O retragere cât o înfrângere (Despre decizia preşedintelui Donald Trump de retragere a forţelor militare ale SUA din Siria)

Mesajul twitter care pune Orientul Mijlociu pe jar

Miercuri, 19 decembrie, Donald Trump a anunţat, desigur pe twitter, că a luat decizia de a retrage forţele SUA din Siria , urmare a victoriei asupra Statului Islamic, singurul motiv asumat al preşedintelui pentru prezenţa forţelor americane în teritoriul aflat sub controlul kurzilor sirieni. Anunţul a fost făcut în stilul ataşat marilor realizări: ”După victorii istorice împotriva ISIS, este timpul să aducem acasă tinerii noştri!”

Primele reacţii, prima demisie

În orele ulterioare anunţării deciziei, şase senatori din ambele partide, printre care şi unul din aliaţii preşedintelui în Senatul SUA, senatorul Lindsey O. Graham, într-o scrisoare deschisă, i-au solicitat acestuia să-şi reconsidere poziţia, invocând faptul că, prin această retragere, Statul Islamic va reveni ca ameninţare regională.  Şi nu au fost singurele mesaje care s-au arătat cel puţin suprinse, dacă nu şi dezamăgite, de decizia preşedintelui. Nu numai din SUA, dar şi din Europa. Cunoscutul politician olandez, Guy Verhofstadt, a comentat că ”este o victorie pentru Rusia, Iran, Turcia..., pentru regimul sirian... lasă europenii vulnerabili....”

Chiar şi tatăl purtătoarei de cuvânt a Casei Albe, Sarah Sanders, fostul guvernator de Arkansas, Mike Huckabee, şi el suporter al preşedinbtelui, a transmis, pe twitter, apelul pentru o regândire a acestei decizii, care este ”o trădare a kurzilor care şi-au sacrificat sângele pentru americani”, invocând şi faptul că, prin această retragere, creştinii sirieni vor rămâne fără nicio protecţie (”sitting ducks” & ”ţinte sigure”).

Au existat, desigur, şi aprecieri pozitive, mai precaute sau mai direct exprimate, în special, pe plan internaţional. Preşedintele rus Vladimir Putin a avut o notă de reţinere, deşi a apreciat, cum altfel, că decizia este cea corectă, dar: ”Noi nu vedem încă niciun semn al acestei retrageri”. Turcia, prin mesajul transmis vineri, 21 decembrie, de ministrul de externe, Mevlut Cavusoglu, salută decizia lui Trump şi sugerează că ar trebui să existe o coordonare.

La o zi după anunţarea acestei decizii, un nou mesaj anunţă, în acelaşi stil: ”Generalul Jim Mattis se va retrage, cu distincţie, la sfârşitul lunii februarie...”. După doi ani în care s-a aflat la conducerea Departamentului Apărării, perioadă în care a avut şi acţiuni coordonate cu preşedintele Trump în domeniul achiziţiilor de echipamente sau al convingerii aliaţilor NATO pentru creşterea alocaţiilor bugetare pentru apărare (atât de des invocatul procent de 2% pentru bugetul militar), realizări care i-au adus laude din partea preşedintelui, dar şi divergenţe cu acesta, generalul Mattis şi-a scris demisia.

Într-un stil laconic şi exact, pe profilul unui general de patru stele, cu 44 de ani de carieră, Mattis nu face reproşuri directe, dar sugerează moralizator ca ”tratarea aliaţilor cu respect” este una din coordonatele acestei cariere.

Ce urmează acestei decizii?

Deocamdată, nu este foarte sigur cum va fi pusă în practică. Preşedintele Trump a anunţat concomitent şi retragerea a 5.000 de militari din contingentul din Afganistan. Unde SUA nu sunt singure, o mare parte din partenerii şi membrii NATO, inclusiv România, fiind, de asemenea, prezenţi cu contingente naţionale. Sunt decizii care schimbă reperele implicării SUA, chiar şi ale NATO, în două spaţii strategice extrem de importante, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud. Nici în Siria, americanii nu sunt singuri. Marea Britanie şi Franţa au contribuit, la rândul lor, cu contingente militare, iar ulterior anunţului, au subliniat că vor continua operaţiunile anti – ISIL din Siria. Trecutul istoric în regiune pune Londra şi Parisul în faţa unei opţiuni de menţinere a acestei prezenţe. Mai e şi Israelul, principalul aliat al SUA în regiune, extrem de interesat să-şi ţină inamicii la distanţă şi prietenii aproape. Consilierul prezidenţial, John Bolton, a afirmat, cu doar trei luni în urmă , că SUA vor rămâne în Siria tot atât timp cât vor fi şi iranienii.

Astfel că, deşi anunţată intempestiv, argumentată cu victoriile neclare obţinute împotriva ISIS, dar şi cu reuşite ale Administraţiei în domeniul militar, decizia de retragere a celor 2000 de militari SUA din Siria, ar putea fi completată cu măsuri complementare care să facă, cel puţin pentru kurzi, mai puţin amară pilula care li se oferă pe post de îndulcitor:

 o coordonare cu Turcia pentru a face un transfer de responsabilitate asupra nordului şi estului Siriei. Conform media , această coordonare deja există, chiar retragerea urmând unei discuţii directe între cei doi preşedinţi, Trump şi Erdogan, dar şi încheierii unui contract de 3,4 miliarde de dolari pentru cumpărarea de către Turcia a unui număr semnificativ de sisteme Patriot;

 o coordonare cu Rusia şi Israelul pentru a crea condiţii pentru o retragere a consilierilor iranieni, a miliţiilor shia sprijinite de Iran, din Siria. Aici lucrurile sunt mai complicate, pentru că, pe de o parte, cu Rusia, dialogul este întotdeauna însoţit de suspiciunea unor înţelegeri bilaterale post summitul bilateral de la Helsinki, iar, pe de altă parte, Israelul are capitol separat în strategia de securitate a SUA;

 o implicare mai mare a Marii Britanii şi Franţei în operaţiile şi locaţiile din estul Siriei, eventual şi din enclava Al Tanf, de la graniţa cu Iordania şi Irakul, pentru a menţine active o serie de grupări siriene rebele. Cele două state sunt de cel puţin 100 de ani implicate în regiune, harta ei contestată e desenată de doi diplomaţi, unul britanic, Sykes, celălalt francez, Picot. Iar la acea perioada, 1916, a fost şi un acord al diplomaţiei ruse pentru această divizare. Nimic nou, deci, în nisipurile Orientului Mijlociu.

Cine pierde întotdeauna? Răspunsul corect este...

Kurzii, care au sperat atât de mult de la sprijinul SUA, se văd acum nevoiţi să reia, unele surse media spun că s-a şi întâmplat deja acest lucru, contactele cu regimul de la Damasc, să-şi calmeze spiritele şi speranţele. Din ianuarie încep negocierile pentru noua arhitectură constituţională siriană, cine se grăbeşte poate prinde o confederaţie, autonomie locală, ceva. Oferta Damascului e limitată.

Când Forţele Democratice Siriene (majoritar kurde) au dat, cel puţin în ceea ce priveşte structurile militare vizibile ale grupării, ultima lovitură Statului islamic prin atacarea noii sale capitale din Estul Siriei, oraşul Hajin, ele şi-au semnat, de fapt, condamnarea la pierderea singurului aliat pe care puteau conta în împlinirea obiectivelor de întărire a autonomiei din nordul Siriei, în asigurarea protecţiei împotriva ameninţărilor Turciei.

Cele câteva zeci de jertfe ale militanţilor kurzi care au luptat pentru preluarea controlului ultimului bastion ISIS de pe malul Eufratului, i-au oferit lui Trump victoria de care avea nevoie ca să-i lase pe mâna lui Erdogan.