Nu există o ordine internaţională a lumii! Deocamdată!

După preluarea preşedinţiei SUA de către Donald Trump, acesta a impus administraţiei de la Washington variante noi în relaţiile internaţionale. Schimbările nu au adus mari noutăţi asupra identităţii ţintelor economice sau politice ale SUA, cât mai ales asupra modului în care Trump intenţionează să-şi asigure succesul în atingerea obiectivelor Casei Albe.

Pentru stabilirea modului de lucru în relaţiile internaţionale, preşedintele SUA a adus în diplomaţia Casei Albe principiile negocierilor comerciale, cu care era familiar. El a reuşit să combine aceste principii cu tradiţiile politicii externe americane. Toate acestea s-au desfăşurat sub emblema America First, şi ea preluată tot din istoria celui mai nou continent. Acelaşi slogan electoral, de succes, a fost folosit şi de Woodrow Wilson. După victoria în alegeri, Trump a transformat America First  în principiu de lucru în relaţiile externe ale SUA. De aici, acesta a fost preluat şi de alte state puternice ale lumii, pentru a pune mai presus de orice, interesul naţional în relaţiile internaţionale. Declarat sau nu, au apărut: Europe First, Russia First, Turkey First, China First etc.  Statele mici şi medii au trebuit să cedeze din suveranitate şi să se pună sub umbrela unor organizaţii multinaţionale sau să îşi construiască parteneriate strategice cu statele puternice. Pare a fi fost găsită şi o a treia soluţie, aceea de a construi parteneriate între ele, căutând să nu-i deranjeze prea mult pe ceilalţi, aceste parteneriate având, în primul rând,  obiective locale sau punctuale.

Abraham Lincoln şi Thomas Jefferson au recomandat pentru relaţiile internaţionale ale SUA, neangajarea în organizaţii internaţionale, care să ducă la sacrificarea totală sau parţială a interesului naţional în faţa reglementărilor şi cutumelor ce sunt menţionate în regulamentele de funcţionare ale acestora. Plecând de la acest principiu, SUA au părăsit o serie de organizaţii sau acorduri multinaţionale economice sau de securitate. Noile principii de guvernare au dus la un naţionalism economic ce şi-l pot permite numai statele puternice.

Aceste state, prin participarea în organizaţii internaţionale care urmăresc alături de interesul  naţional şi pe cel colectiv, trebuie să cedeze o parte din suveranitatea naţională şi să găsească echilibrul între independenţă şi suveranitate naţională limitată. Este principiul ordinei liberale care a dominat lumea până în anii 2015-2016. Conform unor analişti ruşi, dar şi al unora occidentali, acest principiu începe să apună.  Acest principiu nu mai  convine unor state puternice cu ambiţii globale. Acesta este şi motivul pentru care Marea Britanie, probabil, va părăsi Uniunea Europeană.  

Pentru a preveni izolaţionismul, statele ce părăsesc organizaţiile multinaţionale, le înlocuiesc cu acorduri la nivel bilateral. În felul acesta se reconstruiesc zonele de influenţă şi de interes ale statelor puternice.

Singurele organizaţii pe care niciun stat membru nu are de gând să le părăsească sunt ONU şi NATO. Motivele sunt diferite. ONU, prin misiunile sale, asigură pacea lumii şi funcţionarea sistemelor naţionale sociale. NATO are ca misiune de bază apărarea colectivă a statelor membre atât prin consultări cât şi prin intervenţii în apărarea împotriva oricărui agresor.

Plecând doar de la aceste considerente este foarte de greu de a construi o nouă ordine internaţională a lumii. Aceasta nu însemnă însă că lumea se dezvoltă anarhic, cu accent pe  conotaţia negativă a cuvântului. Urmărirea interesului naţional nu înseamnă neapărat situarea pe  poziţii opuse a partenerilor de negociere bi sau multilaterală. Este practic imposibil ca pe timpul acestora să nu se găsească şi un teren comun pe care să se construiască o relaţie economică sau politică între părţi.

Într-o ordine internaţională bazată mai ales pe relaţii bilaterale este deosebit de importantă credibilitatea şi consecvenţa partenerilor şi chiar a adversarilor. Această credibilitate vine, în primul rând, din cultura şi moştenirea naţională. Ea poate fi însă alterată de unii lideri care, din dorinţa de schimbare cu orice preţ, dau alte conotaţii evoluţiei statului.

Noile relaţii internaţionale trebuie să ţină pasul cu evoluţia, fără precedent, a dinamicii schimbărilor. Fluxul rapid cu care circulă un volum important de informaţii, este un element de impact asupra ordinii internaţionale. Acesta poate avea un efect pozitiv, dar şi negativ. Pozitiv, în sensul că permite luarea de decizii mai rapid şi pe baza analizei unui volum mare de informaţii. Negativ, pentru că aceste informaţii pot fi alterate de ştiri false deşi, nu de puţine ori, aparent, credibile. În faza de analiză a veridicităţii informaţiilor, întotdeauna se ţine cont de moştenirea naţională, ca indice al credibilităţii statelor, dar şi de credibilitatea liderilor acestora. În ceea ce-i priveşte pe aceştia, toate serviciile de intelligence din lume fac un profiling al liderilor, ca posibili parteneri de negociere la un moment dat. În felul acesta se pot anticipa viitoarele lor decizii.

Spre deosebire de secolul XX, când era o ordine internaţională bine conturată, în  circumstanţe irepetabile, cu o lume bazată pe două sisteme, în lumea actuală interesele economice şi de securitate ale statelor se întrepătrund, fiind tot mai greu ca acestea să se alinieze unor reglementări sau cutume. Aceasta nu înseamnă însă că în relaţiile internaţionale actuale domneşte anarhia, aşa cum susţin analiştii ruşi ai grupului Valdai. Chiar dacă unele state s-au retras din organizaţiile internaţionale  ele acţionează totuşi pe baza responsabilităţii pe care le-o dă forţa pe care o deţin, întrucât sunt conştiente că dacă ar folosi capabilităţile ofensive pe care le deţin la deplina lor capacitate, lumea nu ar mai exista. În acelaşi timp, statele puternice au o etică aparte, conform căreia vor să câştige, respectând totuşi prevederile Cartei ONU.

Bazându-se pe aceste principii care, fără a guverna lumea, sunt mai mult sau mai puţin respectate, noua ordine internaţională se caracterizează prin unilateralitatea procesului de luare a deciziilor, cu sau fără consultări între statele afectate.

Analiştii politico-economici au opinii diferite, de la cea conform căreia din actuala dezordine în relaţiile internaţionale nu se va ieşi decât într-o formă violentă şi până la cele care consideră că liberalismul în aceste relaţii se va întoarce. 

Aşa cum  s-a susţinut în repetate rânduri, politica economică internaţională a SUA se bazează pe competiţie şi competitivitate între statele lumii. Acest proces avantajează evident statele puternice, obligându-le la responsabilitatea cerută de puterea pe care o deţin, la moralitate şi dreptate. În felul acesta, probabil, lumea, în relaţiile internaţionale, se va stratifica şi, exact ca în Europa, unde, conform ideilor propagate de Macron, continentul şi, ulterior, lumea, se vor împărţi în state de eşalonul 1, 2 sau 3. Pentru a supravieţui, statele mici şi medii vor trebui să-şi dezvolte economiile pe domenii care să satisfacă mecanismul cerere şi ofertă în condiţii de competiţie şi competitivitate. O altă soluţie este cea prin care, folosind noile tehnologii, să găsească domenii de nişă în care să domine piaţa prin calitate şi preţ.

Adevărata competiţie va fi doar între statele puternice ale lumii. 

Se poate observa că guvernanţa statelor devine tot mai democratică, reală sau pretinsă. Prezenţa în “clubul” statelor democratice le dă acestora un statut de alegere sau validare liberă a deciziilor, care sunt avizate de un for ales de popor. Numai în felul acesta hotărârile liderilor au valoare de lege, crescându-le credibilitatea. Principiile democratice însă nu sunt cu aplicabilitate în relaţiile internaţionale ci numai pe planul intern al statelor. Cel mai bun exemplu, în acest sens, este Consiliul de Securitate ONU, unde 5 state hotărăsc asupra sorţii tuturor celorlalte state ale lumii. Principiul westfalian al egalităţii drepturilor şi obligaţiilor statelor pare a fi încălcat, dar aceasta arată şi faptul că lumea s-a schimbat şi continuă să se schimbe, în vederea adaptării la evoluţia umanităţii şi a modului în care are loc acest proces, Consiliul de Securitate ONU s-a transformat astfel într-un mecanism de guvernanţă globală.

Globalizarea sau multilateralitatea lumii sunt principii care diferă prin preponderenţa pe care o are interesul naţional faţă de cel colectiv, în relaţiile internaţionale. Ele au însă un numitor comun. Acesta este interdependenţa dintre statele puternice, dar şi între statele mari şi cele mici şi mijlocii. Unul dintre efectele pozitive ale acesteia este imposibilitatea existenţei unui război la scară largă între state. Eventualitatea unui conflict mondial de natura cinetică, deşi vehiculată încă, devine puţin probabilă. Acest fapt modifică şi relaţiile internaţionale economice, politice şi militare. Deşi există o nouă cursă a înarmărilor, recunoscută pe plan mondial, este greu de crezut că noile arme vor avea şi un alt rol decât acela de argument de forţă în diplomaţia coercitivă din ce în ce mai extins aplicată în perioada actuală.

Aceste afirmaţii dau doar o senzaţie de securitate pentru că, în realitate, ameninţările non-cinetice devin din ce în ce mai agresive cu o tendinţă crescută de insinuare în cotidian, atât prin răspândire de informaţii false cât şi prin atacurile cibernetice cu potenţial distructiv tot mai mare dar şi cu noi capabilităţi de mascare a sursei.   

Toate argumentele prezentate sunt doar parametri în care ar trebui să fie făcută schimbarea, dar nu şi soluţii. Acestea ar trebui să fie găsite cât mai curând. Este posibil ca viitoarea recesiune economică, anunţată, să ”producă” propuneri concrete privind noua ordine internaţională a lumii.