O dezbatere redeschisă în statele Uniunii Europene: serviciul militar obligatoriu

Serviciu obligatoriu, alternativ şi, de ce nu, naţional universal

În secolele XIX şi XX, majoritatea ţărilor şi-au asigurat resursa umană necesară forţelor armate prin serviciul militar obligatoriu. Dar acele vremuri, pline de conflicte, au apus de mult, iar după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe state au început să renunţe la această formă de asigurare a personalului luptător necesar forţelor armate. Mai târziu, după încheierea Războiului Rece şi a extinderii NATO către est, şi mai multe state au urmat această cale.

După acţiunile Rusiei în Ucraina, pentru mai multe state europene subiectul serviciului militar obligatoriu a revenit în atenţie, iar Lituania a decis (martie 2015) chiar revenirea la această formă de pregătire pentru apărare a populaţiei. Exemplul Lituaniei a fost urmat de Suedia, în ianuarie 2018. Alături de aceste două state, Austria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia şi Norvegia nu au renunţat niciodată la serviciul militar obligatoriu.

Din punct de vedere al modului de organizare, majoritatea statelor care au renunţat la serviciul militar obligatoriu, au inclus în legislaţiile naţionale modalităţi de pregătire alternative, cum ar fi serviciul civil, care nu implică intrarea în rândul forţelor armate. În statele care nu au renunţat la serviciul militar obligatoriu, persoanele care refuză participarea la acest serviciu (din motive religioase, de sănătate, ideologice etc.) sunt obligate să participe la o formă alternativă de pregătire pentru un timp mai lung.

Există şi ţări europene care nu par să aibă în vedere o reluare a serviciului militar obligatoriu sau a unui serviciu alternativ, iar în Franţa preşedintele Macron a făcut eforturi pentru reintroducerea unei forme de pregătire care a fost denumită ”Serviciul Naţional Universal”. Serviciul, care nu este strict militar, ci mai degrabă civil, implică persoane de ambele sexe, cu vârsta de 16 ani. În iunie 2019, a început testarea acestui sistem, urmând ca acesta să devină operaţional până în 2021.

Dar Franţa nu este singura ţară membră a UE care a luat în considerare această opţiune. În Belgia, de exemplu, potrivit unui sondaj IPSOS, aproximativ două treimi din cetăţeni sunt în favoarea reintroducerii serviciului militar obligatoriu sau a unui serviciu militar alternativ, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.

Încă din 2018, Uniunea Creştin Democrată (CDU) din Germania sugera că bărbaţii şi femeile ar trebui să finalizeze un an de serviciu militar. De asemenea, CDU susţinea că în acest serviciu ar trebui incluşi şi refugiaţii, pentru a facilita integrarea lor în societatea germană. Mai recent, în Germania a izbucnit o nouă controversă privitoare la strategiile de combatere a extremismului în cadrul poliţiei şi armatei federale. În acest context, propunerea social-democratei Eva Högl a reaprins discuţia privind reintroducerea serviciului militar obligatoriu. Högl a spus că reintroducerea serviciului militar obligatoriu ar contribui la reducerea manifestărilor extremiste de dreapta în cadrul armatei. O mare parte a politicienilor a respins propunerea lui Högl. Din motive lesne de înţeles, propunerea a fost sprijinită doar de partidul naţionalist-autoritar ”Alternativa pentru Germania” (AfD). Acest grup politic, radical de dreapta, pledează pentru reînvierea unor virtuţi conservatoare. Un loc de frunte în catalogul acestor virtuţi îl ocupă „ordinea şi disciplina” care, potrivit AfD, pot fi cultivate prin efectuarea stagiului militar.

O lume în continuă schimbare care impune … schimbări

Întrebarea este: de ce a revenit în atenţie subiectul recrutării în Europa? Pe scurt, pentru că lumea a devenit mai periculoasă, mai incertă şi mai volatilă.

Un răspuns mai elaborat la această întrebare ar trebui să ţină seama de situaţia geopolitică a continentului şi de tendinţele tot mai agresive ale Rusiei. Odată cu anexarea Crimeei şi cu exerciţiile militare ruse de amploare, desfăşurate de la Marea Baltică la Marea Neagră, dar şi cu noile ameninţări cibernetice, securitatea în UE trebuie regândită. La aceste ameninţări ”apropiate” se mai pot adăuga:

• construirea de capacităţi militare de către China dincolo de nevoile apărării ţării de către forţele sale armate;

•  Iranul şi obiectivele sale nucleare;

• acţiunile grupurilor teroriste din Orientul Mijlociu şi expansiunea acestora în Africa;

• ambiguitatea oficială a Coreei de Nord vis-a-vis de ambiţiile sale nucleare.

În acest context, istoria mai îndepărtată, dar şi cea recentă, ar trebui să ne amintească faptul că acţiunile militare ofensive se desfăşoară cu viteză şi la o intensitate ridicată, cu metode şi procedee de luptă ”surprinzătoare”, oferind părţii aflate în apărare un timp de răspuns foarte limitat. Din acest considerent, contracararea unei acţiuni militare ofensive va implica în prima etapă (dacă va exista şi o altă etapă!) resursele militare din acel moment. Din perspectiva potenţialelor ameninţări enunţate anterior, acest lucru înseamnă că avem nevoie de o gamă de capacităţi relevante flexibile, care se pot adapta scenariilor de acţiune potenţiale, inclusiv resursa umană.

Şi, pentru a asigura această resursă umană, subiectul stagiului militar trebuie luat serios în considerare, indiferent dacă acesta este obligatoriu sau se realizează printr-o metodă alternativă. Rezultatul final se poate cuantifica prin numărul de persoane, pregătite militar anterior şi care pot fi chemate sub arme, la nevoie, în maxim 24-48 de ore.

Aceştia ar trebui să completeze resursa umană permanentă a forţelor armate.

Avantaje şi dezavantaje ale serviciului militar obligatoriu sau alternativ

Serviciul militar obligatoriu este încă perceput la nivel european ca încălcând principiile fundamentale ale democraţiei. Această percepţie este generată de exemplele recente date de Germania nazistă, Italia fascistă sau URSS, alături de celelalte ţări foste membre ale Tratatului de la Varşovia.

Dar, pentru a analiza avantajele şi dezavantajele serviciului militar obligatoriu sau alternativ, trebuie să scăpăm de prejudecăţile trecutului şi să ne raportăm la prezent.

Un prim avantaj ar consta în promovarea egalităţii între sexe şi a statutului socio-economic. Serviciul militar este, foarte adesea, asociat exclusiv cu bărbaţii, pentru că majoritatea statelor aveau, sau au, prevederi legislative în acest sens. În prezent, majoritatea prevederilor legislative din statele UE privind recrutarea nu mai fac referire exclusivă la bărbaţi. De exemplu, Norvegia a introdus serviciul militar pentru bărbaţi şi femei în 2015. Suedia a urmat exemplul Norvegiei în 2017, când a stabilit că serviciul militar este obligatoriu atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Chiar şi proiectul preşedintelui francez Macron (Serviciul Naţional Universal) face referire la bărbaţi şi femei. În acest fel, intrând în rândurile forţelor armate, şi femeile au posibilitate să acceadă pe treptele superioare ale ierarhiei militare, la fel ca în orice firmă privată. Aplicarea egalităţii între bărbaţi şi femei poate aduce beneficii şi forţelor armate, în condiţiile în care prioritare pentru recrutare sunt abilităţile specifice unei persoane şi nu neapărat sexul acesteia. Lărgirea bazinului de recrutare poate extinde şi integrarea socială între diferite clase. În acest sens, Theodor Paleologu afirma: ”România este, acum, spartă în bucăţi care nu comunică între ele. Ori, un asemenea serviciu militar de scurtă durată este o ocazie unică de a pune în contact oameni din diferite categorii sociale, care să se cunoască între ei, să existe un minimum de mix social, pe de o parte. Pe de altă parte, este o oportunitate şi pentru a verifica gradul de alfabetizare al tinerilor”. În acelaşi context, generalul Ştefan Dănilă, fost şef al Statului Major General, declara: ”Faptul că România nu mai are oameni care să îndeplinească serviciul militar obligatoriu a creat o falie între Armată şi societate”.

Din punct de vedere economic, părerile sunt împărţite. Majoritatea teoriilor pleacă de la premisa că orice persoană trebuie să îşi găsească locul în societate şi să activeze în domeniul în care excelează. Prin urmare, nu toată populaţia unei ţări poate fi de profesie militar. Din această perspectivă, satisfacerea stagiului militar, obligatoriu sau alternativ, de către o persoană ar prejudicia sectorul privat de un ”profesionist”, în timp ce performanţele acesteia pe timpul pregătirii militare s-ar putea să nu se ridice la nivelul aşteptărilor. În concluzie, susţinătorii acestei teorii afirmă că recrutarea şi serviciul militar obligatoriu sau alternativ nu ar oferi sprijin forţelor armate permanente, în caz de nevoie. De asemenea, susţinătorii acestei teorii afirmă că, în acest caz, militarii profesionişti ar trebui să fie remuneraţi similar cu angajaţii companiilor private, astfel încât locul şi rolul acestora în societate să fie recunoscut şi respectat. Această concluzie vine în completarea următoarei direcţii de analiză – eficienţa unei armate mixte formate din militari cu contract (profesionişti) şi persoane care au satisfăcut stagiul militar. În majoritatea statelor UE în care funcţionează serviciul militar obligatoriu sau alternativ, durata stagiului este cuprinsă între 8 luni şi 2 ani. Această perioadă permite doar obţinerea unei pregătiri de bază, fapt ce nu ar permite gestionarea cu eficienţă a situaţiilor critice în cazul participării la o acţiune reală de luptă. Această perioadă de pregătire scurtă devine şi mai importantă în condiţiile în care forţele armate utilizează din ce în ce mai mult tehnologii performante care implică şi abilităţi digitale.

Concluzii, nu şi răspunsuri, deocamdată

Menţinerea unor forţe armate de mari dimensiuni este costisitoare şi, în unele cazuri, neeficientă financiar. Din acest motiv, toate ţările UE îşi bazează puterea militară pe forţe armate reduse, compuse din profesionişti. Dar pentru a menţine aceste forţe este nevoie de motivare. Lipsa unei motivări solide conduce la scăderea moralului forţelor armate, în condiţiile în care presiunea asupra personalului militar - plătit modest, de multe ori echipat necorespunzător, solicitat constant să facă mai mult cu mai puţin, resimţind indiferenţa societăţii faţă de valoarea muncii prestate,  dar şi lipsa sprijinului politic - este substanţială.

În acelaşi timp, este de remarcat faptul că popularitatea recrutării şi a serviciului militar obligatoriu este în creştere faţă de perioada minimului înregistrat la începutul anilor 2000. În aceste condiţii, ar putea fi revenirea la serviciul militar obligatoriu o metodă de pregătire şi completare a resursei umane a forţelor armate în caz de criză şi conflict? Sau modelul voluntarului rezervist este cea mai bună metodă?

Răspunsul este dificil de dat. În prezent, subiectul serviciului militar obligatoriu revine periodic în ţările europene, iar autorităţile acestora caută soluţii, care să fie acceptate de propriile societăţi. Dar societatea şi cetăţenii le vor accepta doar în condiţiile unei motivări solide. Iar aceste motivaţii financiare şi morale nu pot fi satisfăcute decât prin decizii responsabile şi aplicabile pe termen lung ale clasei politice.