O lună de război total în Nagorno-Karabah

● Ofensiva azeră din sud a continuat, dar armenii au reuşit să stabilizeze şi frontul de aici, cu preţul cedării acestei regiuni tampon formate din raioane azere neaparţinând Nagorno-Karabahului. Azerii au cucerit cinci localităţi importante din această regiune, Fuzuli, Hadrut, Jabrail, Zanghilan şi Qubadli, controlând întreaga frontieră cu Iranul, până la cea cu Armenia. Ei nu au reuşit să ajungă la culoarul strategic Lacin-Şuşa (ducând la Stepanakert), dar au început să lovească cu artileria cele două localităţi, Lacin şi Şuşa, iar, din aer, Stepanakert. Azerii sunt la porţile Nagorno-Karabahului. Armenii sunt obligaţi să-i oprească aici, altfel sunt şanse mari să piardă războiul, respectiv cea mai mare parte din Nagorno-Karabah.

● Acordul de încetare a focului mediat de SUA (26.10) nu a fost respectat, fiind al treilea care eşuează, după cel negociat de Rusia şi cel sprijinit de Franţa. Este rândul Iranului să încerce o mediere privind încetarea focului, însă Turcia este cea care va avea ultimul cuvânt. Negocierile de la Geneva (29.10) nu au avut rezultatele scontate, de vreme ce Turciei nu i s-a permis să aibă, fie şi indirect, o contribuţie la discuţii.

● Convorbirea telefonică (27.10) dintre preşedintele rus, Vladimir Putin, şi cel turc, Recep Erdogan, poate fi momentul diplomatic care ar putea duce spre o încetare a focului şi începerea negocierilor, dacă Turciei i se va permite să aibă un rol în acestea. Ankara şi-a arogat dreptul de a avea un loc la masa negocierilor, dar Rusia a continuat să susţină primordialitatea copreşedinţilor Grupului de la Minsk (SUA, Rusia şi Franţa), condiţionând includerea Turcie de acordul părţilor în conflict.

● Dat fiind faptul că situaţia finală a liniei frontului va reprezenta baza de la care se va începe negocierea viitoarelor frontiere, luptele vor continua cu intensitate până în momentul în care va fi impusă o încetare a focului. Ambele părţi sunt aproape de momentul din care nu mai au capacitatea de luptă care să le permită ofensiva, respectiv stabilizarea frontului şi contraofensiva. Pierderile sunt mari de ambele părţi.

● S-au conturat poziţiile politice ale celor două părţi, „adaptate” la noua situaţia de pe teren. Baku vrea retragerea tuturor trupelor armene din Nagorno-Karabah înainte de începerea negocierilor, iar Erevanul este dispus să cedeze toate teritoriile azere din jurul Nagorno-Karabahului, în schimbul asigurării unui statut de cvasi-independenţă acestei regiuni locuite majoritar de către armeni. Vizibil, nu avem un teren comun care să permită ajungerea la un compromis.

● Azerii şi armenii nu sunt simpli proxy ai Turciei, respectiv Rusiei, fiecare dintre ei având interesele lor specifice, însă cei doi sponsori vor avea o contribuţie mare, alături de evoluţiile de pe front, în decizia celor două părţi aflate în conflict privind momentul încetării focului. Până acum, Baku, cu armata sa în ofensivă şi susţinut de Ankara, nu a considerat că un acord de încetare a focului îl avantajează, aşa că a promis una şi a făcut alta. Erevanul, aflat în dificultate, a căutat obţinerea unui acord de încetare a focului, dar fără să accepte condiţiile azere, deoarece acestea echivalează cu o capitulare.

● Îngrijorător este caracterul total al acestui război. Folosirea jihadiştilor „importaţi”, bombardarea civililor (de către ambele părţi), executarea prizonierilor, ameninţarea epurării etnice (în continuarea celor de acum trei decenii) sunt tot atâtea motive de reflectare asupra gravităţii acestei confruntări armate, care nu se prea încadrează în formula  clausewitziană a războiului ca şi continuare a politicii cu alte mijloace.          

● Acest conflict nu este atât de îndepărtat de noi pe cât pare, fiind războiul total care aduce tensiunile conflictuale dintre „partenerii” Rusia şi Turcia în regiunea extinsă a Mării Negre. Cele două state erau puterile dominate în regiune, însă acum situaţia s-a complicat, agresivităţii Rusiei în menţinerea sferei sale de influenţă adăugându-i-se cea a unei Turcii care nu se mai încadrează în tiparele cunoscute. Vestul pare neputincios, dacă nu chiar dezinteresat, în a impune o soluţie de pace principială în situaţia complicată din Caucaz. Recapitulând, constatăm că singurele state din regiunea extinsă a Mării Negre care nu au fost implicate într-un război armat în regiune, în deceniile care au urmat prăbuşirii URSS, sunt Bulgaria şi România, acestea fiind şi singurele democraţii integrate în UE şi NATO. Totuşi, marea nu este o frontieră, fiecare din aceste conflicte regionale, fiind, de fapt, în vecinătatea noastră, chiar dacă nu cea apropiată. Iar Vestul, cu normele lui cu tot, se tot retrage.   

I. Situaţia militară

Partea armeană a recunoscut că a pierdut poziţiile importante din sudul Nagorno-Karabahului, dar a caracterizat situaţia ca nefiind una disperată, având în vedere că retragerea permite apărarea eficientă a văii râului Hakari, calea de acces spre Lacin. După cucerirea oraşelor Zanghilan şi Qubadli, azerii au ajuns, spre vest, până la frontiera cu Armenia, având schimburi de focuri cu militarii Armeniei. Pentru moment, ambele părţi tolerează această situaţie, Erevanul neadresându-se OTSC-ului (practic, apelarea la Rusia, Armenia fiind agresată), iar Baku reiterând că nu are intenţia să atace Armenia. Paşinian a anunţat (28.10) că trupe ruse sunt dislocate la frontierele Armeniei cu Turcia şi Iranul şi la cea cu Nagorno-Karabah. Urmează să vedem dacă Baku va menţine această poziţie, în situaţia probabilă în care trupele sale, care avansează spre Lacin, vor fi lovite în flancul lor stâng, de pe teritoriul Armeniei. Retragerea trupelor armene din aceste regiuni din sud ar putea avea şi o motivaţie politico-militară. Au existat informaţii despre nemulţumiri în rândul militarilor armeni faţă de inutilitatea unor lupte pentru păstrarea acestei zone tampon (locuită de azeri, înainte de ocuparea ei de către armeni în urma războiului din anii ’90, fiind nelocuită în aceste trei decenii), mai ales că aceasta ar urma să fie retrocedată Azerbaidjanului în cadrul oricărei soluţii de pace (în logica „teritoriu pentru pace”, dar ce faci când pierzi teritoriul?). Pierderea oraşului Hadrut, localitate din Nagrono-Karabah locuită de armeni, reprezintă o pierdere simbolică pentru Erevan (fireşte, toţi locuitorii armeni l-au părăsit). Pierderea „zonei tampon” din sud, armenii luptând, acum, în Nagorno-Karabah, reprezintă un recul operativ-strategic semnificativ, care dă un caracter decisiv luptelor care vor urma. Armenii au făcut (28.10) câteva contraofensive nereuşite, încercând ca, măcar local, să preia iniţiativa. 

După ce au atins localitatea strategică Bala Soltanli, forţele azere au pivotat pe direcţia nord, pe valea râului Hakari, spre Lacin/Berdzor. Aceasta este principala cale de acces spre culoarului Lacin-Şuşa, linia de comunicaţii vitală pentru forţele armene. Preşedintele azer, Ilham Aliev, a anunţat (28.10) că forţele azere au ajuns la Gushchular/Aghavnatun, la numai 18 km de Lacin, dar această afirmaţie este discutabilă, putând fi vorba doar despre o infiltrare izolată. Armenii au anunţat (28.10) că au oprit ofensiva azeră spre Lacin. Atacul fiind canalizat pe valea râului Hakari, forţele azere sunt vulnerabile la atacurile din flancuri, dar nu se ştie dacă armenii mai au capacitatea de a exploata de această oportunitate. O altă direcţie de atac este cea dinspre recent cuceritul Hadrut spre nord-est şi, după joncţiunea cu forţele ce avansează dinspre Fizuli, un atac pe direcţia nord-vest, spre Şuşa, deşi terenul muntos nu favorizează atacul pe această direcţie. Azerii au încercat deschiderea unei nou front, pe direcţia vest, de la vechea linie de contact spre Martuni, bombardând această localitatea, dar nu au reuşit să avanseze.

Aceasta este situaţia actuală, frontul fiind, în general, stabilizat de armeni, următoarele zile fiind cruciale pentru oprirea ofensivei azere spre Lacin şi pe cea pe direcţia secundară, spre Şuşa, ambele vizând localităţile armene din nucleul central Lacin, Şuşa, Stepanakert, precum şi a eventualelor noi atacuri spre localităţile de pe versantul estic, precum Martuni, Agdam şi Martakert. În nord, chiar dacă au fost opriţi, azerii au ocupat localităţi strategice din Nagrono-Karabah, de pe versantul estic, precum  Mataghis şi Taliş, având o bază de plecare pentru un atac pe direcţia vest, spre M11. Această a doua linie de comunicaţii, vitală pentru armeni, este ameninţată şi de o eventuală ofensivă a azerilor de pe poziţiile ocupate pe muntele Mrav. Consiliaţi, probabil, de către militarii turci, azerii au arătat flexibilitate, alternând ofensiva din nord cu cea din sud şi schimbând direcţia principală de atac, atunci când terenul le-a permis, în sud, după străpungerea liniilor fortificate de apărare ale armenilor.

Raportul de forţe pare să se fi echilibrat, într-o anumită măsură. În aer, armenii au redus din avantajul calitativ, reuşind să doboare dronele TB-2 turce, foarte probabil, nu cu sistemele de apărare antiaeriană ruseşti cunoscute. Informaţiile apărute, că armenii ar fi ajutaţi de militarii ruşi, care folosesc sistemele de război electronic Krasukha-4, ar putea fi o explicaţie[i], dar acestea ar putea fi, la fel de probabil, o acoperire pentru folosirea altor sisteme. Oricum, acest lucru nu a împiedicat lovirea din aer, de către o dronă, a maşinii ministrului apărării din Nagrono-Karabah. Acest atac reprezintă şi o remarcabilă lovitură de intelligence. Ca urmare, comandantul counterintelligence-ului armean a fost demis. Nu este singurul, mai mulţi comandanţi armeni, precum comandantul trupelor de frontieră şi cel al detaşamentului special al poliţiei fiind îndepărtaţi de premierul Nicol Paşinian. De cealaltă parte, ministrul apărării azer, gl. Zakir Hasanov, şi şeful SMG, gl. Najmaddin Sadigov, au dispărut încă de la începerea războiului, un indiciu privind probabile dezacorduri la nivel politico-militar, existând unele informaţii că lideri militari turci conduc ansamblul operaţiunilor militare, nu numai pe cele din aer. Însă, cu certitudine, comandanţii celor două corpuri de armată implicate în cele mai grele lupte sunt azeri, aceştia fiind bine motivaţi (sunt născuţi în regiunile ocupate de armeni în anii 90).

Azerii se bucură, în continuare, de avantajul calitativ al sistemelor de armament moderne achiziţionate, în general, din Vest, precum şi de cel numeric, deşi armenii afirmă că întărirea forţelor luptătoare azere nu mai are loc în ritmul necesar continuării ofensivei, mai ales că azerii au avut pierderi mari, de ordinul a câtorva mii. Pe fondul pierderilor mari, peste o mie, armenii au recurs la o mobilizare generală, incapacitatea de generare a forţelor luptătoare fiind principala lor vulnerabilitate. Armenii încearcă să se adapteze din mers la noutăţile operativ-tactice ale azerilor. Ei au răspuns la tactica de infiltrare a azerilor, cu flexibilitatea detaşamentelor de voluntari, care cunosc terenul, sunt motivaţi şi pregătiţi (dar pot ajunge, cu greu, la nivelul militarilor azeri din forţele speciale). Armenii au învăţat că multe concepte operativ-tactice sovietice nu mai sunt valabile în lupta împotriva unei armate azere înzestrate şi pregătite, mai mult sau mai puţin, occidental. Astfel, ei nu au mai aplicat rigid concentrarea şi contraatacul sprijinit de blindate în teren deschis (aşa cum au încercat în ziua şasea a conflictului, având pierderi mari). Însă, chiar prin faptul că avem multe sisteme de luptă sovietice, iar conceptele de ducere a luptei nu se pot schimbă peste noapte, în cazul ambelor părţi avem o combinaţie de moştenire sovietică şi modernitate, un amestec de D-30/Smerci şi TB-2/Harop, acest conflict fiind războiul artileriei şi dronelor. Armenii afirmă că azerii au avut pierderi însemnate de oameni şi echipament, dar, până în acest moment, acest lucru nu s-a reflectat semnificativ în degradarea capacităţii de luptă a acestora. Rămâne să vedem, în zilele următoare, ce parte va fi capabilă să facă faţă pierderilor acumulate în urma luptelor intense care durează de o lună, scurtele încetări ale focului fiind folosite pentru regenerarea forţei. Sustenabilitatea a devenit cuvântul de ordine. 

II. Situaţia politică

Ambele societăţi dau dovadă de rezilienţă, armenii fiind uniţi de pericolul pierderii Nagorno-Karabahului şi de spectrul epurării etnice, iar azerii de speranţa recuperării regiunii. În această situaţie grea, armenii rămân uniţi în jurul „churchillianul” Paşinian, care nu ezită să le prezinte cruda realitate, iertându-i acestuia impulsivitatea, lipsa de experienţă şi populismul cu care i-a aţâţat pe azeri prin discursurile privind Nagorno-Karabah. Azerii sunt într-un moment de uniune naţională şi urmează un preşedinte Ilham Aliev care le promite victoria finală, una care va readuce nu numai regiunea, dar şi onoarea eliberării acesteia, uitând, pentru moment, de păcatele regimului autoritar al acestuia. Ambii lideri au o politică internă asemănătoare, de mobilizare generală, mult mai pregnantă la armeni. Paşinian a transmis armenilor că, dacă vor fi învinşi, nu va mai exista nici o negociere, acesta fiind mesajul declaraţiei sale că „rezultatul se va decide în luptă”. Extern, armenii au căutat creşterea presiunii internaţionale, în primul rând cea a Rusiei şi cea a Vestului, asupra lui Ilham Aliev şi asupra Turciei, identificând-o pe aceasta ca instigator şi pericol istoric la adresa armenilor. De cealaltă parte, Ilham Aliev a promis azerilor victoria totală, eliberarea întregului teritoriu prin luptă. Condiţia sa pentru încetarea focului nu este altceva decât o cerere de capitulare (şi evacuare), pe care armenii nu o pot accepta. Aliev a căutat să pareze presiunea externă în favoarea păcii la care este supus printr-o acceptare a încetării focului, pe care a încălcat-o imediat, nefiind interesat de pace atâta vreme cât forţele azere sunt în ofensivă. Aliev a evitat confruntarea făţişă cu Rusia, deşi i-a contestat imparţialitatea, şi a cerut schimbarea formatului de negocieri prin includerea Turciei, sugerând chiar o mediere turco-rusă (excluzând SUA şi Franţa). El a argumentat cu faptul că actualul format de negocieri, format din copreşedinţii Grupului de la Minsk (Rusia, SUA, Franţa), nu a fost eficient, tergiversând soluţionarea, şi nu poate fi contrazis. Ambele conduceri ştiu că trebuie să reziste pe aceste poziţii politice, iar armatele lor trebuie să reziste pe teren. Paşinian ştie că armenii trebuie să reziste militar, pierzând cât mai puţin din Nagorno-Karabah, altfel nu mai au nici o soluţionare, iar Aliev ştie că azerii trebuie să cucerească cât mai mult din Nagorno-Karabah înainte de încetarea focului, orice soluţionare ulterioară neoferindu-le această soluţie maximală. Ambii lideri realizează că, în situaţie în care eşuează, vor exista consecinţe politice pentru ei. Dacă pentru Paşunian este vorba doar despre o demisie, normală într-un sistem politic relativ democratic, pentru Aliev ar reprezenta o ameninţare existenţială pentru regimul său. Din acest motiv, pierderile militare azere sunt şi vor rămâne „date confidenţiale”. În contextul politic intern de la Baku, presiunea puterilor regionale şi globale (Rusia, SUA, Franţa) pentru încetarea luptelor este neutralizată de sprijinul oferit de Turcia.      

III. Situaţia diplomatică

Chiar dacă ultimul acord de încetare a focului a fost mediat de SUA, iar secretarul de stat Mike Pompeo a făcut eforturi pentru implementarea acestuia, poziţia neangajantă a preşedintelui Donald Trump arată că SUA nu se angrenează decisiv pentru stoparea acestui război. Tensiunile franco-turce, precum şi poziţionarea pro-armeană a Franţei, fac şi mai puţin probabilă o reuşită franceză în acest demers. SUA şi Franţa nu au în vedere să adauge presiuni suplimentare (economice, militare) celor diplomatice. Rusiei, puterea care îşi arogă o sferă de influenţă căreia i-ar aparţine ambele state, deşi Baku arată o independenţă deranjantă pentru Moscova, nu îi rămâne decât să negocieze cu Turcia, puterea regională care a intervenit abrupt în acest conflict ca sponsor, pe multiple planuri, al Azerbaidjanului. Convorbirea telefonică (27.10) dintre preşedinţii Putin şi Erdogan reprezintă primul semn că se poate întâmplă ceva în plan diplomatic. Cei doi au discutat, în principal, războiul din Nagorno-Karabah. Partea rusă şi-a exprimat “profunda îngrijorarea în legătură cu acţiunile militare în desfăşurare şi implicarea crescândă a teroriştilor din Orientul Mijlociu”[ii]. Putin l-a informat pe Erdogan de contactele avute cu liderii celor două părţi în conflict şi măsurile luate pentru „o rapidă încetarea a focului şi deescaladare a crizei”. S-a căzut de acord asupra unei viitoare coordonări între ministerele de externe, cele ale apărării şi între serviciile secrete ale celor două state. Este greu de crezut că cei doi au găsit, dincolo de reproşuri şi avertizări, terenul comun care să deschidă calea spre o încetare a focului, dar dialogul lor se bazează pe lovituri reciproce, iar, în acest caz, acest mod de lucru s-ar putea să fie eficient[iii]. Probabil, ceva s-a pus în mişcare, miniştrii de externe ai celor două state având o convorbire telefonică (28.10). Vestea unei eventuale întâlniri dintre cei doi preşedinţi ar fi semnalul că se deschide calea spre negocieri privind încetarea focului. Probabil, suntem încă departe de acest moment.        

IV. Când va avea loc încetarea focului?

Între cei trei vectori, militar, politic intern şi diplomatic, rezultatele de pe câmpul de luptă sunt cele care primează. Impactul politic intern al acestora, mai ales la Baku, va determina, împreună cu rezultatul „târguielilor” ruso-turce, momentul în care se va respecta, cu adevărat, încetarea focului. Abia atunci ne vom gândi şi la lecţiilor politice şi militare învăţate, dacă vom fi învăţat ceva până atunci.