O dilemă (nu numai) britanică: a fi sau a nu fi client al Huawei

Raportul britanic care încheie o eră

Informaţiile apărute în presa britanică privind noua abordare a guvernului britanic au fost completate de un  raport  special, din care s-au strecurat în media pasaje care relevă o serie de acţiuni întreprinse de Huawei pentru captarea „bunăvoinţei” unor înalţi oficiali britanici, încă de perioada premierului David Cameron, faţă de participarea companiei chineze în implementarea acestei tehnologii. Semnalele oficiale, coroborate cu dezvăluiri sub forma unor dosare consistente, deşi nu neapărat lipsite de controverse, par a pregăti terenul pentru momentul anunţului pe care ar urma să-l facă premierul Boris Johnson, probabil la sfârşitul lunii iulie 2020.

Deocamdată, nici acest raport nu este publicat oficial, nici decizia prim ministrului nu este garantată în varianta unei respingeri a participării chineze. Dar evidenţele duc către acest deznodământ.

Documentul, cu titlul „Capturarea elitei de către China” / „China’s Elite Capture”, nu-şi propune, probabil, obiectivul de a influenţa direct decizia executivului. Scopul său pare a fi mai curând cel de persuasiune indirectă, prin intermediul oferirii de argumente acelor segmente ale politicului britanic (în special deputaţii conservatori) şi opiniei publice care, la rândul lor, să pună presiune pe Downing Street 10. Autorii raportului sunt destul de controversaţi, acuzaţiile la adresa unor personalităţi publice nu întotdeauna foarte bine fundamentate, dar impactul dezvăluirilor se poate dovedi decisiv în contextul recentelor evoluţii din relaţiile bilaterale dintre China şi Marea Britanie.

În acest context, faptul că printre autorii raportului se află şi fostul lucrător în cadrul MI6, Christopher Steele, implicat şi în „dosarul Trump – Rusia” (Steele parcă încearcă, prin acest raport, să-şi „spele păcatele” faţă de preşedintele Trump), s-ar putea să nu stârnească suspiciuni. Opinia publică britanică, sensibilizată deja de protestele din Hong Kong şi indignată de evoluţiile post impunerii legii chineze a securităţii în regiunea presupus a rămâne autonomă până în 2047, este pregătită să privească în registru negativ orice demers al Chinei, chiar dacă ar avea doar raţiuni economice. Ceea ce, se pare, nu e, totuşi, cazul cu Huawei.

Principalele concluzii ale raportului sunt prezentate incitant, fără reţinerile care caracterizează, în general, acest tip de documente, atunci când ele sunt realizate de institute de specialitate sau de către structuri guvernamentale:

● politicieni britanici, cercetători şi alţi membri ai aşa numitei „elite” naţionale au fost ţinte ale acţiunilor Partidului Comunist Chinez, obiectivul fiind racolarea acestora pentru a deveni „idioţi utili” sau chiar „agenţi”;

 ● o campanie sub acoperire în „dark web” („internetul întunecat” ar fi o traducere imediată, dar lucrurile sunt mai complexe, existând şi un „internet în profunzime”) a fost organizată şi coordonată de către autorităţile chineze, pentru o perioadă de mai mult de doi ani;

● serviciile de informaţii britanice consideră că structura de supraveghere şi monitorizare a Huawei (Huawei Cyber Security Evaluation Centre / HCSEC), cunoscută şi drept „Celula” / „the Cell”, nu poate juca un rol preventiv în acţiunile Chinei de spionare a comunicaţiilor. Concluzia este sprijinită de faptul că structura este parte a Huawei Technologies (UK) Co Ltd, adică tocmai a companiei ale cărei operaţii sunt monitorizate. Cu toate acestea, chiar şi această „Celulă” a precizat în raportul său pe anul 2018 că există două probleme privind tehnologia şi utilizarea de componente de la terţi care pot avea implicaţii asupra securităţii reţelei 5G;

● există informaţii (nu se elaborează, însă, în această direcţie) conform cărora un „actor statal” ar fi oferit până la 600.000 lire sterline pentru „servicii de hacking” în „dark web” ale activităţilor „Celulei”;

● Huawei este strâns conectată cu Partidul Comunist Chinez, acţionând pentru instrumentalizarea planurilor sale de obţinere a unei poziţii superioare în relaţiile internaţionale;

● principalele obiective ale Chinei în Marea Britanie sunt realizarea unui „cap de pod” în infrastructura critică a regatului, cea energetică – cum este, de exemplu, Centrala Nucleară de la Hinkley Point (China General Nuclear Power Group este compania chineză implicată în acest proiect), sau de telecomunicaţii – unde se pariază pe Huawei.

Raportul are, astfel, şi informaţii, nu toate coroborate din mai multe surse, despre acţiuni ale Huawei, dar grosul textului analizează mai curând potenţialul negativ pe care l-ar putea avea pentru securitatea Marii Britanii faptul că întreaga sa reţea de comunicaţii ar putea fi dependentă de tehnologia produsă de un stat cu care relaţiile sale sunt departe de a fi prietenoase.

Este vorba despre Huawei sau despre China? Sau despre SUA şi China?

Perspectiva dependenţei comunicaţiilor naţionale de un actor extern este cea care îngrijorează cu adevărat, mai ales în condiţiile în care este vorba de o tehnologie care poate schimba nu numai modul de comunicare, economia în ansamblu, dar chiar şi desfăşurarea unor viitoare conflicte militare.

Un fost şef al MI6, John Sawers, devenit ulterior consultant în materie de riscuri politice şi geopolitice, consideră că ultimele şase luni au fost revelatoare pentru relaţiile dintre China şi Marea Britanie. Desigur, în sensul agravării lor, de aceea sfatul său este de blocare a accesului Huawei la contractele britanice.  Există şi o explicaţie rezonabilă în această schimbare de optică: după ce sancţiunile americane au stopat accesul Huawei la componente high-tech occidentale, echipamentele sale pot fi catalogate a nu mai avea garanţiile de calitate şi siguranţă anterioare. Iar dacă există vulnerabilităţi tehnice, acestea pot crea oportunităţi pentru cei care vor să pătrundă în sistemele de comunicaţii, fie ei actori statali sau entităţi private, poate chiar teroriste.

Astfel că argumentele pentru respingerea participării Huawei la implementarea tehnologiei 5G în Marea Britanie se tot adună.

Războiul economic al SUA şi, probabil, şi al Marii Britanii, cu Huawei, relevă, însă, şi o evoluţie care depăşeşte ca anvergură temerile legate de agenda ascunsă a companiei chineze pentru a o sprijini pe cea publică a guvernului chinez. Întrebarea din spatele dezbaterii despre accesul companiei chineze pe pieţele europene este de fapt dacă mai poate fi asigurată securitatea naţională atunci când tehnologiile pe care se bazează au componente furnizate de parteneri care pot deveni competitori sau de competitori care sunt şi inamici.  

Dacă discuţia ar fi doar despre Huawei, lucrurile ar sta, probabil, mai simplu. Compania a fost fondată în 1987, la doar opt ani după marea deschidere iniţiată de Deng Xiaoping, şi în 20 de ani a ajuns la vânzări de peste 100 miliarde de dolari. Numai în 2018 a vândut 200 de milioane de telefoane mobile. Spre deosebire de alte firme de profil, Huawei se concentrează masiv şi pe echipamentele de telecomunicaţii, domeniu în care a depăşit Nokia şi Ericsson. Sistemele sale acoperă nevoile de comunicare a 3 miliarde de oameni, aproape jumătate, desigur, în China. Reţeaua 4G, cu echipamente Huawei funcţionează inclusiv în unele regiuni din SUA.

Şi atunci?

Ceea ce îngrijorează, probabil, cel mai mult, factorii de decizie din SUA şi din alte state occidentale, nu numai este situaţia curentă, ameninţările prezente pe care le reprezintă implementarea unor tehnologii externe în infrastructura naţională. Chiar şi cea de securitate. Pentru a se proteja de eventualele riscuri există standarde, norme de funcţionare, cerinţe de securitate. De aceea s-a creat „Celula”, iar pe modelul ei, s-ar putea acţiona la fel şi în alte state mai scrupuloase cu noua tehnologie.

Problema e, mai curând, de evoluţie. De sensul în care se produce aceasta. Criza coronavirusului a evidenţiat nu numai interdependenţa care există în lanţurile tehnologice şi de aprovizionare globale, dar şi dependenţa, într-o mare măsură, de echipamentele furnizate dintr-o singură direcţie.

SUA, prima economie a lumii, având, de departe, şi mai puternică forţă militară, nu vor să ajungă în situaţia de a depinde, nici măcar pentru un tranzistor (o, ce vremuri!) „made in China”. Este o opţiune duală, pentru că implică atât domeniul securităţii, cât şi pe cel economic. Pentru public, primul este prezentat ca fiind cel mai presant. Opinia publică poate fi mai uşor convinsă dacă argumentele fac apel la securitatea naţională, la pericolul pe care îl reprezintă sistemul chinez, la ambiţiile teritoriale şi ideologice ale Chinei.

Competiţia, sau mai curând confruntarea, are loc, însă, mai ales în domeniul economic, al cercetării şi inovării şi, în final, al culegerii dividendelor.

Iar cine câştigă în domeniul economic, va fi forţa dominantă şi în plan militar. În competiţia pentru implementarea tehnologiei 5G, SUA deja pleacă având handicapul lipsei unui producător intern, Apple urmând a lansa primul său telefon 5G de-abia în cursul acestui an. Construcţia unei reţele naţionale se va realiza, probabil, în jurul anului 2025. Aceasta, în condiţiile în care, în China, inclusiv capitala Tibetului, Lhasa, este acoperită deja de această reţea. Cinci ani în acest domeniu sunt aproape irecuperabili.

Cum se raportează tehnologia 5G la domeniile economic şi militar, ce schimbări se pot produce?

O estimare veche de doi ani pune contribuţia 5G la economia mondială la aprox. 12 trilioane de dolari până în anul 2035. Acum cifrele sunt altele şi cu siguranţă această contribuţie nu este egal distribuită. Cine va dispune de această reţea, cât mai rapid, va culege laurii.

Noul mod de comunicare şi de transmitere a datelor va schimba circuitele economice, va transforma bursele, va produce o explozie în crearea de noi aplicaţii, invenţii, patente. Tranzacţiile se vor realiza altfel, produsele vor fi manufacturate din ce în ce mai mult cu tehnologii inteligente. Iar aceste noi patente şi tehnologii costă. Cine le va produce, va stabili standardele de funcţionare ale unei societăţi digitalizate, va impune normele de aplicare în plan internaţional, va culege dividendele. Va domina.

Dar şi în plan militar se vor înregistra evoluţii. Distanţele nu vor mai fi o problemă, coordonarea operaţiilor şi luarea deciziilor se vor face instantaneu, numărul militarilor va conta mai puţin, viteza de reacţie într-un câmp de luptă virtual, ba nu, chiar în cel real, va fi primordială. Echipamentele îşi vor pierde din caracteristicile necesare astăzi, pregătirea militarilor ar putea începe cu instrucţia în reţea.

Doar aceste câteva transformări, care pot deveni posibile datorită capacităţilor noilor tehnologii de comunicaţii, pot pune pe gânduri multă lume şi, în primul rând, pe cei care conduc destinele unor naţiuni.

Un alt raport numit dorinţă

Deci discuţia nu este numai despre Huawei, despre legăturile acestei firme cu conducerea chineză, despre problemele de securitate pe care le poate crea implementarea tehnologiei 5G în statele care pot fi ţinte, pentru început doar economice, pentru Beijing.

Este despre cine va fi dirijorul schimbărilor tehnologice în perioada post – criza medicală în care ne găsim şi dacă Occidentul îşi poate permite să piardă cursa şi să ofere bagheta schimbărilor, pentru prima dată după vreo 2.500 de ani, altcuiva.

Un semn că SUA nu sunt pregătite să cedeze îl reprezintă, desigur, noua abordare a Administraţiei Trump de a bloca accesul tehnologiilor chineze în infrastructura americană de telecomunicaţii. Însă mai direct, poate şi mai eficient, este proiectul de implicare a autorităţilor federale în crearea unui concurent real şi competitiv la gigantul chinez, utilizând chiar modelul promovat de China. Acela al unei intervenţii masive a statului într-un domeniu în care companiile americane au urmărit până în prezent doar beneficiul economic facil şi imediat.

Revenirea la perspectiva strategică în acest domeniu pare, după toate aparenţele, o prioritate a actualei administraţii şi, după declaraţiile făcute în ultima perioadă de Joe Biden, chiar şi ale opoziţiei democrate. Subiectul achiziţionării companiei Nokia de către Cisco Systems, Inc. a fost dezbătut în media în această perioadă, fiind aproape similar încercării americane de preluare a companiei germane CureVac, producătoare potenţială a unui vaccin pentru combaterea Covid-19.

Metoda contează mai puţin, Trump acţionând, desigur, pe culoarul familiar fostului om de afaceri, important este faptul că SUA au realizat într-un sfârşit, după 30 de ani de risipă de resurse prin teatre de operaţii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, că are de făcut faţă unui competitor care nu beneficiază (deocamdată!) de aceleaşi capabilităţi, dar, tocmai pentru că sunt limitate, le dirijează prioritar în domeniile care vor avea relevanţă în viitorul foarte apropiat.

Refacerea capacităţii inovative americane este un pariu pe care actuala administraţie de la Casa Albă pare a-l fi asumat. Iar Marea Britanie s-ar putea alătura SUA, peste scurt timp, în acest demers. Prin sancţiunile la adresa Huawei şi a Chinei, Washingtonul a plecat şi la vânătoare de aliaţi. Nu sunt foarte mulţi, şi ar fi putut să fie şi mai puţini dacă Beijingul nu ar apreciat eronat, în timpul actualei pandemii, că partida este deja câştigată. O parte din statele europene s-ar putea alătura abordării americane. Un raport realizat de NUPI / Institutul Norvegian de Relaţii Internaţionale, cu doar câteva luni de criza coronavirus, a oferit şi o soluţie: „Indiferent ce decid statele europene pe termen scurt, dependenţa de China pentru echipamentele necesare funcţionării infrastructurii critice pentru reţeaua internet, trebuie redusă pe termen lung. Pentru moment, pentru a reduce riscurile, poate fi luat în calcul un proces întărit de vetting şi de reformă structurală. Totuşi, restricţiile ulterioare în utilizarea echipamentelor (de producţie chineză, n.n.) nu trebuie eliminate ca opţiune”.

Iar acest moment al opţiunii se apropie

Pentru Marea Britanie, este posibil un anunţ peste câteva săptămâni. Cel mai aşteptat va fi, însă, cel al Germaniei. Berlinul, deocamdată, a anunţat, printr-un operator, Telefonica, cooperarea cu Ericsson, iar prin altul, Telekom, menţinerea parteneriatului cu Huawei. Această abordare provine, probabil, din faptul că Germania este primul partener european al Chinei, iar China este, la reciprocitate, cel mai important partener extern al Germaniei. Peste SUA.

Noua postură a Germaniei, de lider al Uniunii Europene, căreia trebuie să-i asigure viabilitatea post-Brexit, ar putea, însă, schimba datele problemei.

Deocamdată să aşteptăm ce se va decide la Londra. Şi să mai recitim o dată un  vechi proverb chinezesc care spune că „dacă eliberezi un  tigru, s-ar putea să regreţi”.