O DEMISIE CARE VA AFECTA PREŞEDINŢIA TRUMP

În articolul „Un val de schimbări la nivelul cel mai HYPERLINK "https://monitorulapararii.ro/un-val-de-schimbari-la-nivelul-cel-mai-inalt-al-conducerii-militare-americane-1-7759"înaltHYPERLINK "https://monitorulapararii.ro/un-val-de-schimbari-la-nivelul-cel-mai-inalt-al-conducerii-militare-americane-1-7759" al conducerii militare americane” spuneam că „o schimbare majoră se va petrece în lunile următoare la nivelul conducerii militare, acţiune generată de un val de pensionări la termen sau unele anticipate, în condiţiile unor serioase provocări în politica externă cu care se confruntă preşedintele Trump”.

Demisia lui Jim Mattis, însă, nu rămâne numai la nivelul conducerii militare ci evidenţiază o alterare majoră a echipei de securitate naţională a preşedintelui Trump, concretizată printr-o serie de plecări ale consilierilor din administraţie, ce continuă de la începutul acestei preşedinţii.

Dar cine este Jim Mattis şi de ce este semnificativă plecarea acestuia?

James Mattis este un general de infanterie marină, veteran a trei războaie (Războiul din Golf - 1991, Afganistan şi Irak), comandant al Comandamentului Forţelor Întrunite al Statelor Unite (United States Joint Forces Command - USJFCOM), Comandant al Comandamentului Aliat pentru Transformare al NATO (NATO's Supreme Allied Commander Transformation) şi comandant al Comandamentului Central al Statelor Unite (United States Central Command), venerat în armata americană probabil mai mult decât oricare alt lider militar dintre contemporanii săi.

Deşi îi este asociată porecla Mattis „Mad Dog”, despre care generalul spune că i-a fost atribuită de un ziarist zelos şi nu o poate justifica, acronimul personalizat „CHAOS - Colonel Has Another Outstanding Solution” „Colonelul are o altă soluţie extraordinară”, care i s-a atribut de subordonaţii săi pe când era colonel, i se potriveşte mai bine.

Mandatul său la comanda Comandamentului Central al Statelor Unite, responsabil pentru teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan, dar şi de Siria, Iran şi Yemen, se suprapune cu administraţia preşedintelui Barack Obama. Întrucât viziunea sa asupra Iranului nu se integra în concepţia preşedintelui, în anul 2013, Jim Mattis trece în rezervă. La acea dată, el spunea că nu crede că se va întoarce în serviciul public bazându-se pe legislaţia americană care interzice foştilor comandanţi, din poziţiile cele mai înalte ale ierarhiei militare, să acceadă la funcţia de secretar al apărării decât după o perioadă de timp (practică menită să menţină controlul civil asupra armatei).

Dar Jim Mattis captează atenţia preşedintelui Trump, după alegerea sa, în parte, datorită  pseudonimului pe care îl primise în Irak: "Mad Dog". Un pseudonim care l-a impresionat foarte mult pe preşedinte. Aflat încă sub incidenţa prevederilor legale privind interdicţia de accedere la funcţia de secretar al apărării, printr-o derogare aprobată de Congresul SUA, preşedintele Trump îl numeşte să preia Departamentul pentru Apărare.

S-a dovedit însă că pseudonimul „Mad Dog” („Câinele nebun”) nu-l caracteriza pe generalul Mattis sub aspectul acţiunilor nebuneşti şi surprinzătoare aşa cum credea Trump.

Mattis este generalul cerebral, adesea conciliant, un centrist care sprijinea NATO şi acordul nuclear cu Iranul, în timp ce se opunea atacurilor asupra lui Bashar al-Assad şi Kim Jong Un, iar reputaţia de „călugăr războinic”  („warrior monk”) se construise pe tenacitatea cu care îşi îndeplinea misiunile şi pe care continua să o cultive.

Un exemplu este concludent. Adeptul unor măsuri de reînnoire a tehnicilor de interogare, mai dure cu suspecţii de terorism, preşedintele Trump a abordat tema într-o discuţie cu generalul, care l-a convins că se pot obţine rezultate mai bune prin acţiuni mai umane pe timpul interogatoriilor. În urma acestei discuţii Trump l-a creditat pe Mattis cu această politică. Influenţa generalului era semnificativă, fapt ce l-a determinat pe preşedinte să se sprijine pe Mattis pentru sfaturi despre dificilele provocări de securitate naţională din faza incipientă a preşedinţiei sale.

Ca singurul preşedinte fără experienţă în funcţii publice sau în armată, Trump s-a bazat pe Mattis şi pe alţi consilieri ai săi în ceea ce priveşte postura globală de securitate a Americii.

Într-o atmosfera agitată, determinată de frenezia periodică a preşedintelui, Mattis îi îndeplineşte ordinele, executând loviturile cu rachete asupra Siriei, în aprilie, ca represalii pentru folosirea armelor chimice şi se implică în relaţia cu Iranul. De asemenea, susţine reconfigurarea participării cu trupe în Afganistan, dar nu prin diminuare şi se implică profund în relaţia cu aliaţii din Europa şi Asia.

Mattis a avut un rol important în a-l convinge pe Trump să reafirme garanţia de apărare reciprocă în baza articolului 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, să ia măsuri dure pentru a opri agresiunea Rusiei şi pentru a extinde angajamentele militare în Afganistan, Irak şi Siria. Toate acestea, abordate cu mare atenţie şi responsabilitate, au fost permanent pe agenda generalului care, în periplul său prin capitalele lumii, încerca să tempereze agitaţia creată de unele decizii contondente ale preşedintelui.

Pe măsură ce preşedintele îşi intră în rol şi devine din ce în ce mai încrezător în forţele sale, rolul pe care Mattis l-a jucat în calitate de consilier-mentor a fost diminuat.

Mattis a fost eliminat din procesul decizional al preşedintelui Trump privind Acordul nuclear cu Iranul şi, de asemenea, nu a fost anunţat despre intenţia sa de a îngheţa exerciţiile militare americane şi sud-coreene în cadrul negocierilor nucleare cu Coreea de Nord. Erau cele mai importante decizii care prevesteau deznodământul. Impresia generală a fost că Trump, la un moment dat, a încetat să îl mai asculte pe Mattis aşa cum a facut-o la început. Din acest moment frustrarea părea că merge în ambele sensuri.

Cu toate acestea, generalul a rezistat păstrându-şi controlul în relaţia cu un şef executiv mercurial, încăpăţânat şi intenţionat ignorant. Dislocarea trupelor la frontiera cu Mexicul, înainte de alegerile intermediare, prin decizia preşedintelui, i-a creat un mare disconfort lui Mattis dar a strâns din dinţi pentru a-şi menţine influenţa asupra problemelor care îi interesau cel mai mult în slujba naţiunii.

Confruntat cu un preşedinte care nu ia în considerare consilierea sa militară şi nu apreciază angajamentul profund pe care trupele îl simt faţă de cauzele pentru care luptă, decide să-şi dea demisia în semn de protest.

Astfel, după 38 de ani, (în 1980 demisiona Secretarul de Stat Cyrus Vance) un al doilea secretar de stat, al apărării de această dată, demisionează în semn de protest.

James Mattis şi-a explicat decizia într-o scrisoare paşnică dar care nu oferă niciun cuvânt de laudă preşedintelui. Câteva paragrafe evidenţiază clar motivele acestei demisii.

Mattis a scris că nu mai poate lucra în această poziţie deoarece preşedintele Trump nu a fost de acord cu el „că puterea noastră ca naţiune este legată de puterea sistemului nostru de alianţe şi parteneriate” şi că "trebuie să fim hotărâţi şi lipsiţi de ambiguităţi în abordarea noastră faţă de acele ţări ale căror interese strategice sunt în confruntare / tensiune cu ale noastre”.

"Opiniile mele cu privire la tratarea aliaţilor cu respect şi, de asemenea, a fi cu ochii deschişi atât spre actorii maligni, cât şi spre competitorii strategici, sunt puternic susţinute de peste patru decenii de imersiune în aceste probleme. Trebuie să facem tot posibilul pentru a promova o ordine internaţională care este cea mai favorabilă securităţii, prosperităţii şi valorilor noastre şi suntem sprijiniţi în acest efort de solidaritatea alianţelor noastre " a mai scris Mattis, în scrisoarea sa de demisie.

Scrisoarea de demisie, în timp ce critică opiniile preşedintelui cu privire la politica externă, nu a menţionat Siria, însă oficialii au declarat pentru „The Times” că Mattis a fost joi (20 decembrie 2018) la Casa Albă, într-o ultimă încercare, pentru a-l convinge pe preşedinte să menţină trupele americane în Siria. El a fost respins, fapt pentru care a decis în consecinţă: „Pentru că aveţi dreptul de a avea un Secretar al Apărării, ale cărui opinii sunt mai bine aliniate cu ale dumneavoastră cu privire la acestea şi la alte subiecte, cred că este corect să mă retrag din poziţia mea” (citat din scrisoarea de demisie).

Ca să răspund la întrebarea de ce este semnificativa această demisie, paragrafele din scrisoare, evidenţiate anterior, demonstrează că această demisie nu este urmarea unor divergenţe politice ci este mult mai mult. Aici nu mai este vorba de politică, ci de valori, iar acest lucru va afecta preşedinţia Trump.

Mattis demisionează pentru că preşedintele său nu mai este de acord cu el că aliaţii trebuie respectaţi, că America ar trebui să depună eforturi pentru a păstra o ordine internaţională liberală şi că nu este la fel de hotărât şi lipsit de ambiguitate cu adversarii Americii, aşa cum el crede că  ar trebui să fie preşedintele SUA.

În condiţiile în care Mattis a oferit preşedintelui un scut puternic prin personalitatea sa, prin contopirea virtuţii militare şi spiritului serviciului public şi cei mai reticenţi republicani acceptau deciziile preşedintelui dacă erau susţinute de acesta, demisia  a spulberat acest avantaj prezidenţial.

Mai mult, procesul de decizie privind retragerea forţelor din Siria (cel mai probabil, parţial şi din Afganistan) are consecinţe practice în teren, unde aliaţii kurzi susţinuţi de americani trebuie sa facă faţă atacului permanent din partea turcilor.

În concluzie, secretarul american al apărării, James Mattis, a demisionat în semn de protest faţă de preşedintele Statelor Unite, pentru subminarea unei „ordini internaţionale care este cea mai favorabilă securităţii, prosperităţii şi valorilor noastre”.

Chiar dacă a mai avut ocazia să ia o astfel de decizie, de această dată a avut curajul de a face ceea ce nu a făcut nimeni altcineva în administraţia Trump - demisia în semn de protest şi, din acest punct de vedere, aceasta decizie este un eveniment fără precedent, într-o preşedinţie fără precedent.

Consecinţele acestei decizii se vor vedea în cel mai scurt timp. În primul rând, demisia Secretarului Apărării, Jim Mattis, a stârnit comunitatea naţională de securitate din S.U.A., dacă nu întreaga naţiune.

Ofiţerii, militari in retragere, foşti oficiali ai cabinetului, experţii din grupurile de experţi şi lideri ai Congresului din ambele partide par a fi uniţi în preocuparea lor cu privire la implicaţiile acestei demisii pentru securitatea viitoare a naţiunii.

În Siria, în condiţiile în care Mattis, alături de generalul Dunford şi alţi oficiali ai administraţiei superioare, au concluzionat că niciunul dintre obiective nu a fost finalizat, decizia unilaterală a preşedintelui de a retrage forţele va lăsa un vid, care va fi umplut de Rusia, Turcia şi Iran, în detrimentul aliaţilor kurzi, Israelului şi poporului sirian.

Pe celălalt ţărm al Atlanticului, această demisie răsunătoare a alarmat întreaga Europă. Sentimente de îngrijorare şi furie au cuprins liderii europeni, dezorientaţi în privinţa măsurilor de limitare a daunelor generate de deciziile preşedintelui Trump, după hotărârea secretarului american al apărării, James Mattis, de a renunţa la administraţie.

Demisia privează Europa de unul dintre cei mai fiabili interlocutori şi de un susţinător ferm al NATO. Ea este văzută în Europa ca un mesaj alarmant al determinării lui Trump de a-şi asuma responsabilitatea personală a politicii externe americane cu repercusiuni pe un continent deja înstrăinat de insultele şi capriciile acestuia. Mai presus de toate, însă, demisia demonstrează profunzimea prăpastiei în probleme de politică externă dintre Trump şi majoritatea establishmentului politic american, incluzând chiar şi republicani, cu privire la responsabilităţile SUA faţă de Europa şi Orientul Mijlociu.