18 decembrie 2019

Oceanul nu atât de îngheţat din Nord – Banchiză şi poligon pentru confruntarea marilor puteri

Laurenţiu Sfinteş

O ştire aproape neobservată zilele trecute a fost despre telecomunicaţiile din Insulele Feroe. Despre noile platforme tehnologice. Şi despre cine poate să facă şi doreşte acest lucru. Şi despre China şi al ei 5G, dezvoltat de Huawei. De aici încolo devine ceva mai interesant. Cum a ajuns China implicată într-un asemenea proiect, într-un loc care e sub suzeranitatea Danemarcei, o ţară care, la rândul ei, e unul din partenerii cei mai loiali SUA? Cum a devenit Beijingul interesat brusc de o comunitate de doar 50.000 de locuitori, dintr-un arhipelag ploios de insule de la care, cu oarecare bunăvoinţă, se poate vedea banchiza permanentă a Oceanului Îngheţat de Nord?

Sursă foto: Mediafax

Câteva frământări daneze

Pentru Danemarca, la fel şi pentru Norvegia, parţial şi pentru Islanda, ceea ce se întâmplă în ultima perioadă este doar o redistribuire a atenţiei naţionale către spaţiul asupra căruia deţin/e suzeranitate, dar care nu a fost până în prezent o prioritate strategică, aceasta fiind destinată mai ales direcţiei din care au venit clasic ameninţările - centrul, estul şi sudul european. Paradoxul pentru Copenhaga este percepţia că teritoriile de sub autoritatea sa încep să depăşească strategic importanţa pe care o are însăşi ţara suzerană.

Pentru puterile globale de genul Chinei şi SUA, Nordul îngheţat a devenit de interes atât din motive de mobilitate strategică şi capacitate crescută de proiectare globală a puterii economice şi militare, cât şi consecinţă a aspectului mai practic al problemei, ca urmare a fenomenului încălzirii globale, acest spaţiu devenind brusc mai accesibil.

Pentru Rusia şi Canada, Nordul a fost întotdeauna o prioritate, astfel că aceste state se pot considera mai îndreptăţite la drepturile de autor ale noilor evoluţii. Alte state interesate în direcţia Nord, dar cu resurse de putere mijlocii sau limitate, se alătură şi ele celei de-a doua categorii, dar acţionând desigur mai mult în trena principalelor competitoare.

Semnalul tras de SUA, prin  oferta de tip imobiliar a lui Donald Trump către Danemarca (la începutul lunii august, a.c., preşedintele SUA a ridicat problema unei achiziţii de tip real estate a Groenlandei, în dialogurile cu consilierii săi, discuţia devenind publică), este că Nordul a devenit mult mai important decât este acceptat în general, nefiind foarte clar la acest moment ce ar putea să facă, de fapt ce metode vor alege marile puteri pentru a se impune în această zonă rezervată până recent, într-o accepţie mai sudică, doar riveranilor.

Iar pentru Danemarca, după ce şi-a revenit din upercutul de licitaţie al preşedintelui Trump, au început deja ipotezele de lucru privind intenţiile SUA:

● se doreşte mărirea numărului de baze militare ale SUA pe coasta vestică a Groenlandei, acolo unde sunt deja câteva localităţi indigene dar şi o bază de decenii a SUA (Thule Base)?

● vor SUA creşterea prezenţei în sudul insulei, acolo unde ar putea monitoriza mai bine submarinele ruseşti?

● este interesat Pentagonul de utilizarea estului insulei pentru a monitoriza atacurile cu rachete hipersonice care ar putea veni de la est (metaforic vorbind), eventual şi pentru a disloca vectori proprii de atac? Un test de partea rusă a unei astfel de rachete Kh-47M2 Kinzhal / SA-N-9 Gauntlet a fost efectuat recent în triunghiul Marea Barents – Baza aeriană de la Olenegorsk (vest Murmansk) – poligonul Pemboi (nord Vorkuta).

● ce rol are în această ipotetică dezvoltare a infrastructurii militare din nordul planetei, baza militară rusă de la Nagurskoe, Arhipelagul Franz Joseph, renăscută după câteva decenii post sovietice de decădere?

Nu e, poate, o coincidenţă accentul pus, pe de altă parte, de Rusia pe dezvoltarea spărgătoarelor de gheaţă nucleare, nava amiral a acestei flote fiind Arktika, cea mai nouă din seria de 5 care mai include Sibir şi Ural, deocamdată, şi care a început testele de mare pe 12 decembrie. La acest moment, ceea ce pot face SUA, care şi-au propus dezvoltarea propriei flote de spărgătoare de gheaţă, este un prototip la jumătatea puterii celui rusesc. Iar de un spărgător de gheaţă militar, cum ruşii au comandat deja 3, toate dotate cu rachete balistice, nici nu poate fi vorba prea rapid.

Aşa că Danemarca are multe motive de îngrijorare, la care s-ar mai putea adăuga unul: faptul că între Copenhaga şi Nuuk, capitala Groenlandei, sunt 4000 de kilometri şi există percepţii diferite între cele două oraşe (definiţia trebuie extinsă un pic pentru a include şi pe cel de-al doilea) despre ceea ce înseamnă Nordul îngheţat.

Marile puteri polare sunt trei: SUA şi Rusia

Evoluţiile din această regiune sunt o continuare a ceea ce se întâmplă în restul globului, nici acest spaţiu neputând să se eschiveze dezvoltărilor militare şi tehnologice şi, desigur, nici aspiraţiilor competiţionale ale unei lungi serii de state din sau din afara acestei arii geografice.

Şi, aşa cum semnele încălzirii globale sunt cele mai evidente aici, tot astfel noile raporturi de forţe, acţiunile pentru extinderea sferelor de influenţă, pentru redelimitarea acestora se văd cel mai bine în Nordul nu atât de îngheţat ca înainte, nu atât de izolat de restul lumii, ca în deceniile trecute.

A devenit, astfel, un truism faptul că politicile marilor puteri internaţionale, care vizează Nordul Arctic, se intensifică, noile state „polare”, precum China, solicitând şi ele o parte din beneficiile unei prezenţe sporite în regiune.

Şi tot un truism este şi afirmaţia că principalii actori în zona Arctică rămân SUA şi Rusia, cărora li s-a adăugat, deocamdată ca potenţialitate, China. În acest sens trebuie interpretate prevederile noii strategii a SUA pentru zona arctică, o reacţie la acţiunile întreprinse de Rusia şi China, accent pus inclusiv în prefaţa documentului.

Abordarea Administraţiei Trump poate fi sintetizată într-o afirmaţie a secretarului de stat, Mike Pompeo, din mai 2019, care declară: „The region has become an arena for power and for competition, and the eight Arctic states must adapt to this new future” / „Regiunea a devenit o arenă pentru putere şi competiţie şi cele opt state arctice trebuie să se adapteze la aceasta în viitor.” Precizarea numărului de state vine în contextul în care declaraţia avea loc la cel de-al 11-lea summit ministerial al statelor din regiune (SUA, Canada, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Rusia, Suedia), la Helsinki, mai 2019. Altfel spus, statele din regiune pot participa la această competiţie, despre China, mai vedem, ea este rivalul nu numai al SUA, dar şi al tuturor celorlalte.

Strategia dezvoltă modul în care SUA văd principalii competitori:

● Rusia este o ameninţare militară regională evidentă, Flota de Nord a Rusiei fiind cea mai potentă parte a capacităţii nucleare ruse dislocate pe submarine (2/3 din  totalul navelor militare ruse sunt în componenţa acestei flote), având în periscoape nu numai ţintele de pe teritoriul SUA, dar şi cele din Europa Occidentală, în timp ce

● China reprezintă o ameninţare pe termen lung, mai difuză, dar extinsă pe plan global.

Referirile la China sunt aproape similare cu cele care se regăsesc în strategiile SUA pe alte spaţii, ceea ce demonstrează că SUA văd China drept principalul rival pe arena internaţională, indiferent de regiune, iar zona arctică este doar o exemplificare a acestei rivalităţi, într-un spaţiu inedit pentru Beijing.

Pentru fiecare din cei trei competitori, competiţia pentru influenţă în Nordul Îngheţat are însă raţiuni puternic profilate.

Pentru Rusia:

● zona Arctică este despre securitatea naţională, despre identitatea sa ca mare putere, despre dezvoltarea economică a ţării;

● resursele naturale încă neexploatate pot contrabalansa performanţa economică modestă a ţării şi devin, astfel, de nepreţuit;

● apariţia traseului maritim de nord (care presupune şi cooperarea Chinei) poate relansa regiuni întregi şi oferi oportunităţi de dezvoltare economică;

● zona Arctică oferă şi refugiul strategic la înrăutăţirea relaţiilor militare cu SUA şi Europa Occidentală.

Pentru China:

● zona Arctică a devenit o evidentă direcţie de preocupare strategică odată cu lansarea primei Cărţi Albe destinate acestei regiuni, în ianuarie 2018, ceea ce relevă şi un nivel al ambiţiilor globale care atinge şi cele mai depărtate regiuni ale planetei;

● principalele interese par mai nevinovate:

- cercetarea regiunii (pe modelul din Antarctica) pentru a urmări schimbările climatice globale;

- dezvoltarea capacităţii de transport pe rutele polare, un „drum polar al mătăsii”, care ar sprijini dezvoltarea economică a Chinei, acestea fiind mai puţin vulnerabile la ameninţările militare şi, evident, mai scurte;

- accesul la resurse de materii prime care să poată fi utilizate pentru dezvoltarea tehnologiilor alternative de care China are atâta nevoie (inteligenţa artificială, telecomunicaţiile în 5G etc.);

● zona arctică, împreună cu platourile submarine de mare adâncime şi spaţiul stratosferic au fost identificate de strategii chinezi drept noile frontiere care trebuie abordate pentru noi resurse, pentru noi zone de competiţie cu adversarii strategici, spaţiile care pot contribui cu resurse şi teritorii de manevră la creşterea economiei chineze;

● nu a fost evitată creşterea cooperării bilaterale cu statele din  regiune, de la vizite oficiale la contracte economice, oferirea de beneficii economice (aici intră şi ştirea despre comunicaţiile mobile din Insulele Feroe) şi financiare consistente statelor din regiune pentru a compensa faptul, şi handicapul, că Beijingul este singura mare putere din cele trei fără conexiune directă cu zona Arctică.

Pentru SUA:

● zona Arctică a devenit din ce în ce mai mult, în ultima perioadă, o regiune de contracarare a acţiunilor strategice ofensive dezvoltate de puterile competitoare, Rusia şi China;

● răspunsul militar, redimensionarea prezenţei în nord, este direcţionat mai ales pentru a contracara Rusia, în timp ce

● răspunsul economic are ca obiectiv China şi iniţiativele acesteia de a întări relaţiile bilaterale cu statele din regiune. De aceea, proiectele chineze sunt aproape replicate în oglindă de oferte economice americane care încearcă să neutralizeze ceea ce oferă Beijingul;

● secretarul de stat Mike Pompeo a sintetizat sec situaţia: „There are only Arctic states and non-Arctic states. No third category exists, and claiming otherwise entitles China to exactly nothing” / „Există numai state arctice şi state ne-arctice. Nu există o a treia categorie şi ceea ce clamează China nu înseamnă nimic.”

Un proverb cât o strategie

Regiunea arctică a devenit, în concluzie, de interes major internaţional în ultima perioadă, iar fenomenul are două etape de evoluţie strategică:

1.     schimbările climatice din nord au adus o accelerare în primul rând ale eforturilor Rusiei de a dezvolta economic şi militar regiunea, eforturi la care s-a alăturat şi China, urmare a propriilor evaluări strategice despre potenţialul existent aici;

2.     SUA au reacţionat la aceste evoluţii şi au luat măsuri de contracarare, printre care şi strategii de reacţie, ale acţiunilor Rusiei şi potenţialei intrări a Chinei în această zonă.

Pe lângă aceste principale repere, există, desigur, abordări comune ale unor organizaţii internaţionale de securitate, cazul NATO, de exemplu. Alianţa ia în considerare poziţiile membrilor săi cu interese în această regiune şi le complementarizează cu contribuţii ale celorlalte state membre, pentru a avea o abordare mai eficientă a provocărilor şi ameninţărilor care tind să încălzească şi Oceanul Îngheţat de Nord.

Şi mai există şi abordări naţionale, ale statelor nordice care nu intră în categoria marilor puteri, dar pentru care zona nordică face parte, ca şi în cazul Rusiei, din identitatea naţională: Canada, Danemarca, Islanda, Norvegia, Suedia, Finlanda. Aceste abordări pot fi, uneori, diferite de cele ale partenerilor, de cele ale SUA (cum e cazul disputei bilaterale Danemarca – SUA privind Groenlanda), uneori intersectându-se, dar având interesul naţional ca numitor comun.

Un numitor ca o alertă permanentă de securitate evidenţiată, poate, cel mai pregnant, de către preşedintele Finlandei, Sauli Niinistö, care citează un vechi proverb finlandez: „A Cossack takes everything what is loose” / „Cazacul ia tot ce este liber.”

Altfel spus, pentru a proteja ceea ce îţi aparţine, inclusiv banchiza de gheaţă din Oceanul nu atât de îngheţat din Nord, ataşată teritoriul naţional, este nevoie de putere, politică, economică şi, mai ales, militară.

Altfel...