Nu este un nou Război Rece. Este mult mai rău

Urmare a anexării Crimeii de către Federaţia Rusă, analişti din toată lumea au clamat intrarea omenirii într-un nou Război Rece. Tema a fost amplificată în permanenţă de intensificarea programelor de înarmare ale Rusiei şi Chinei. Creşterea semnificativă a prezenţei militare active a Rusiei în spaţiile de conflict din regiunile de interes strategic şi dislocarea forţelor navale chineze, pentru exerciţii complexe, din Marea Chinei de Sud, până în Marea Mediterană, au repornit maşinile de calcul al indicatorilor de forţă militară, în logica dimensionării balanţei de putere din timpul Războiului Rece. Accentul pus pe modernizarea forţelor nucleare şi chiar trecerea la ameninţarea cu utilizarea acestora, au reactivat instinctele latente ale politicilor de disuasiune. Mai mult, amplificarea volumului comerţului cu armament şi alternanţa părţilor implicate, au condus la creşterea complexităţii matricei de interacţiune a intereselor de securitate naţională. Rusia exportă din ce în ce mai mult armament în Orientul Mijlociu, către ţări racordate tradiţional la tehnologia militară americană, aşa cum sunt Irakul sau Arabia Saudită. China este pe cale să devină principalul furnizor de armament pentru ţările din Asia de Sud-Est, poziţionate pe noul drum al mătăsii desenat de gândirea strategică de la Beijing. Ameninţările directe cu utilizarea forţei pentru protejarea propriilor interese a intrat în cotidianul declaraţiilor politice şi asumărilor strategice de la Washington, Moscova şi Beijing.

Cu toate acestea, preluarea simplistă în retorica de securitate a conceptului de Război Rece care a dominat politica internaţională de securitate pentru aproape o jumătate de secol, este cel puţin neinspirată, dacă nu total eronată.

În primul rând, Statele Unite au capacitatea şi voinţa de a-şi menţine supremaţia la nivelul sistemului internaţional şi de a acţiona pentru a-şi impune poziţia hegemonică, ca lider al ordinii globale instituite la finele Războiului Rece. Nu există nicio altă ţară care să deţină resursele şi cunoaşterea pentru a-i contesta această poziţie. În schimb, se ridică din ce în ce mai multe puteri, ale căror intenţii vizează crearea unui spaţiu vital al influenţei şi controlului, cel puţin la nivel regional. Viziunile de acest tip se regăsesc în strategiile de securitate sau în discursurile liderilor politici. Reperul relevant în planul politicii de securitate al acestor actori este geografia, iar metrica se regăseşte în amploarea spaţiului de interes şi controlul căilor vitale de acces.

În fruntea plutonului aspiranţilor la poziţii dominante în cadrul arhitecturii globale de putere se situează, detaşat, Rusia şi China. Acestea au activat deja strategiile tradiţionale de securitate, bazate pe coerciţie, pentru a-şi câştiga şi impune poziţii de hegemoni regionali. Investesc masiv în dezvoltarea de noi generaţii de sisteme avansate de armament. Utilizează instrumentele economice pentru influenţarea mecanismelor complexe ale pieţelor din spaţiul lor de interes strategic. Intervin în modelarea politicilor interne ale statelor care le preocupă. Alocă bugete consistente pentru promovarea propriilor identităţi culturale şi a programelor educaţionale destinate persuadării, respectiv legitimării măsurilor de forţă.

Cu toate acestea, nu este previzibilă o alianţă între Rusia şi China împotriva Statelor Unite, cu atât mai mult cu cât spaţiile lor de interes se suprapun din punct de vedere geografic. Nu apare, astfel, ca posibilă, reconstrucţia lumii bipolare specifice Războiului Rece. În schimb, este de aşteptat ca, prin conturarea a cel puţin trei centri majori de putere pe scena internaţională, arhitectura globală de securitate să funcţioneze în logica incertitudinilor specifice teoriilor din combinatorică. Asocierea conjuncturală de interese regionale se va transforma din premisă teoretică în certitudine operaţională. Vă puteţi imagina o lume în care Statele Unite ar coopera cu Rusia pentru a bloca, inclusiv militar, proiectarea intereselor Chinei ca ”stat din vecinătatea Arcticii”, concomitent cu o alianţă între Statele Unite şi China pentru protejarea intereselor Beijingului la graniţa cu Rusia siberiană, în acelaşi timp, cu un conflict între Statele Unite, pe de o parte, respectiv Rusia şi China pe de altă parte în punctul de intersecţie al intereselor celor trei puteri, undeva în Asia Centrală? Pentru a putea să decriptăm înţelesurile unui astfel de scenariu, care astăzi pare probabil fantezist, avem nevoie de model, iar Războiul Rece nu ni-l poate oferi.

În al doilea rând, lumea nu se îndreaptă către un conflict al ideologiilor, în sensul dihotomiei profunde a modului de organizare socială. În fapt, nu există o ideologie care să se opună democraţiei liberale de tip occidental, aşa cum se întâmpla în trecut cu comunismul. Rusia şi China nu construiesc sau promovează modele ideologice ce pot fi urmate, fundamentate pe sisteme de valori sau principii universaliste. Este la nivelul simţului comun că actualele teorii politice promovate de Moscova şi Beijing nu pot fi replicate în alte ţări. De altfel, aceste teorii sunt foarte precis localizate şi la nivel de analiză politică, prin personalizarea ism-urilor în relaţia cu liderii supremi, rezultând sintagme precum Putin-ism sau Xi Jinping-ism. De aceea, felul în care sunt modelate arhitecturile actuale de putere de către Vladimir Putin şi Xi Jinping pare conjuncturală, iar întrebarea din ce în ce mai prezentă în prognozele de securitate, mai ales după începerea actualului mandat al preşedintelui de la Kremlin, este cum vor arăta Rusia după Putin şi China după Xi.

În logica teoriei echilibrului în studiul arhitecturii globale de securitate, lipsa unor ideologii antagonice, susceptibile la coliziune, este mai dăunătoare decât existenţa lor. Modelul caracteristic Războiului Rece pornea de la premisa predictibilităţii scenariilor de securitate şi a aplicării teoriilor matematice de decizie în guvernarea războiului. Analiştii calculau în permanenţă dinamica raportului de forţă dintre cele două blocuri ideologice aflate în conflict şi ofereau predicţii asupra mutării viitoare a adversarului, în scopul prevenirii sau blocării acesteia. Astăzi, această logică nu mai este posibilă. Sofisticarea metodelor şi mijloacelor utilizate în competiţia globală, complică ecuaţiile de putere şi diminuează relevanţa avantajului strategic în termeni tangibili. Impredictibilitatea care însoţeşte lipsa de doctrină şi continuitate în marea gândire strategică se răsfrânge asupra capacităţii de anticipare a deciziilor majore în scenariile de securitate viitoare.

În al treilea rând, atât Putin-ismul, cât şi Xi Jingpin-inismul, se fundamentează pe beneficiile economice şi rolul pieţelor în circulaţia materiilor prime şi mărfurilor, limitarea ingerinţei statului în mecanismele economice, promovarea inovării şi competitivitate. În timpul Războiului Rece, schimburile economice dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite erau aproape inexistente. Astăzi, legăturile economice dintre lumea occidentală şi Rusia sau China sunt uriaşe. Exportul de gaz rusesc către Europa se situează la aproape 40% din necesarul total. China este cel mai mare exportator de mărfuri în Statele Unite şi Europa şi al doilea mare importator din Europa, respectiv al treilea din Statele Unite. Ca urmare, sub efectul globalizării, economiile tuturor statelor cu aspiraţii de putere sunt puternic interconectate, fiind greu de anticipat, pe modelul Războiului Rece, impactul unui conflict militar în planul economiilor care ar trebui să susţină efortul de război.

Alături de toate acestea, natura tensiunilor globale actuale este influenţată semnificativ de un întreg arsenal de metode şi mijloace inexistente în perioada Războiului Rece. Lumea de astăzi este puternic marcată de violenţa conflictului deschis dintre forţele ascunse în profunzimea reţelelor lumii virtuale, virulenţa naraţiunilor propagate la nivelul comunităţilor sociale, conflictul identităţilor sau deculturalizarea de masă.

Din toate aceste cauze, şi multe altele pe care spaţiul nu mi-a permis să le amintesc aici, modelul Războiului Rece este anacronic şi inoportun pentru a conferi înţelesuri complexităţii şi incertitudinilor securităţii de astăzi. Este nevoie de noi modele, capabile să valorifice în mod corespunzător, caracteristicile lumii post-moderne. De aceea, pentru a-şi asigura securitatea, toate statele, inclusiv România, trebuie să fie mai determinate decât oricând să joace un rol în remodelarea arhitecturii internaţionale de securitate. Timpul strategiilor de expectanţă a trecut. Multiplicarea polilor de putere, chiar şi numai la nivel regional, solicită, poate paradoxal, acţiune şi asumare. Respectarea angajamentelor şi politicile ferme de securitate au devenit imperativul epocii actuale. Reaşezarea ordinii globale aduce cu sine ameninţări, dar şi oportunităţi. Uşa către salonul de gală este deschisă pentru cei care înţeleg că, aceia care pot face cel mai mult pentru propria lor securitate sunt chiar ei. Altfel vor rămâne în foaier.

(Niculae Iancu a fost rector al Academiei Naţionale de Informaţii "Mihai Viteazul")