12 august 2019

O nouă probă în cursa înarmărilor – armele hipersonice

Mircea Mocanu

În perspectiva încheierii tratatului New START, în anul 2021, echilibrul strategic global în domeniul balistic este pus la încercare. Chiar înainte de aceasta, statele posesoare de rachete balistice au căutat să obţină asimetrie în avantajul lor prin soluţii tehnologice care nu sunt prevăzute în tratatele de control al armamentelor. Între aceste soluţii se distinge noutatea pe care senatorul american Angus King o compară cu introducerea arcului lung, arma cu ajutorul căreia englezii au înfrânt oştile franceze de patru ori mai numeroase la Azincourt / Agincourt, în 1415 (bine, a mai fost şi noroiul cauzat de ploi intense). Este vorba despre rachetele hipersonice, invenţia care „ţine afişul” scenei balistice actuale. Aceste platforme pot atinge viteze de peste Mach 5, fiind în acelaşi timp manevrabile, combinaţie care a atras imediat interesul planificatorilor militari ai marilor puteri, pentru că, la viteza de 10000 de kilometri pe oră, creează un scut de plasmă ce face inutil radarul şi sunt ghidate de un senzor în infraroşu, domeniu pentru care sistemele actuale de apărare par inadecvate. Acesta este tărâmul unei noi curse a înarmărilor: domeniul armelor hipersonice.

Sursă foto: Mediafax

Evoluţiile istorice au favorizat un avans al Rusiei

Uniunea Sovietică a fost interesată de ideea realizării unui bombardier strategic cu viteză hipersonică încă din vremea lui Stalin. Dar folosirea avioanelor pentru transportul la ţintă al unei încărcături nucleare a fost abandonată în favoarea soluţiei rachetelor balistice, idee revigorată în perioada Iniţiativei de Apărare Strategică, declanşată de preşedintele american Ronald Reagan, program cunoscut mai mult sub numele „Războiul Stelelor”. Apoi, odată cu prăbuşirea comunismului şi destrămarea U.R.S.S., investiţiile în domeniu au fost mult reduse.

Situaţia s-a schimbat, însă, după încheierea Războiului Rece şi atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, când Statele Unite şi-au reorientat masiv preocupările strategice de la contracararea unor state ostile la contracararea ameninţării teroriste. Atunci, Rusia post-sovietică a acordat o anumită atenţie propriilor terorişti (cecenii), dar a revigorat puternic şi programele de armament convenţional, în primul rând armele nucleare şi vectorii de transport la ţintă.

Aşa se face că, în anul 2017, agenţia TASS anunţa succesul rachetei anti-navă Zirkon, cu lansare terestră, care ar fi atins o viteză de Mach 8 şi o bătaie de 400 km, urmând a fi testată şi cu lansare de pe o navă. Trecând de la nivel operaţional la nivel strategic, în martie 2018, preşedintele Vladimir Putin a anunţat realizarea rachetei Avangard, cu o rază de acţiune de 6000 km, deci intercontinentală. Agenţia TASS afirma că „acest planor este capabil să zboare cu viteze hipersonice în straturile dense ale atmosferei şi să manevreze pe traiectorie chiar cu schimbarea altitudinii de zbor, reuşind astfel să străpungă orice apărare anti-rachetă”. Potrivit directorului Agenţiei de Intelligence a Apărării din SUA (DIA), general locotenent Robert Ashley jr. (declaraţii la Hudson Institute), „planorul” Avangard poate fi dus la apogeu de către racheta balistică Sarmat, de unde să înceapă evoluţia descendentă la viteze hipersonice.

De asemenea, pentru lansare de pe platforme aeriene (Mig-31), Rusia a anunţat şi realizarea rachetei Kinjal (Kinzhal = Pumnal), cu o rază de acţiune de 1500 – 2000 km, capabilă să transporte la ţintă o încărcătură nucleară de 480 kg.

China vine puternic din urmă

Cu un start întârziat de nivelul redus de dezvoltare economică şi tehnologică, autorităţile de la Beijing au recuperat decalajul prin eforturi enorme. Potrivit subsecretarului pentru cercetare tehnologică al Pentagonului, Michael Griffin, China se apropie, în anul 2019, de momentul operaţionalizării unor sisteme hipersonice cu rază de acţiune de mii de mile.

În luna mai, revista Jane’s a publicat un raport („China’s Advanced Weapons Systems”) în care se afirmă că vehiculele hipersonice constituie un domeniu important de dezvoltare pentru Armata Populară de Eliberare a Chinei, iar raportul anual pentru 2019 al Pentagonului către Congresul SUA precizează creşterile bugetare care fac posibile dezvoltări semnificative în acest sens. Bugetul pentru apărare al Beijingului creşte anual cu 6%, urmând să atingă suma de 260 miliarde de dolari în anul 2022. Raportul afirmă că, „pe baza unor proiecţii economice credibile şi a unei atenţii constante acordate apărării, China va rămâne, alături de Statele Unite, statul cu cel mai mare buget militar din regiunea Indo-Pacifică”.

Dacă realizările tehnologice anunţate de Moscova denotă capacităţi într-o gamă extinsă de la nivel teatru de operaţii la nivel intercontinental, se pare că Beijingul  abordează o viziune mai limitată, menită să asigure controlul numai în Orientul Îndepărtat, până la al doilea rând de insule pacifice, ceea ce ar include Insula Guam. Acest concept operaţional este perceput de Pentagon ca având ca obiectiv penetrarea apărării anti-rachetă a SUA în Estul Asiei, şi ameninţând, astfel, bazele americane din subordinea Comandamentului Indo-Pacific şi, în general, navele de război care execută misiuni în vestul Oceanului Pacific. Astfel, după cum se exprimă autorul raportului din Jane’s,  „China va avea un sistem de arme cu potenţialul de a destabiliza şi probabil remodela dinamica securităţii regionale şi globale”.

După un test eşuat în august 2014, toate testele Beijingului cu vehiculul hipersonic DF-ZF au fost reuşite şi adaugă China pe harta posesorilor de tehnologie hipersonică. Totodată, China dezvoltă racheta balistică cu rază medie de acţiune Dongfeng-17, capabilă să ridice planorul hipersonic la altitudinea de apogeu pentru lansarea acestuia către ţintă. Dongfeng-17, preconizată să atingă capacitatea operaţională iniţială în anul 2020, va avea o rază proiectată de 1800 – 2000 km.

Pentru testarea la sol, China utilizează un tunel aerodinamic ce permite teste până la Mach 9 şi va construi un tunel mai performant, pentru viteze până la Mach 25.  

Veridicitatea informaţiilor publice în domeniul tehnologiei hipersonice

Analiştii militari recepţionează cu precauţie informaţiile privind succesele tehnologice ale Chinei sau Rusiei, având în vedere înclinaţia acestor puteri pentru propagandă în domeniul securităţii şi avansul în operaţii informaţionale. Totodată, analizele impun precauţie în formularea politicilor şi strategiilor pentru contracararea ameninţărilor Moscovei şi Beijingului, pentru că aceste ţări pot provoca incidente grave şi prin utilizarea unor prototipuri sau produse care nu au fost supuse unor teste concludente.

Efortul tehnologic este luat în considerare în mod serios, însă, chiar dacă rezultatele sunt încă la nivel experimental, iar operaţionalizarea este pusă sub semnul îndoielii. Pe de altă parte, chiar armele prezentate propagandistic pot fi folosite ca argument în cursul negocierilor, în perspectiva încheierii cu succes a operaţionalizării lor, deci ca şantaj. În cazul Rusiei, tradiţia arată că, după succese tehnologice răsunătoare, au urmat amânări ale etapelor următoare ale operaţionalizării armelor avansate şi diminuări ale nivelului de ambiţie al întregului program.

Dacă nivelul real atins în dezvoltarea de arme hipersonice este „servit cu puţină sare”, cum spun anglo-americanii, provocarea este certă, iar factorii de decizie sunt nevoiţi să ia în considerare măsuri serioase de contracarare.

Mai este şi problema producţiei de serie

Realizările spectaculoase anunţate de Rusia şi China se referă la succese tehnologice şi experimentale obţinute cu eforturi financiare şi inginereşti deosebite. Este însă cale lungă până la trecerea acestor prototipuri de la proces tehnologic de laborator la proces tehnologic industrial („uzinarea produsului”), apoi la producţia de serie şi operaţionalizarea noilor arme de tehnologie avansată.

Înzestrarea masivă cu astfel de arme ar aduce Rusia în faţa unei noi curse de tipul celei generate de Războiul Stelelor, încheiată cu colapsul Uniunii Sovietice. Indexul pentru 2019 privind Libertatea Economică, publicat de Heritage Foundation, subliniază faptul că preţul redus al petrolului, sancţiunile occidentale pricinuite de anexarea ilegală a Crimeei şi cheltuielile pentru revigorarea forţelor armate au subţiat considerabil finanţele Rusiei. De aceea, Moscova insistă deja în utilizarea puterii de imagine a acestor realizări anunţate înainte de a fi nevoie să lanseze o rachetă într-o situaţie conflictuală reală sau în teste reuşite desfăşurate transparent.

Din punct de vedere financiar, China prezintă o situaţie mai bună, şi ar putea produce mai multe arme avansate decât Rusia, dacă baza industrială ar permite uzinarea succeselor tehnologice experimentale, ceea ce nu este sigur.

În privinţa producţiei de serie, cel de-al treilea competitor în domeniul hipersonic, Statele Unite, a anunţat intenţii concrete, având în vedere că, după cum sublinia Patrick Shanahan, pe când era adjunct al secretarului apărării al SUA, producerea de mii de arme hipersonice sau a unor sisteme de apărare împotriva acestora are implicaţii de dimensiunea unei întregi baze industriale. El a adăugat că Pentagonul va căuta şi concurenţa între doi sau trei producători specializaţi. În acest sens, la o întrunire din decembrie 2018 cu reprezentanţi ai industriei americane de armament, Michael Griffin, amintit mai sus, a declarat că „industria va primi un mesaj clar de la Departament (al Apărării) privind direcţiile de acţiune în dezvoltarea de sisteme de arme hipersonice ofensive şi defensive, şi suntem încredinţaţi că veţi răspunde aşa cum este nevoie”. La jumătatea anului 2019, firme ca Lockheed Martin, Northrop Grumman, Raytheon, Boeing, Pratt & Whitney, sunt deja angajate energic în dezvoltarea de arme hipersonice.

Eforturile Statelor Unite pentru dezvoltarea de arme hipersonice

În martie 2019, în faţa subcomitetului pentru intelligence, ameninţări şi capabilităţi emergente din Comitetul pentru Forţe Armate al Camerei Reprezentanţilor a SUA, Michael Griffin a declarat că, pentru Departamentul Apărării, „capabilităţile hipersonice rămân un obiectiv major pentru întregul Departament, care îşi accelerează eforturile de dezvoltare şi experimentare de sisteme hipersonice”.

Pentagonul a cerut Congresului SUA 2,6 miliarde de dolari pentru tehnologii hipersonice în bugetul anului 2020 şi îşi dublează aproape investiţiile în domeniu, în cursul următorilor cinci ani (de la 6 miliarde la 11,2 miliarde de dolari). În declaraţia prezentată, M. Griffin a precizat că, în următorii ani, Pentagonul intenţionează „să desfăşoare în jur de 40 de zboruri test, pentru a accelera asigurarea de capabilităţi forţelor luptătoare cu câţiva ani mai devreme decât era planificat”.

Conceptul operaţional avut în vedere este dual, aşa cum este prezent şi în programele Rusiei. Pe de o parte, este avut în vedere atât un „planor hipersonic” lansat de pe rachete balistice intercontinentale, contra unor ţinte bine protejate (hard skin), la nivel strategic. Pe de altă parte, sunt dezvoltate rachete hipersonice cu rază medie de acţiune (TBG – Tactical boost-glide) şi o aşa-zisă armă hipersonică „ce respiră aer” (HAWC – Hypersonic air-breathing weapon concept), pentru a fi lansată din avioane, de pe nave de luptă sau de pe platforme terestre, în misiuni la nivel teatru de operaţii, contra unor ţinte mai puţin protejate (soft skin). În câmpul tactic terestru, sistemele hipersonice sunt concepute să lovească obiective în adâncimea frontului de la sisteme ale artileriei tip „tunul viitorului” în situaţii A2AD (Anti Access Area Denial) şi contra unor ţinte mixte, fie de infrastructură super-protejată, fie de infrastructură de importanţă din teatrul de operaţii. Ca şi în mediul convenţional tradiţional, a astfel de artilerie ar crea „ferestre de oportunitate” care să fie exploatate de forţele întrunite.

Dificultăţile tehnologice constau, în principal, în producerea de materiale şi sisteme de propulsie care să funcţioneze cu precizie şi în siguranţă la temperaturi de mii de grade. De aceea trebuie prevăzută redundanţă în proiectare şi sunt necesare numeroase teste, după fiecare test urmând reproiectări şi ajustări importante.

Eforturile Pentagonului continuă activitatea desfăşurată de agenţia de cercetare DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency) încă din anul 2003, când Marina Militară a SUA desfăşura teste hipersonice la poligonul maritim Point Mugu, din California şi experimenta tehnologia de propulsie autonomă „scramjet”. De altfel, directorul DARPA, Steven Walker, a declarat (în mai 2019) că, „din punct de vedere tehnologic... am fost în avangardă în domeniul hipersonic. Cred însă că unii competitori au transferat tehnologia în capabilităţi militare mai repede decât noi”.

Proiectele hipersonice ale Forţelor Armate ale SUA

Deşi trei categorii de forţe armate desfăşoară în mod separat proiecte de dezvoltare de arme hipersonice, ele cooperează în baza unui memorandum în domeniul proiectării, dezvoltării, testării şi producţiei armelor hipersonice.

În cadrul Forţelor Aeriene, potrivit directorului S. Walker, două prototipuri de vehicule hipersonice vor zbura până la sfârşitul anului 2019, iar firma Raytheon a anunţat, la sfârşitul lunii iulie, finalizarea etapei de proiect pentru vehiculul TBG. În continuare, prototipul TBG va fi preluat pentru a fi operaţionalizat ca Armă avansată de răspuns rapid (ARRW – Advanced Response Rapid Weapon), pentru care firma Lockheed Martin a primit un contract de 480 de milioane de dolari, în august 2018. O variantă dotată doar cu senzori (AGM-183A) a fost testată în zbor (acroşată în exteriorul unui bombardier B-52) în luna iunie, la Baza Aeriană Edwards, din California. Arma hipersonică ARRW este planificată să devină operaţională în anul 2022.

Forţele Navale ale SUA (US Navy) dezvoltă trei proiecte în domeniul hipersonic: un TBG, o armă de lovire convenţională promptă şi ARRW, în contracte însumând 2,5 miliarde de dolari pentru firma Lockheed Martin. De asemenea, US Navy dezvoltă un complex specializat de testare a vehiculelor lansate din aer, în Deşertul Mojave, şi studiază proiectul unui complex de testare pentru vehicule cu lansare subacvatică.

La rândul lor, Forţele Terestre americane (US Army) dezvoltă rachete hipersonice tactice sub numele de Focuri operaţionale (OpFires), în măsură să penetreze orice apărare anti-aeriană în câmpul tactic. Ambiţia US Army este de a asigura arme hipersonice la nivel de baterie, până în anul 2023, cu doi ani mai repede decât era prevăzut iniţial. Pentru aceasta, Forţele Terestre au cerut un buget de 228 de milioane de dolari pentru anul fiscal 2020 şi o suplimentare de 130 de milioane pentru prototipul armei hipersonice, care, în opinia generalului Neil Thurgood, director de achiziţii în acest domeniu la US Army, „vor introduce o nouă clasă de rachete cu bătaie lungă, ultrarapide şi manevrabile, lansate de pe platforme terestre... Acestea vor permite Forţelor Terestre să opereze într-un mediu (A2AD) prin penetrarea şi scoaterea din funcţiune a sistemelor AA, cât şi rachetelor anti-navă şi anti-satelit ale inamicului”. Forţele terestre americane vor dezvolta, de asemenea, un sistem complementar numit „tun strategic de bătaie mare”, cât şi vehicule terestre de transport şi de lansare a armelor hipersonice.

Câteva concluzii şi analogii

Dezvoltările în domeniul hipersonic apar ca fiind fireşti în contextul politic global actual, pentru că oferă soluţia care să transfere imediat ţara posesoare de astfel de arme pe un palier superior de putere militară, similar statutului de putere nucleară. Importanţa armei hipersonice este dată de trei elemente deosebite: 1) apare ca antidot împotriva armelor nucleare balistice, pe care le pot distruge având în vedere viteza operaţională; 2) străpung apărarea anti-rachetă şi fac astfel vulnerabile platforme de luptă redutabile, cum sunt portavioanele; 3) nu sunt interzise de niciun tratat internaţional (pentru cei care încă mai sunt sensibili la acest aspect aparent vetust).

În privinţa conceptului operaţional, trebuie avut în vedere raportul cost / eficacitate, adică utilizarea armelor hipersonice contra unor ţinte care să justifice costul noilor arme. Astfel, deşi există proiecte şi pentru nivelul operaţional şi tactic, nivelul strategic apare, logic, ca fiind prioritar, deşi este mai puţin oferit publicităţii...

În cadrul „cursei hipersonice”, dacă Rusia şi China au (posibil) un avantaj în acest moment, prin operaţionalizarea vehiculelor hipersonice realizate, timpul lucrează în favoarea Statelor Unite, care dispun de resursele financiare şi industriale necesare recuperării eventualului decalaj şi înzestrării masive a forţelor armate ale Pentagonului cu această armă a viitorului. În acelaşi timp, puterea financiară a SUA şi soliditatea industriei americane de apărare, par a favoriza revenirea Americii în fruntea cursei, mai ales în contextul politic „America first”.

Mai există încă un argument în favoarea Statelor Unite: dacă în alte domenii, inclusiv militare, nu este exclusă o apropiere între Rusia şi China, o armă de cea mai recentă tehnologie prohibitivă este încă la adăpost de perspectiva cooperării strategice dintre Moscova şi Beijing. Adversarul acestora pare a fi unul comun, SUA, deci cooperarea militară ar fi de bun augur. Alte interese totuşi diferă încă suficient de mult, iar Rusia, cu probleme economice tot mai stânjenitoare, se găseşte şi pe traseele noilor „Drumuri ale mătăsii”, unde expansionismul economic al Chinei înghite totul în cale.

Astfel, o cursă a înarmării hipersonice ar putea avea parcursul Iniţiativei de Apărare Strategică („Războiul stelelor”) care a dus la prăbuşirea Uniunii Sovietice, care „nu a mai avut aer” să continue cursa.

Într-o competiţie cu trei concurenţi, lucrurile sunt, desigur, mai complicate.