30 august 2019

O concepţie a operaţiilor de rezistenţă în context aliat este elaborată de ţări membre şi partenere NATO

Daniel Ilie

Ţări membre şi partenere NATO sunt îngrijorate că, în caz de conflict, forţele lor armate nu vor putea să apere în întregime frontierele de stat şi, în cadrul conceptului de apărare colectivă, nu se ştie în ce moment partenerii din Alianţă vor putea oferi sprijinul lor real. Prin urmare, ele au luat în calcul unul din cele mai nefericite scenarii şi anume că teritoriile lor naţionale vor fi ocupate de un potenţial agresor care va dori să deţină controlul teritorial şi să distrugă voinţa populaţiei de a opune rezistenţă în faţa acestuia.

Sursă foto: Mediafax

Scurte considerente teoretice

Mişcarea de rezistenţă pentru eliberarea teritoriului naţional (sau a unei părţi a acestuia) ocupat temporar de către forţe de ocupaţie reprezintă o formă de luptă organizată (armată, sau nearmată) a unor forţe patriotice, cu participarea întregii societăţi sau a unei părţi a acesteiea, împotriva impunerii, prin forţă, a unui sistem de organizare şi conducere în domeniile politic, militar, economic, social, informaţional şi de infrastructură. În Dicţionarul explicativ al limbii române această formă de luptă organizată este întâlnită şi sub denumirea de insurecţie.

Obiectivul acţiunilor întreprinse de astfel de mişcări este de a facilita eliberarea teritoriului naţional (sau unei părţi a acestuia) ocupat temporar, prin destabilizarea forţelor ocupante (inamicului agresor) şi schimbarea progresivă a raportului de forţe în favoarea forţelor proprii. Acest obiectiv se realizează prin hărţuirea neîntreruptă a forţelor ocupante, prin crearea unei stări permanente de nesiguranţă şi nelinişte în rândul acestora, în scopul slăbirii moralului, provocării unor pierderi însemnate şi diminuării capacităţii operaţionale a trupelor.

Exemple din istoria universală confirmă în bună măsură valoarea istorică, teoretică şi practică importante ale organizării şi desfăşurării mişcărilor de rezistenţă împotriva inamicului, în teritoriile ocupate temporar, determinând unele ţări mici şi mijlocii, ce dispun de capabilităţi militare mai mult sau mai puţin limitate, să pună la baza apărării naţionale concepte precum ”rezistenţa totală” sau ”apărarea totală”. Acestea presupun mobilizarea tuturor resurselor (umane şi materiale/ economice) ale societăţii în scopul obţinerii victoriei totale în faţa inamicului. [În România regimului comunist acest concept fusese denumit ”războiul întregului popor”].

Elveţia este un exemplu elocvent în acest sens, iar ţări precum cele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), Danemarca, Finlanda, Norvegia, Polonia şi Suedia şi-au adaptat politicile de securitate şi apărare luând în mod serios în considerare şi implementând măsurile necesare planificării, organizării şi eventualei desfăşurări, într-o formă sau alta, a rezistenţei în teritoriile temporar ocupate de către un potenţial agresor. Şi aceste eforturi de adaptare a capabilităţilor de răspuns la noile provocări de securitate şi apărare au fost intensificate de către ţările menţionate, în special, ca urmare a demersurilor şi politicilor destabilizatoare, care au inclus inclusiv acţiuni militare, ale Federaţiei Ruse, în apropierea graniţelor de est ale NATO care se întind de la Marea Neagră până la Marea Baltică, desfăşurate odată cu intervenţia militară agresivă din estul Ucrainei şi anexării Peninsulei Crimeea în anul 2014 sau chiar mai înainte [De exemplu invazia militară din Georgia din anul 2008].

Aceste ţări se tem că, în caz de conflict, forţele lor armate nu vor putea să apere în întregime frontierele de stat şi, în cadrul conceptului de apărare colectivă, nu se ştie în ce moment partenerii NATO vor putea oferi sprijinul lor real. Prin urmare, ele au luat în calcul unul din cele mai nefericite scenarii şi anume că teritoriile lor naţionale vor fi ocupate de un potenţial agresor care va dori să deţină controlul teritorial şi să distrugă voinţa populaţiei de a opune rezistenţă în faţa acestuia.

Ca măsuri suplimentare şi foarte eficiente de descurajare în faţa unor astfel de riscuri şi ameninţări, pe lângă accelerarea modernizării forţelor armate proprii şi pregătirii acestora pentru furnizarea unui eventual răspuns în faţa agresiunilor, unele dintre aceste ţări şi-au întărit sistemele de apărare teritorială (Polonia şi Estonia), au întocmit planuri de rezilienţă, de organizare şi sprijin ale rezistenţei, precum şi de luptă neconvenţională (Polonia, Lituania, Letonia, Estonia) şi şi-au dezvoltat capabilităţile de forţe voluntare de apărare naţională şi de gărzi naţionale (Lituania - Forţele voluntare de apărare naţională - KASP şi Letonia).

Întrucât la nivel NATO nu există o doctrină privind operaţiile de rezistenţă, fiind luate în discuţie doar conceptele de rezilienţă (robustă) şi pregătire a populaţiei considerate esenţiale pentru securitatea şi apărarea colectivă, Comandamentul SUA de Operaţii Speciale din Europa (US Special Operations Command Europe - SOCEUR) a iniţiat sponsorizarea, începând cu anul 2014, a unei serii de ”Seminarii de Rezistenţă” gândite ca un forum de dezbateri între mediul academic şi practicieni pe tema rezistenţei ca formă de apărare naţională.

Concepţia operaţiilor de rezistenţă (Resistance Operating Concept - ROC)

În preambulul cărţii ”Resistance Views: Tartu Resistance Seminar Essays on Unconventional Warfare and Small State Resistance, 2014”, editată în anul 2018 la editura Joint Special Operations University, MacDill Air Force Base, Florida, SUA, comandantul US SOCEUR de la acea dată, General maior (SUA) Mark C. Schwartz scria: ”Ca produs al seriei de Seminare de Rezistenţă, contribuţiile multinaţionale la Concepţia Operaţiilor de Rezistenţă oferă un lexic comun al termenilor şi condiţiilor critice pentru informarea şi susţinerea planificării şi interoperabilităţii rezistenţei aliate, precum şi a vignetelor reale asupra operaţiilor de rezistenţă relevante”.

Despre stadiul elaborării, cu sprijinul SOCEUR, a Concepţiei Operaţiilor de Rezistenţă (ROC) am aflat dintr-o sesiune de vorbitori înregistrată prin grija Programului ”Strategic Multilayer Assessment (SMA)” al Departamentului american al Apărării şi din prezentarea (PowerPoint) efectuată de Dr. John DeRosa (strateg la US SOCEUR), secondat de Dr. Otto Fiala (autorul ROC, SOCEUR) şi locotenent colonel (SUA) Gordon James Worrall  (ofiţer planificator, pe domeniul Rezistenţei, la SOCEUR) pe timpul sesiunii, fişiere postate în format electronic aici.

Dr. DeRosa a menţionat că seria de Seminare de Rezistenţă iniţiată în anul 2014 de către SOCEUR a avut menirea de a asigura un forum de dezbateri între mediul academic şi practicieni care să permită naţiunilor baltice, nordice, dar şi altor ţări partenere relevante să discute, să schimbe idei şi să efectueze analize şi cercetare aplicată în domeniile luptei neconvenţionale, mişcărilor de rezistenţă şi luptelor de partizani, în parteneriat cu SOCEUR, la nivel de documente neclasificate. Munca a presupus dezvoltarea a 4 linii de efort (dezvoltarea unei reţele instituţionale de experţi şi cunoştinţe în domeniu, planificare, exerciţii tip table-top şi instruire) şi adoptarea unei metodologii bazate pe desfăşurarea de seminarii de specialitate, de rapoarte după activitate (After Action Reports - AAR), susţinerea de prezentări ale experţilor în domeniu şi lucrul pe sindicate în grupuri mici de expertiză în domeniile luptei neconvenţională şi mişcării de rezistenţă.

Efortul a fost unul la nivel de guverne în ansamblu, sau chiar al întregii societăţi şi la el au participat experţi şi reprezentanţi ai mediului academic din Danemarca, Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, Suedia,  SUA şi Comandamentul NATO de Operaţii Speciale (NATO Special Operations Headquarters - NSHQ). Printre lecţiile învăţate în urma acestui proces se regăseşte necesitatea unei înţelegeri comune bazată pe elaborarea unei terminologii agreată şi stabilirea unui cadru politic şi juridic adecvat. Mai mult, s-a constatat că fiecare ţară are propria sa abordare a rezistenţei. Unele ţări permit Forţelor pentru operaţii speciale (FOS) din minsterul apărării propriu să organizeze şi să sprijine acest efort deosebit, în timp ce altele se bazează pe alte ministere pentru a organiza şi conduce efortul de rezistenţă. ROC, în schimb, creează o înţelegere şi un lexic comune şi oferă o bază multinaţională de la care urmează să se înceapă activitatea de pregătire, planificare, organizare şi conducere a unei eventuale rezistenţe, ca efort interinstituţional sau chiar al întregii societăţi.

Câteva din ideile şi conceptele prezentate în proiectul de concepţie ROC

Concepţia ROC este considerată o abordare cuprinzătoare şi foarte productivă despre ceea ce poate fi făcut în acest domeniu, subliniază necesitatea integrării dintre conceptul de rezilienţă şi cel de rezistenţă şi oferă şi câteva consideraţii dincolo de capacităţile de bază ale FOS. De exemplu, consideră aspectele legale ca fiind vitale pentru succesul planificării rezistenţei, prin faptul că un guvern în exil, de exemplu, va necesită un cadru legal pentru a exercita planificarea legitimă şi suverană în numele statului. De asemenea, în perioada anterioară crizei, este necesar un cadru legal care să permită crearea şi menţinerea unor reţele acoperite sau clandestine capabile să execute acţiuni de rezistenţă nearmată sau armată.

Documentul este structurat pe 4 capitole (Introducere, Rezilienţă, Rezistenţă, Pregătirea şi Planificarea Interinstituţională). Acesta defineşte rezistenţa, în contrast cu insurgenţa, ca fiind ”efortul organizat la nivel naţional, de către întreaga societate, care cuprinde toată gamă de activităţi de la cele nonviolente la cele violente, conduse de un guvern instituit legal (aflat potenţial în exil) pentru a restabili independenţa şi autonomia pe teritoriul său suveran care a fost ocupat integral sau parţial de către o putere străină”. Caracteristica principală a unui astfel de efort este apărarea naţională împotriva unui invadator.

Concepţia consideră rezilienţa ca fiind fundamentul rezistenţei. În timp ce rezilienţa definită în concepţie ca fiind ”voinţa şi capacitatea de a rezista presiunii şi influenţelor externe şi/ sau recuperarea în urma efectelor presiunilor sau influenţelor respective” este mai importantă în apărarea suveranităţii naţionale, rezistenţa contribuie la şi susţine, de fapt, restabilirea suveranităţii naţionale. Acţiunile de luptă neconvenţională sunt definite, identic ca în JP 3-05 – Doctrina SUA a operaţiilor speciale ca fiind ”operaţiile şi activităţile executate pentru a permite mişcării de rezistenţă sau insurgenţă să constrângă, să perturbe sau să răstoarne un guvern sau o forţă de ocupaţie prin operararea prin intermediul sau împreună cu forţe de gherilă, auxiliare sau clandestine în zone interzise”.

ROC prezintă funcţiile de bază ale rezistenţei cum ar fi recrutarea, informaţiile, finanţarea, sprijinul şi susţinerea logistică, comunicaţiile, securitatea, precum şi tipurile de mişcări de rezistenţă pe care le vom putea vedea în diferite circumstanţe. Documentul se termină cu o radiografie a rolurilor şi responsabilităţilor pe care le vor avea, în opinia autorilor, diferitele instituţii şi agenţii guvernamentale în procesul de pregătire şi planificare interinstituţională a operaţiilor de rezistenţă.

Autorul concepţiei, Dr. Fiala, subliniază că este nevoie, însă, de stabilirea unui cadru legal naţional (au fost amintite aspectele de natură juridică şi politică sensibile care au dus, pe timpul Războiului Rece, la eşecul Operaţiei clandestine Gladio[1] şi la anularea în consecinţă a programelor de sprijin al mişcărilor de rezistenţă) şi că rezistenţa ca formă de luptă organizată este ceva ce ar trebui planificat încă de pe acum.

În ultimii ani (2017, 2018 şi 2019) trei exerciţii de tip ”table top” pe tema operaţiilor de rezistenţă în teritoriul ocupat temporar de inamic au fost desfăşurate de SOCEUR, împreună cu membri şi partenerii de Alianţă menţionaţi, în Germania (Stuttgart, Oberamergau şi Remstain) ca parte a efortului de sprijinire a acestora în procesul naţional de planificare a apărării. Universitatea Joint Special Operations University din SUA a înfiinţat un curs de planificatori pe domeniul sprijinului mişcării de rezistenţă şi oferă oportunitatea specializării membrilor şi partenerilor de Alianţă în acest domeniu. Pe lângă aliaţii şi partenerii implicaţi deja în elaborarea ROC, SOCEUR a extins invitaţia de participare şi Ungariei care se va alătura acestui efort începând din această toamnă, urmărindu-se, de asemenea, integrarea planurilor SUA cu cele naţionale de apărare.

Câteva concluzii

ROC este o concepţie multinaţională elaborată cu sprijinul aliaţilor şi partenerilor care s-au concentrat pe descrierea modalităţilor de răspuns necesare pentru a-şi apăra sau, dacă va fi nevoie, a-şi restabili suveranitatea naţională, în contextul rezistenţei la ocuparea deplină, parţială sau proxy a unei puteri străine. Documentul încorporează conceptul de ”apărare totală” adoptat de ţări precum Elveţia, Suedia sau Singapore în faţa puterilor hegemonice, tocmai pentru a sublinia nevoia abordării rezistenţei ca un efort al întregii naţiuni (amintea, pe timpul sesiunii de vorbitori, lt.col. Worrall) şi urmează a fi dat publicităţii, în această toamnă, prin grija Universităţii Naţionale de Apărare a Suediei.

Din ceea ce am văzut, România nu se află, încă, printre naţiunile contributoare la elaborarea concepţiei operaţiilor de rezistenţă. Cadrul doctrinar militar naţional se bazează pe 3 documente de planificare majore (Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015-2019, Carta Albă a Apărării şi Strategia militară a României) în care se vorbeşte doar de dezvoltarea rezilienţei şi a capacităţii de răspuns la riscurile şi provocările actualului context de securitate, neexistând niciun fel de referire la concepte precum ”apărarea totală” sau ”mişcarea de rezistenţă”. De altfel, nici la nivelul societăţii în ansamblu nu am văzut, în ultima vreme, analize sau dezbateri serioase pe tema voinţei naţionale necesare, costurilor şi riscurilor aferente în raport cu eventualele beneficii ale pregătirii unei rezistenţe la o potenţială ocupare temporară, parţială sau totală a teritoriului naţional de către un posibil agresor, chiar şi sub umbrela apărării colective.

Totuşi, FOS din Armata României au fost dedicate, vor fi instruite şi echipate, potrivit legii, şi pentru misiuni neconvenţionale, care, conform teoriei, includ şi misiuni de sprijin al mişcării de rezistenţă, în eventualitatea ocupării temporare, parţiale, sau totale a teritoriului naţional de către forţe inamice de ocupaţie. Poate că este deja momentul ca în procesul necesar de elaborare a unei noi doctrine naţionale a operaţiilor speciale specialiştii FOS să includă şi aspecte specifice legate de pregătirea, planificarea, organizarea şi executarea unei eventuale rezistenţe, ca efort interinstituţional sau chiar al întregii societăţi, inspirate din concepţia ROC elaborată de membrii şi partenerii de Alianţă şi, de ce nu, să trimită militari la cursul de perfecţionare desfăşurat de Joint Special Operations University din SUA.

 


[1] Operaţia Gladio este numele de cod dat operaţiei clandestine de „rămânere în urmă” planificată a fi executată de către o rezistenţă armată, care a fost gândită de către occident, şi ulterior de NATO, pentru a răspunde la o potenţială invazie şi cucerire a teritoriului Europei de către Pactul de la Varşovia.