18 mai 2020

O altă piesă a dominoului securităţii a căzut în faţa COVID-19

Ştefan Oprea

Cum oamenii sunt surprinşi în general de crize şi de fiecare dată rămân descoperiţi în faţa necunoscutului, provocările de securitate demonstrează că lecţiile învăţate nu sunt niciodată suficiente pentru a fi mai bine pregătiţi în faţa fenomenelor impredictibile sau improbabile.

Sursă foto: EUCOM

În aprilie 2019, influentul think-tank american Consiliul Atlantic solicita o evaluare a eforturilor necesare progresului în îmbunătăţirea mobilităţii militare în Europa. Centrul de Strategie şi Securitate – Scowcroft din cadrul Consiliului Atlantic, cu o echipă redutabilă condusă de generalul (Ret.) Curtis M. Scaparrotti, fost comandant al Comandamentului Aliat din Europa (SACEUR) şi comandant al Comandamentului European al SUA (EUCOM) împreună cu ambasadorul Colleen Bell (Ret.), fost ambasador al SUA în Ungaria, a întocmit raportul „MOVING OUT A Comprehensive Assessment of European Military Mobility”.

Un efort intelectual depus pe parcursul unui an de zile, ce a presupus o serie de consultări ale grupului operativ desfăşurate cu oficialităţi americane şi europene şi nu numai, s-a materializat într-un document care evaluează, în mod cuprinzător, acţiunile întreprinse pentru consolidarea mobilităţii militare europene, scoate în evidenţă lacunele care afectează pregătirea eficientă a aliaţilor pentru apărare şi oferă recomandări pentru îmbunătăţirea mobilităţii personalului şi echipamentului militare. Raportul este adresat NATO, UE, SUA şi statelor membre ale celor două organizaţii.

Studiul defineşte domeniile care au nevoie de atenţie şi investiţii precum şi etapele prin care s-ar îmbunătăţi capacitatea de activare a forţelor armate în Europa, pentru ca în final să se reflecte în consolidarea apărării europene.

Indiferent cum va arăta viitoarea structură defensivă a Europei, descurajarea şi apărarea vor rămâne principalele elemente ale strategiei de securitate şi, din această perspectivă, mobilitatea va fi esenţială pentru îndeplinirea obiectivului strategic.

 

Justeţea problematizării strategice a mobilităţii militare

Ca problemă complexă şi multidimensională, mobilitatea militară necesită o abordare „inter-guvernamentală”, cu respectarea în acelaşi timp a suveranităţii naţionale.

Proiectul european privind integrarea consolidată a apărării, presupune, fără îndoială, reevaluarea suveranităţii. Retorica politică şi ideile privind îmbunătăţirea sistemului de apărare al UE s-au amplificat în ultima perioadă iar rezultatele nu au întârziat să apară. Capacitatea militară de planificare şi conducere (MPCC), instrumentul de revizuire anuală coordonată a apărării (CARD), fondul european de apărare (FED) pentru finanţarea dezvoltării de capabilităţi militare şi programul de cooperare structurată permanentă (PESCO), permit membrilor UE să avanseze mai rapid în domeniul cooperării în spectrul apărării. Mai mult, Comisia Europeană pune la dispoziţia acestora instrumentele financiare dezvoltând accentul îngust din politica comună de securitate şi apărare (PSAC) a UE către o idee mai largă, Apărarea comună a UE.

Cu toate acestea, UE nu a avut până acum un rol în apărare şi descurajare în sensul protejării teritoriilor, a populaţiei şi a sistemelor politice din punct de vedere militar. Dacă ne uităm în Strategia Globală, UE recunoaşte că apărarea colectivă rămâne principala misiune a NATO. Într-un asemenea impas, europenii trebuie să convină asupra sarcinilor pe care doresc ca UE să le îndeplinească. Persistenţa reflexelor naţionaliste, culturilor strategice divergente, lipsei de consens în ceea ce priveşte ambiţia de apărare a UE, amploarea provocărilor din vecinătăţile Europei şi NATO şi nu în ultimul rând motivaţiile diferite ale unor state, vor reprezenta obstacole greu de surmontat.

Principala întrebare la care trebuie să răspundem este: ce stimulent poate oferi UE membrilor săi pentru a-şi redefini suveranitatea - capacitatea de a decide şi de a acţiona în mod autonom - în dependenţă reciprocă?

Dacă în ceea ce priveşte construirea în comun a unor capabilităţi europene pentru a spori capacitatea de reacţie în gestionarea şi rezolvarea provocărilor actuale în materie de securitate acceptul este unanim, când vorbim despre redefinirea suveranităţii pentru a sincroniza ciclurile naţionale de planificare a apărării, lucrurile se complică fundamental. Si asta în condiţiile în care toţi conştientizăm faptul că, singuri în fata acestor provocări de securitate, suntem neputincioşi iar abordarea în mod eficient a acestora se poate face numai prin cooperare.

 

Mobilitatea militară în Europa - impact asupra apărării şi descurajării

Pornind de la premisa că mobilitatea şi logistica sunt elemente vitale ale desfăşurării forţelor şi capacităţii de a lupta, apărarea Europei depinde, în mare măsură, de capacitatea de a constitui forţele pentru consolidarea capacitaţii de apărare dar şi de viteza de dislocare a forţelor şi susţinerea corespunzătoare a acestora în zone de criză iminentă.

Soluţionarea acestor probleme presupune înlăturarea deficienţelor majore în ceea ce priveşte lipsa unei infrastructuri civile şi militare moderne, în special în partea de est a Europei, din Polonia şi statele baltice, gazdele noii prezenţe avansate a NATO (Enhanced Forward Presence - eFP), până la Marea Neagră.

Prezenţa înaintată a patru grupuri de luptă multinaţionale în Polonia şi în statele baltice precum şi o serie de activităţi specifice în regiunea Mării Negre, au dus la o creştere substanţială a prezenţei NATO pe flancul de est, pe uscat, pe mare şi în aer, sporind astfel posibilitatea de a opera alături de forţele naţionale.

În plus, iniţiativa „Four 30s” va spori capacitatea NATO de reacţie rapidă, fie pentru consolidarea forţelor individuale ale aliaţilor, fie pentru intervenţia rapidă în situaţii de criză militară. Din această perspectivă, este evident faptul că nivelul de pregătire al acestor forţe trebuie completat cu o capabilitate de decizie rapidă, de culegere de informaţii şi avertizare timpurie, planuri de contingenţă, instruire şi, nu în ultimul rând, de capacitatea de a proiecta şi susţine forţele aflate la dispoziţia NATO oriunde situaţia o cere.

În acest spirit, NATO încearcă să înlăture toate obstacolele care stau în calea mişcării militare în Europa şi în zona Atlanticului de Nord pentru susţinerea forţelor într-un teatru de operaţii. De asemenea, NATO îi încurajează pe aliaţi să dezvolte infrastructura de transport pentru îmbunătăţirea accesului multinaţional şi colectiv în sprijinul forţelor participante la soluţionarea situaţiilor de criză.

Demersurile anterioare NATO-UE precum recunoaşterea faptului că mobilitatea militară este un domeniu cheie pentru o cooperare intensă si modificarea structurii de comandă a Alianţei, cu structuri specifice domeniului, erau semnalele unei analize profunde a provocării. Soluţiile inovatoare şi acţionabile pentru NATO, UE şi guvernele naţionale, erau conturate iar angajamentul implementării acestora suficient de ferm.

 

Bariere în calea dezvoltării proiectului

În ciuda progreselor înregistrate, chiar dacă existau, încă, lacune în capacitatea Europei de a face faţă cerinţelor de mobilitate pentru menţinerea posturii de descurajare şi apărare, pandemia amplifică temerile că acest proiect de importanţă majoră să devină un eşec răsunător.

Primul motiv este cel financiar. Pandemia a făcut ca sentimentul general de urgenţă şi permanenţă pentru finalizarea proiectului de mobilitate militară să se dilueze. Ca dovadă, unul dintre reperele de început ale angajamentului UE pentru mobilitatea militară, ce provine din Cadrul Financiar Multianual propus (Multiannual financial framework for 2021-2027), prevedea ca, din suma destinată proiectelor de infrastructură cu dublă utilizare (13 miliarde), 50% să fie destinată pentru mobilitatea militară. Deşi modestă, suma ar fi stimulat şi încurajat guvernele europene să facă propriile investiţii în acest tip de proiecte. Nu a fost să fie aşa. O reducere cu 60% a acestei sume, reprezentând compromisul realizat pe timpul preşedinţiei finlandeze a UE, care avea ca rezultat întârzierea proiectului, se apropie de momentul alarmant când finanţarea ar putea fi eliminată din cauza contracţiei severe a bugetului european şi a celor naţionale.

Al doilea motiv constă în imposibilitatea coordonării politice la nivel decizional între cele două organizaţii şi statele membre deşi efortul de revitalizare a programului căpăta valente palpabile în ultimii ani.

Un proiect început cu şaisprezece ani în urmă, atunci când Parlamentul European şi Consiliul adopta Decizia nr. 884/2004 / CE privind orientările comunitare pentru dezvoltarea Reţelei Transeuropene de Transport (Trans-European Transport Network / TEN-T). Se dorea conectarea coridoarelor de transport regionale. O altă iniţiativă (Single European Sky), în scopul asigurării unei gestionari mai eficiente a fluxului de trafic aerian prin scăderea nivelului de fragmentare a acestuia, completează tabloul acestor preocupări. Atenţia acordată transportul militar, prin specificul său, constituie baza preocupărilor structurii militare a UE (European Union Military Staff-EUMS) care, prin Documentul 10967/08, oferea o bază pentru sprijinirea mişcării şi transportului strategic pentru operaţiile militare conduse de UE.

În plus, în urma acordului din anul 2011 privind Flota Europeană de Transport Aerian (EATF) - un acord de punere în comun şi de partajare care prevede un singur grup de avioane militare de transport prin care se urmărea înlăturarea obstacolelor din calea aeronavelor militare înregistrate într-un stat membru UE pentru a zbura sau ateriza pe teritoriul unui alt stat membru al UE. Un an mai târziu, Agenţia Europeană de Apărare (EDA) a iniţiat o acţiune din care a rezultat Diplomatic Clearances Technical Agreement (DICTA), menit să armonizeze procedurile de deplasare şi de aterizare a zborurilor militare între statele membre.

După anexarea Crimeii de către Rusia din 2014 şi a deciziei sale de a poziţiona o prezenţă avansată, de aproximativ 4.500 de militari în statele baltice şi în Polonia, NATO solicita un nivel de cooperare ridicat în acest domeniu.

În acelaşi an, EDA iniţiază un alt proiect conceput pentru armonizarea procedurilor naţionale în scopul de a permite trupelor şi echipamentelor militare deplasarea fără obstacole în Europa. Era vorba despre Sistemul UE de transport multimodal (The EU Multimodal Transport Hub - M2TH), acord semnat de 14 state membre ale UE şi care avea ca scop armonizarea reglementărilor şi procedurilor naţionale pentru tranzitul transfrontalier şi identificarea şi promovarea transportului militar cu dublă utilizare pe reţelele şi infrastructura din Europa (România nu este semnatară a acestui Acord).

Sub o presiune politică, unanim acceptată de statele membre ale UE şi NATO, mobilitatea militară devine prioritară şi se regăseşte pe agenda comună UE-NATO şi în conţinutul Declaraţiei comune din decembrie 2017.

În anul 2018 se elabora, deja, un Plan de acţiune valabil aflat în implementare şi astăzi.

 

Urmarea suveranităţii fără a ţine cont, întotdeauna, de relaţiile instituţionalizate supuse dreptului comunitar al UE, statele preferând autonomia naţională faţă de puterea comună şi dorind să aibă ultimul cuvânt, probabil va avea efecte nocive.

Unele manifestări ale UE în relaţia cu ţările membre, cel mai evident exemplu fiind reacţia întârziată a instituţiilor europene pe timpul pandemiei, precum şi situaţiile în care un membru NATO decide să se retragă, nu poate să se angajeze într-o operaţie  sau dispune să nu participe la aceasta fac ca această dilemă să se menţină.  

Chiar şi în aceste condiţii, un subiect atât de complicat, mobilitatea militară privită ca necesitate vitală pentru desfăşurarea operaţiilor va rămâne în discuţie.

Probabil că în momentul în care, într-o împrejurare nefericită, va fi necesar ajutorul militar iar statele care vor dori să îl acorde nu vor putea ajunge în mod oportun la aliaţii aflaţi în dificultate va fi conştientizat cu adevărat faptul că o soluţie gen „Schengen militar” ar fi fost mai mult decât viabilă.