şi în The Future Relationship between the UK and the EU, document prezentat, în iulie 2018, de către premierul britanic: această nouă relaţie trebuie să fie mai largă decât oricare alta care există între UE şi o ţară terţă şi ar trebui să fie structurată în jurul unui parteneriat economic şi al unui parteneriat de securitate.

Ce ar presupune, în conformitate cu documentul respectiv, un nou parteneriat de securitate? Câteva direcţii comune de acţiune:

• menţinerea capacităţilor operaţionale existente ale Marii Britanii şi UE destinate protejării securităţii cetăţenilor lor, inclusiv capacitatea de a schimba date şi informaţii critice şi de a coopera pentru investigarea criminalităţii şi terorismului;

• participarea Regatului Unit la agenţii cheie ale UE, inclusiv Europol şi Eurojust, în cadrul unor noi acorduri care precizează că Marea Britanie nu va mai fi un stat membru;

• realizarea unor aranjamente pentru coordonarea problemelor de politică externă şi apărare;

• dezvoltarea, în continuare, a capabilităţii comune, susţinând eficacitatea operaţională şi interoperabilitatea militarilor din Marea Britanie şi UE.

Poziţia exprimată în 2017, de premierul Theresa May, a fost, însă, criticată pentru faptul că ar utiliza securitatea drept cip de negociere şi s-au ridicat unele întrebări, printre care dacă nu cumva există posibilitatea ca Marea Britanie să-şi scadă contribuţiile la intelligence-ul şi securitatea europene în cazul în care Londra nu obţine ceea ce îşi doreşte într-un acord comercial.

Pentru guvernul britanic, Brexitul ar trebui să aibă drept rezultat o Mare Britanie globală, o ţară care iese în lume pentru a construi relaţii cu prieteni vechi şi aliaţi deopotrivă. Nu se ştie exact ce presupune asta, însă, dat fiind că nu a existat o modificare majoră a strategiei naţionale britanice în urma rezultatelor referendumului din iunie 2016, atributul Marii Britanii de putere globală, acel Imperiu 2.0 cum au numit-o criticii, pare că se referă în primul rând la un rol comercial.

 

Care vor fi provocările de securitate generate de Brexit?

Teoretic, ieşirea Regatului Unit din Uniunea Europeană nu ar trebui să reprezinte nicio provocare specială în materie de securitate: Marea Britanie şi majoritatea membrilor UE vor rămâne state membre ale NATO, cu obligaţiile ce decurg în domeniul apărării.

Numai că, în situaţii concrete (Rusia, criza refugiaţilor sirieni, evoluţiile din Turcia - stat membru NATO), s-a dovedit că un dialog constructiv a fost facilitat, mai degrabă, de structurile UE din care Marea Britanie nu va mai face parte sau va face parte, dar în alte condiţii.

Royal United Services Institute a avertizat că o ieşire fără acord ar însemna că UK pierde automat accesul la peste 40 de sisteme de securitate şi baze de date. Colaborarea viitoare în diferite structuri de securitate va trebui negociată de la caz la caz şi vor fi necesare noi aranjamente şi protocoale cu privire la schimbul de informaţii şi modalităţile de cooperare.

În calitate de membru al Uniunii, Marea Britanie a contribuit şi beneficiat de datele Centrului de Informaţii şi Situaţii al UE (EU INTCEN), care furnizează analize Serviciului European de Acţiune Externă, a contribuit şi beneficiat şi de datele şi platformele agenţiei europene de poliţie Europol, cum sunt Secure Information Exchange Network Application - SIENA sau platforma multidisciplinară europeană împotriva ameninţărilor criminale EU Policy Cycle - EMPACT.

După Brexit, la insistenţa UE, participarea Marii Britanii la ambele entităţi va fi limitată.

De asemenea, se pare că i se va refuza participarea la Schengen Information System II (SIS II) şi la EU Passenger Name Record (PNR), sisteme care facilitează identificarea şi monitorizarea suspecţilor de terorism şi de alte activităţi criminale. În ceea ce priveşte Passenger Name Record Data (informaţii furnizate de pasageri şi colectate de companiile aeriene), a cărui înfiinţare s-a datorat, în bună măsură, eforturilor britanice, UE are competenţă exclusivă pentru a negocia acordurile, astfel că Regatul Unit nu va putea încheia acorduri separate cu statele membre.

Există şi alte baze de date importante la care Regatului Unit i se poate refuza accesul, dat fiind că niciun stat care nu este membru al UE nu are acces, cum este sistemul european de informaţii privind cazierele judiciare (European Criminal Records Information System, ECRIS).

Obiectul unor preocupări deosebite îl constituie mandatul european de arestare (EAW), care permite unui stat membru al UE să extrădeze suspecţii într-un alt stat european, prin proceduri simplificate, şi care nu cuprinde nicio prevedere pentru ţările terţe. Însă, în ceea ce priveşte EAW, acordurile încheiate cu Norvegia şi Islanda pot constitui un precedent pe care Marea Britanie ar putea să se bazeze în iniţierea unei viitoare colaborări.

Comunitatea de informaţii din Marea Britanie este un contributor major al Grupului de combatere a terorismului (Counter Terrorist Group -CTG), o grupare informală, care include agenţii din toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, la care se adaugă Norvegia şi Elveţia. Este un offshoot, o prelugire a Clubului de la Berna, o iniţiativă de schimb de informaţii, la care participă şefii agenţiilor de securitate şi informaţii din Uniunea Europeană.

Uneori CTG a fost descris ca o reţea paralelă de informaţii şi i-au fost puse în discuţie responsabilitatea şi legitimitatea, ca şi natura informală, iar după ce, sub preşedinţia Danemarcei, şi-a constituit baza de date referitoare la terorism, a fost criticat pentru implicare în supraveghere în masă.

Deşi nu este membru al CTG, Statele Unite participă la schimburi de informaţii cu grupul, iar după Brexit este de aşteptat ca şi Marea Britanie să rămână parte a grupului.

În materie de culegere de date, probleme serioase a ridicat proiectul Galileo, sistemul global de navigaţie prin satelit al UE, alternativă la sistemul de poziţionare globală (GPS) al SUA, care a început să funcţioneze în 2016, cu sediul la Praga şi două centre de operaţii la sol, în Germania şi Italia.

Printre cele mai spinoase părţi ale sistemului este Public Regulated Service (PRS), care urmează să fie finalizat în 2020, un serviciu de navigaţie criptat utilizat de agenţiile guvernamentale, forţele armate şi serviciile de urgenţă.

Doar statele membre ale UE vor avea acces la acesta.

În condiţiile în care o mare parte din PRS a fost dezvoltată de oameni de ştiinţă şi ingineri britanici, oficialii de la Londra au intenţionat recuperarea a 1,4 miliarde de euro investiţi de Regatul Unit (din cele 10 miliarde de euro deja cheltuite), însă, anul trecut, premierul britanic Theresa May a anunţat că Marea Britanie nu va mai căuta să recupereze investiţia. În schimb, Marea Britanie va crea, post-Brexit, un sistem de navigaţie prin satelit concurent al Galileo, în cooperare cu parteneri Five Eyes, întrucât orice nou sistem trebuie să fie compatibil cu GPS.

Jan Woerner, directorul Agenţiei Spaţiale Europene (ESA), consideră că planurile britanice de a dezvolta un concurent al Galileo, reprezintă o idee proastă şi ar trebui avută în vedere nu Uniunea Europeană în Spaţiu, ci Europa Unită în Spaţiu, dincolo de frontierele artificiale ale ţărilor.

Va fi mai sigură Marea Britanie decât este în prezent? Va fi Europa mai sigură? Ce se va întâmpla cu autonomia strategică europeană?

Idea de autonomie strategică europeană a luat naştere la Paris şi se referă, în principal, la capacitatea unui actor de a acţiona singur şi, ca urmare, de a decide singur şi, deci, de a avea capacitatea de a colecta informaţiile necesare în acest scop.

Strategia globală a Uniunii Europene din iunie 2016 susţine că se stimulează ambiţia de autonomie strategică a organizaţiei, pentru ca în discursul preşedintelui francez de la Sorbona, din septembrie 2017, să fie clarificat faptul că autonomia strategică europeană e un concept utilizat cu referire la capacităţile de operare autonome ale Europei.

Deşi, în ultimii ani, Uniunea şi-a intensificat eforturile pentru consolidarea capacităţilor comune de apărare prin proiecte precum cooperarea structurată permanentă (PESCO) sau iniţiativa de intervenţie europeană (propusă de Franţa, dar care are loc în afara cadrului UE), dezbaterile privind autonomia strategică includ perspectiva potrivit căreia, dacă europenii nu găsesc o cale către o mai mare independenţă şi coerenţă în politica externă şi de securitate, se vor condamna, în cel mai bun caz, la irelevanţă.

Deşi Administraţia Trump a criticat, în mai multe rânduri, eforturile UE de consolidare a capacităţii comune de apărare, cu motivaţia că ar interfera cu misiunea NATO, majoritatea statelor membre nu este de acord că eforturile UE în materie de securitate şi apărare subminează NATO.

Conform unei analize a European Council on Foreign Relations, pentru 17 ţări, printre care Franţa, Germania şi Italia, autonomia strategică europeană este un obiectiv important sau oarecum important, în timp ce alte 11 state îl consideră neimportant sau chiar îl contestă, printre acestea fiind şi Regatul Unit, pentru care autonomia strategică europeană reprezintă o autonomie decizională, care se bazează pe voinţa politică şi procesul de luare a deciziilor, nu una de acţiune ori informaţională.

Până în prezent, limitele politicii externe şi de securitate, cât şi ale politicii comune de securitate şi apărare nu sunt tocmai în avantajul conturării unei Europe în direcţia autonomiei strategice, ceea ce va fi şi mai complicat după ce Marea Britanie, una dintre puterile majore de apărare şi securitate ale Europei, va părăsi UE.

Impactul Brexit asupra securităţii naţionale britanice

Poziţia Marii Britanii se bazează pe un mix unic de avantaje, precum descurajarea nucleară, un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU şi capacităţi militare cu spectru complet. Pe lângă capacităţile de SIGINT (GCHQ), Marea Britanie beneficiază de acordul de schimb şi cooperare cu Statele Unite în domeniul intelligence (intelligence sharing and cooperation arrangement  -UKUSA) şi alianţa Five Eyes cu Australia, Canada, Noua Zeelandă şi SUA.

Pe de altă parte, pentru Marea Britanie, compromiterea sistematică a securităţii naţionale a Regatului Unit, ascunsă în aşa-numitul acord de retragere este reală şi prezintă un pericol şi pentru securitatea naţională a SUA (Gwythian Prins, professor Universitatea Buckingham).

Calder Walton (cercetător în domeniul intelligence al Harvard Kennedy School), consideră că dacă UK pleacă din UE, există motive întemeiate să presupunem că Washingtonul va considera Londra mai puţin importantă din punct de vedere strategic, iar oficialii americani vor începe să se întrebe dacă Statele Unite au nevoie de Marea Britanie sau dacă ar fi mai bine să-şi consolideze relaţiile de intelligence cu UE.

Pentru cercetător, perspectiva optimistă potrivit căreia impactul pe care Brexit îl va avea asupra securităţii naţionale britanice este redus, nu e întemeiată, iar serviciile de informaţii vor trebui să se adapteze. O cale ar fi dublarea avantajului pe care Marea Britanie îl deţine în domeniul tehnologiilor digitale (GCHQ şi noul centru naţional de securitate cibernetică din Marea Britanie, la fel ca MI6, sunt preocupate de recrutare şi instruire pentru expertiză cibernetică) sau, de ce nu, serviciile de informaţii din Marea Britanie ar putea începe să spioneze în UE. În ultimele decenii, cooperarea politică pe care a presupus-o apartenenţa la UE a făcut spionajul britanic în Europa prea riscant - şi invers. Dar, odată ce va părăsi UE, Marea Britanie va fi lipsită de astfel de constrângeri, iar zvonurile sugerează că informaţiile britanice au vizat, deja, negociatorii UE.

Însă, părerile au fost şi rămân împărţite. Sunt cei care susţin că statutul de membru UE ar dăuna altor parteneriate de securitate britanice, în special alianţei Five Eyes, întrucât se predă securitatea naţională britanică, subordonând forţele de apărare ale Regatului Unit controlului militar al UE şi compromiterea capacităţilor de informaţii din Marea Britanie (Richard Dearlove, fost şef MI6). Iar pentru Europa, Brexit-ul ar facilita o schimbare pozitivă, întrucât Marea Britanie a blocat progresele înregistrate în politica comună de securitate şi apărare, opunându-se efectiv unor proiecte subsecvente acesteia. Şi sunt şi cei care consideră periculoasă pierderea accesului la sistemele de informaţii şi bazele de date ale UE (John Sawers, un alt fost şef MI6).

Şi, totuşi, un lucru este cert: părăsirea UE de către Marea Britanie (cazul fără acord fiind cel mai problematic) va avea consecinţe semnificative.

În momentul în care Marea Britanie nu va mai fi stat membru şi ar renunţa la drepturile şi îndatoririle asociate acestui statut, participarea sa la toate iniţiativele comune ale UE va trebui regândită: programe legate de capacităţi, misiuni în cadrul politicii comune de securitate şi apărare, structuri instituţionale, schimb de informaţii. De asemenea, finanţarea Regatului Unit (care deţine mijloace financiare importante în zona de apărare, precum şi capacităţi tehnologice de ultimă generaţie şi know-how industrial) pentru bugetul UE ar înceta, ceea ce ar afecta UE şi agenţiile sale.

Lipsa de claritate în ceea ce priveşte condiţiile în care Marea Britanie va părăsi UE induce lipsă de claritate privind dacă şi cum se va coopera, ulterior, în problemele de securitate.

Brexitul sporeşte dificultăţile unui proces oricum dificil: integrarea diferitelor agenţii naţionale de intelligence în cadrul UE şi schimbul de informaţii. Tradiţional, agenţiile naţionale de informaţii sunt, încă, considerate în centrul suveranităţii statelor (Anthony Glees, director al Centrului pentru Studii de Securitate şi Informaţii), dar, în acelaşi timp, schimbul de informaţii este considerat fundamental pentru a face faţă unor ameninţări din ce în ce mai complicate.

Marea Britanie şi UE împărtăşesc acelaşi mediu de securitate, sunt expuse la ameninţări similare, iar într-o lume cibernetic hiperconectată, chiar şi un stat care deţine capacităţi impresionante de intelligence, o cultură de informaţii solidă şi o comunitate de informaţii cu multiple conexiuni, inclusiv cu SUA, nu poate fi o insulă în gestionarea necesităţilor actuale de informaţii.

Din 2016, aşa cum plastic sugera revista Forbes, iepurele a fost prins în faruri şi este încă acolo.

Într-o lume interconectată, cu terorism şi criminalitate informatică la cote ridicate, va fi nevoie de eforturi considerabile pentru construirea unei noi relaţii speciale Marea Britanie-UE, iar ideea nefericită de excedent de securitate utilizat ca cip de negociere ar trebui uitată.