Noul START - ultima redută în faţa haosului nuclear. În aşteptarea deciziei privind soarta omenirii, cu sau fără participarea UE?

Reîntoarcerea la strategia asigurării păcii prin etalarea puterii nucleare

La o lună de la instalarea în Biroul Oval al Casei Albe, Preşedintele Donald Trump declara într-un interviu acordat agenţiei Reuters că vrea să se asigure că Statele Unite deţin „cel mai bun arsenalul nuclear” din lume, considerând că SUA şi-au pierdut credibilitatea în domeniul descurajării nucleare. „Sunt primul care îşi doreşte să trăiască într-o lume fără arme atomice, însă, [până atunci,] puterea nucleară a Statelor Unite nu va rămâne în urma niciunei ţări, fie aceasta şi prietenă”, spunea Trump, prefaţând astfel o succesiune de decizii majore, cu impact semnificativ asupra modelului de funcţionare a securităţii internaţionale din ultimele trei decenii. Chiar din prima jumătate a mandatului său, administraţia americană avea să anunţe retragerea SUA din mai multe acorduri şi tratate internaţionale considerate dezavantajoase, să declanşeze o ofensivă susţinută pentru a-i determina pe aliaţi să îşi crească cheltuielile destinate apărării comune, să revizuiască semnificativ strategia dislocării forţelor americane în afara teritoriului naţional, să crească investiţiile în securitatea şi apărarea naţională şi să întreprindă măsuri economice, comerciale şi instituţionale cu impact perturbator asupra modului de funcţionare a sistemului internaţional.

Puterea nucleară a reprezentat unul dintre subiectele electorale de politică externă preferate ale echipei Trump. Mesajul de campanie a fost „consolidarea şi extinderea capabilităţilor nucleare”, ca „necesitate vitală pentru îmbunătăţirea şi modernizarea capacităţii de descurajare nucleară, în scopul asigurării păcii prin etalarea puterii”. Un limbaj surprinzător de realist, aparent neobişnuit la acea dată pentru elitele politice ale lumii occidentale, care după obţinerea victoriei la finalul Războiului Rece promovaseră ideea universalităţii principiilor şi valorilor democraţiei liberale, izvorâte din deschiderea naturală a statelor către cooperare şi dialog. În mod concret, un mare conflict armat nu mai era posibil. Eventualele obstacole care ar fi putut să apară în calea propagării rapide a democraţiei peste tot în lume urmau să aibă caracter local şi să fie depăşite cu intervenţii militare de mică anvergură, reduse ca intensitate şi durată, de regulă post-conflict, pentru reinstaurarea şi menţinerea păcii. A urmat o perioadă presărată cu crize de mai mică sau mai mare intensitate, determinate de disoluţia unor repere centrale ale stabilităţii lumii bipolare şi de apariţia unor tensiuni sau violenţe cauzate de forţele transformative de natură socială, economică şi religioasă ale epocii post-industriale şi lumii post-coloniale. Soluţiile pentru provocările perioadei au fost incluse în doctrine noi, pentru care conflictele s-au mutat de pe câmpurile tradiţionale de luptă în mediul urban. Structurile militare s-au adaptat prin diminuare numerică şi adoptarea unui nou tip de echipament de luptă, dezvoltat în jurul conceptului de soldat universal. Marile divizii de tancuri şi forţele strategice de rachete nucleare au rămas blocate între coperţile unor planuri militare de sertar, scrise pentru scenariile unor războaie convenţionale sau nucleare devenite improbabile.

Toate aceste concepţii au înflorit până în martie 2014, atunci când, în mod neaşteptat, Rusia a ocupat militar şi a anexat ilegal peninsula ucraineană Crimeea, demonstrând că agresiunea armată între state şi acapararea de noi teritorii sunt din nou posibile. La un an de la invazie, televiziunile ruseşti difuzau filmul documentar „Crimeea. Drumul spre patrie”. Personajul principal, Vladimir Putin, făcea o afirmaţie surprinzătoare, atunci când rememora că „Rusia era pregătită să facă uz de capacităţile sale nucleare în situaţia în care SUA şi aliaţii ar fi intervenit militar în favoarea Ucrainei”.

Acesta era momentul în care puterea nucleară redevenea o ameninţare viabilă la adresa securităţii internaţionale şi ocupa, din nou, agenda globală de securitate.

Un nou avânt pentru dezvoltarea tehnologiilor militare nucleare

Realismul şi pragmatismul în afacerile de securitate globală, aveau să intre în limbajul comun al noii echipe instalată la Casa Albă la începutul anului 2017. Strategia de Securitate Naţională, publicată în decembrie 2017, caracterizează lumea în care trăim astăzi drept „o competiţie între marile puteri”, în care „America rămâne cea mai mare putere militară, dar avansul său se erodează în raport cu statele rivale, odată cu modernizarea forţelor lor convenţionale şi nucleare. […] China şi Rusia doresc să construiască o lume opusă valorilor şi intereselor Statelor Unite. [… China] dezvoltă cea mai puternică şi bine finanţată armată din lume, după cea a SUA. Arsenalul său nuclear se extinde şi diversifică. […] Rusia urmăreşte slăbirea influenţei Statelor Unite în lume şi creare de disensiuni între SUA şi aliaţii şi partenerii săi. Rusia consideră NATO şi UE ameninţări [şi] investeşte în dezvoltarea de noi capabilităţi militare, inclusiv de sisteme nucleare, care constituie, în continuare, cea mai mare ameninţare la adresa existenţei Statelor Unite”. În acest nou mediu de securitate, în care rivalitatea dintre marile puteri a redevenit predominantă, Washingtonul consideră că strategia de descurajare nucleară este din nou „esenţială pentru a preveni atacurile nucleare, atacurile strategice non-nucleare şi agresiunile convenţionale pe scară largă”.

După dezintegrarea Uniunii Sovietice, SUA şi-au redus investiţiile în triada nucleară şi au diminuat rolul descurajării nucleare în strategiile de securitate naţională. Tehnologia nucleară militară s-a perimat continuu, iar infrastructura s-a învechit, cea mai mare parte rămânând la nivelul tehnic specific Războiului Rece. Conform Analizei capacităţii nucleare din februarie 2018, SUA şi-au redus cu 85% arsenalul nuclear faţă de maximul atins în timpul Războiului Rece, în timp ce în ultimele două decenii nu au mai operaţionalizat nici o nouă capacitate nucleară. De aceea, în acord cu Strategia Naţională de Securitate Naţională, SUA îşi „vor moderniza afacerea nucleară pentru a se asigura că deţin capacităţile ştiinţifice, inginereşti şi de producţie necesare pentru a deţine o triadă nucleară sigură şi eficientă, cu misiunea de a răspunde ameninţărilor de securitate viitoare. Modernizarea presupune realizarea de investiţii în sistemele învechite de comandă şi control şi în dezvoltarea producţiei şi operaţionalizării de noi arme nucleare”. Bugetele necesare sunt uriaşe. Costurile estimate chiar de Preşedintele Trump, la preluarea mandatului, erau de o mie de miliarde de dolari pentru următorii 30 de ani. În prezent, congresul american are în vedere alocarea a aproape 500 de miliarde de dolari în următorii zece ani pentru finanţarea programelor destinate forţelor nucleare aflate în responsabilitatea departamentelor Apărării şi Energiei.

Pe de altă parte, după deceniul de derivă indusă de şocul colapsului lumii comuniste, Rusia a început modernizarea treptată a forţelor sale nucleare, pentru a ajunge ca, în prezent, să utilizeze puterea nucleară ca factor de ameninţare la nivelul naraţiunii şi discursului politic. În decembrie 2016, Preşedintele Vladimir Putin afirma că „[Rusia] trebuie să îşi consolideze potenţialul militar al forţelor strategice nucleare, în mod special prin dezvoltarea de complexe de rachete capabile să penetreze orice sistem existent sau previzibil de apărare antirachetă”. De altfel, laitmotivul mesajelor privind forţa militară rusească transmise de Putin propriului electorat, este reprezentat de avansul tehnologic luat de Federaţia Rusă în faţa SUA şi NATO în domeniul noilor sisteme de armament, care ar fi capabile, conform Moscovei, să ridiculizeze scuturile antirachetă occidentale dislocate în ceea ce Rusia consideră ca fiind arealul său tradiţional de influenţă strategică.

Totodată, ascensiunea militară a Chinei şi neincluderea acesteia în mecanismele de control al armamentelor nucleare a permis Beijingului să atingă un nivel care îi conferă potenţialul de a influenţa semnificativ echilibrul global de putere. China a devenit o putere regională importantă în zona Indo-Pacifică, iar creşterea sa exponenţială i-a determinat pe americani să îşi regândească priorităţilor strategice şi să relocalizeze importante resurse militare în perspectiva a ceea ce se anunţă a fi „secolul Pacific al Statelor Unite”. Totodată, expansiunea economică a Chinei şi anvergura globală a investiţiilor sale complică ecuaţiile de securitate internaţională, în jocul combinatoric al relaţiilor bi- şi multilaterale pe care Beijingul îl joacă astăzi. Exerciţiile militare comune cu Rusia, prezenţa militară navală pe toate oceanele lumii, dezvoltarea de relaţii privilegiate cu statele aflate pe noul drum al mătăsii, reprezintă tot atâtea premise ale complexităţii unui viitor al securităţii internaţionale pentru care modelele convenţionale de analiză îşi vor pierde capacitatea de a oferi evaluări suficiente şi obiective.

În ciuda acumulării continue de putere, China nu este parte a niciunui acord internaţional care urmăreşte reducerea sau eliminarea forţelor strategice sau intermediare nucleare. Acest statut este determinat de două cauze majore. Prima provine din raţiunea istorică a cadrului internaţional al neproliferării nucleare, proiectat după logica lumii bipolare a Războiului Rece. A doua este determinată de refuzul permanent al Beijingului de a lua parte la negocierile legate de reforma regimului internaţional de control al armamentelor. Lipsa de implicare a chinezilor în acest subiect sensibil a devenit un privilegiu care pare că nu mai poate fi acceptat nici de americani, nici de ruşi. În esenţă, ambele părţi au invocat creşterea puterii militare a Chinei drept unul din motivele exogene principale ale deciziei lor de a denunţa recent Tratatul INF. În egală măsură, participarea Chinei devine o condiţie esenţială pentru angajamentul Washingtonului şi Moscovei de a continua participarea la Noul START, singurul tratat internaţional rămas în vigoare pentru ţinerea sub control a proliferării forţelor nucleare.

Noul START în cifre

Noul START „stabileşte măsurile necesare pentru reducerea şi limitarea armelor ofensive strategice”. Tratatul stipulează ca fiecare din cele două părţi semnatare să îşi reducă arsenalul nuclear până la limita a 1 550 ogive nucleare şi 700 de platforme operaţionale de lansare, terestre, submarine şi aeriene. În categoria platformelor de lansare vizate de acord se încadrează instalaţiile de lansare a rachetelor balistice intercontinentale, submarinele lansatoare de rachete balistice şi bombardierele strategice grele, echipate pentru misiuni care implică arma nucleară. Tratatul oferă strategilor militari libertatea de a decide distribuţia numerică a celor trei categorii de platforme de lansare ale triadei nucleare, fără a fi depăşită limita impusă.

Statele Unite şi Rusia au anunţat că numărul capabilităţilor lor nucleare aflate sub incidenţa tratatului a coborât deja sub limitele impuse în primii şapte ani de la intrarea în vigoare, aşa cum conveniseră încă de la început.

Noul START impune şi un regim strict de verificare a respectării prevederilor sale, care oferă fiecărei părţi posibilitatea de a realiza până la 18 inspecţii pe an ale facilităţilor nucleare deţinute de cealaltă parte. De exemplu, în cursul acestui an americanii au efectuat 8 inspecţii, ruşii 10 şi au fost schimbate 18 352 de notificări între cele două capitale.

Care ar fi, însă, însemnătatea tuturor acestor cifre? Pentru a înţelege importanţa Noului START, trebuie reamintit că cele două superputeri din timpul Războiului Rece deţineau, împreună, peste 70 000 de ogive nucleare, la momentul în care înarmarea nucleară atingea maximul său istoric. Acest lucru se petrecea în 1986, cu un an înaintea semnării Tratatului INF. De asemenea, nu trebuie uitat că, Noul START a înlocuit Tratatul START I, semnat de SUA şi URSS în data de 31 iulie 1991 şi reconfirmat la doar câteva luni de la dezmembrarea Uniunii Sovietice, la 23 mai 1992, de SUA, Rusia, Belarus, Ucraina şi Kazahstan. Spre deosebire de actualul acord, Tratatul START I prevedea limitarea numărului de ogive nucleare ale Moscovei şi Washingtonului la câte 6 000 şi numărul de platforme de lansare, din toate cele trei tipuri, la câte 1 600 pentru fiecare parte. START I şi-a încheiat aplicabilitatea la 5 decembrie 2009.

Conform datelor furnizate de mai multe centre de analiză strategică din Statele Unite şi Europa, astăzi mai există în lume aproximativ 14 600 de ogive nucleare. Dintre acestea, 6 850 sunt deţinute de Rusia şi 6 550 de Statele Unite. Pe locul trei se situează Franţa, cu 300 de ogive, care va rămâne singurul stat membru UE deţinător de arme nucleare după BREXIT, urmată de China cu 280 de ogive, Marea Britanie cu 215, Pakistan cu 150, India cu 140, Israel cu 80, pentru ca pe ultima poziţie să se regăsească Coreea de Nord, cu un număr estimat de 20 de ogive.

Incertitudini privind viitorul Noului START

Noul START a reprezentat, pentru aproape o decadă, alături de recent desfiinţatul Tratat INF, „fundamentul sistemului internaţional de control al armelor nucleare”. Încă de la data semnării sale, acordul a fost considerat „o poveste de succes şi o victorie pentru ambele părţi semnatare”. Preşedintele Barack Obama îl descria ca fiind „un reper important în consolidarea securităţii nucleare şi a regimului de neproliferare, precum şi un moment istoric al relaţiilor dintre Statele Unite şi Rusia”. Preşedintele Dmitry Medvedev spunea că acordul a creat „o situaţie câştigătoare pentru ambele părţi”.

Imediat după intrarea în vigoare a tratatului, în februarie 2011, americanii au adus în discuţie necesitatea continuării negocierilor pentru a se ajunge într-o nouă fază de reducere a armamentului nuclear, în mod special a stocurilor de ogive nucleare şi a armelor nucleare tactice. Porneau de la premisa că acordurile de tip START au vizat cu precădere limitarea numărului de platforme de lansare şi apreciau că este momentul optim pentru abordarea frontală a chestiunii reducerii drastice a cantităţii de ogive nucleare şi al tranziţiei către o lume fără arme nucleare. Pe de altă parte, Rusia părea mai interesată de punerea în dezbatere a limitării sistemelor de apărare antirachetă şi a sistemelor de arme strategice convenţionale, decât a ogivelor nucleare propriu-zise, considerate domenii în care dominaţia forţelor americane se menţinea la un nivel îngrijorător pentru Moscova. În ciuda presiunilor Washingtonului, oficialii ruşi au reuşit să evite iniţierea unui nou ciclu de negocieri, prin impunerea unor precondiţii greu de acceptat de strategii de la Pentagon, cel puţin în timpul administraţiei Obama, aşa cum ar fi, spre exemplu, retragerea totală a armelor nucleare tactice americane din Europa. Amânarea reîntoarcerii la masa negocierilor a adus în atenţia părţilor soluţia de compromis a prelungirii duratei de aplicabilitate a prevederilor actualului tratat, cel puţin pentru menţinerea activă a garanţiilor că limitele sale nu vor fi depăşite din nou.

În prezent, la mai puţin de 18 luni de data expirării Noului START, oficiali de top din cadrul administraţiei Trump consideră că este necesară negocierea cu orice preţ a unui nou tratat şi nu prelungirea celui existent. John Bolton, consilierul pentru securitate naţională al Preşedintelui Trump, fost membru al echipei de neoconservatori denumiţi „vulturi ai războiului” a Preşedintelui Bush Jr., menţiona la începutul anului că actualul tratat nu mai poate răspunde în mod eficient schimbării de paradigmă a afacerilor militare, potenţată de noile „arme hipersonice sau de rachetele intercontinentale cu propulsie nucleară”. În luna aprilie, şeful executivului de la Casa Albă solicita administraţiei sale să „pregătească o nouă abordare pentru viitoarele înţelegeri cu Rusia şi China din domeniul controlului armamentelor”, lăsând impresia că, în pofida politicii sale izolaţioniste potrivnică formatelor de cooperare externă de orice natură, ar fi de acord cu menţinerea unui cadru internaţional destinat limitării şi controlului arsenalelor nucleare. Apărea, însă, o nuanţă greu de ignorat. Nu mai era suficientă o revizuire. Se impunea o reformă care să asigure aducerea sub egida noilor acorduri a tuturor statelor cu aspiraţii de mare putere. Totodată, Trump a acuzat Rusia în repetate rânduri de încălcarea tratatelor în vigoare şi a criticat dur China că ar fi evitat intrarea sub auspiciile înţelegerilor pentru controlul armelor nucleare, în pofida dezvoltării accelerate de noi sisteme de armament şi, poate mai important, a lipsei totale de transparenţă în domeniul capabilităţilor sale strategice.

Poziţia preşedintelui american este susţinută şi de Congresul american, care a adoptat în luna mai o lege promovată de republicani prin care „se limitează finanţarea oricărei prelungiri a Noului START sau a oricărei înţelegeri subsecvente, în lipsa includerii în acord a Republicii Populare Chineze şi a tuturor forţelor nucleare strategice şi non-strategice ale Federaţiei Ruse”.

Pe de altă parte, deşi în mod tradiţional chestiunea controlului armelor nucleare s-a bucurat de sprijin bi-partinic, de data aceasta Partidul Democrat consideră că timpul rămas până la expirarea Noului START este insuficient pentru negocierea unui nou tratat. Ca urmare, singura soluţie viabilă este prelungirea actualului tratat măcar cu cinci ani, până în 2026, interval în care vor putea fi explorate şi alte opţiuni. În luna iunie, un grup de opt congresmeni democraţi cu profil relevant în domeniul securităţii naţionale, au semnat o scrisoare adresată preşedintelui, pentru a-i atrage atenţia că „un eşec al extinderii Noului START va avea consecinţe pe termen lung asupra abilităţii Statelor Unite de a combate ameninţarea nucleară rusească şi a capacităţii de a-şi moderniza arsenalul nuclear”. În dezacord cu republicanii, democraţii consideră că prin extinderea acordului, „administraţia va asigura perpetuarea arhitecturii de control al armamentelor, care a făcut posibilă limitarea arsenalului nuclear rusesc după finalul Războiului Rece. […] În absenţa constrângerilor impuse de Noul START, Rusia va avea posibilitatea să-şi dezvolte rapid capacităţile nucleare, iar Statele Unite vor fi forţate să asume o extindere costisitoare şi inutilă a triadei nucleare în scopul menţinerii stabilităţii strategice”. Poziţia autorilor scrisorii este cu atât mai importantă cu cât se apropie alegerile prezidenţiale şi este de aşteptat ca tema descurajării nucleare să ocupe un loc important între subiectele de politică externă de campanie ale ambelor tabere, într-o lume în care rolul central al Statelor Unite nu mai reprezintă o certitudine.

Tot în luna iunie, pe fondul amplificării tonalităţilor dezbaterilor referitoare la soarta Noului START, Preşedintele Putin declara că Rusia nu va prelungi unilateral participarea sa în acord, „în pofida repetatelor apeluri ale Moscovei pentru evitarea unei catastrofe”. Conform liderului de la Moscova, expirarea Noului START va „relansa cursa înarmărilor” şi va conduce la „plasarea armelor nucleare în spaţiu”. Un astfel de mesaj aduce în atenţie un subiect extrem de sensibil pentru Rusia, cu atât mai mult cu cât ne găsim la doar câteva luni de la înfiinţarea forţelor spaţiale americane, percepute de generalii ruşi drept un pas uriaş al Washingtonului către „un nou război al stelelor”, un război în care „Statele Unite vor putea executa atacuri preemptive din spaţiu asupra ţintelor ruseşti sau chinezeşti, aflate oriunde în lume”. Cu atât mai mult, Putin consideră că „pentru a fi pragmatici”, toate statele deţinătoare de arme nucleare „recunoscute sau nu oficial” vor trebui să participe la negocierile pentru prelungirea actualului acord, conturându-se un consens al celor două mari puteri nucleare cu privire la necesitatea aducerii Chinei la masa negocierilor.

Analiştii de securitate chinezi promovează ideea că atragerea Chinei într-un tratat pentru limitarea capabilităţilor nucleare este mai degrabă o obsesie, decât un demers util marilor puteri nucleare. Argumentele lor pornesc de la diferenţa importantă a numărului de ogive nucleare aflate în dotarea celor trei părţi implicate. Un asmenea indicator i-ar permite Chinei ca, în eventualitatea participării la un acord de control al armelor nucleare, să impună limitarea arsenalelor nucleare ale Statelor Unite şi Rusiei la câteva sute de ogive nucleare, atâtea câte se află în posesia sa. Pentru strategii chinezi pare foarte greu de crezut că un asemenea demers ar putea fi vreodată agreat de Washington şi Moscova. Mai mult, aceştia consideră că participarea la negocierea unui nou acord nuclear strategic s-ar putea transforma într-un precedent periculos, care va putea fi exploatat ulterior de adversari pentru atragerea Chinei în alte tipuri de înţelegeri cu adevărat dezavantajoase, aşa cum ar fi controlul noilor arme inteligente şi autonome pe care Beijingul le dezvoltă în prezent. Şi ar mai fi un aspect important pe care Beijingul îl aduce cu obstinenţă în discuţie. Chinezii nu deţin gena războiului şi, ca urmare, pentru ei utilizarea armei nucleare nu va fi niciodată o primă opţiune. În consecinţă, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe chinez, Geng Shuang, declara în cursul lunii mai că „Beijingul se opune oricărei ţări care aduce China în discuţie pe tema controlului armamentelor şi nu va lua parte la nicio negociere trilaterală asupra vreunei înţelegeri privind dezarmarea nucleară”.

În concluzie ...

După trei decenii de la căderea Zidului Berlinului, armele nucleare ocupă, din nou, prim-planul scenei internaţionale a dezbaterilor de securitate. Descurajarea nucleară şi izolarea adversarului prin forţă au revenit în limbajul comun de securitate, iar statu quo-ul nuclear îşi recapătă relevanţa ca indicator al stabilităţii strategice.

Dezintegrarea regimului internaţional de control al armelor nucleare, prin desfiinţarea Tratatului INF şi lipsa de soluţii pentru continuarea Noului START, creează un vid de autoritate, cu potenţial de favorizare a unor derapaje majore, care în final ar putea împinge lumea către o nouă cursă a înarmărilor. De data aceasta, nu mai poate fi vorba despre un joc de sumă nulă al celor două mari puteri nucleare. În centrul dezbaterii se poziţionează China, a cărei ascensiune economică şi militară din ultimele două decenii nu mai poate fi neglijată. Totodată, în orice tip de scenariu post-Noul START, nu poate fi neglijată importanţa aliaţilor europeni ai Statelor Unite, a căror securitate este profund dependentă de proiecţia de forţă militară a Washingtonului în Europa.

În contextul tensiunilor actuale dintre toţi aceşti actori, premisa prezervării cadrului internaţional de control al armelor nucleare devine din ce în ce mai improbabilă. Aşezarea cu onestitate în jurul mesei negocierilor este împiedicată de o multitudine de fracturi de viziune determinate de îndepărtarea tuturor părţilor de spiritul regulilor care au guvernat ordinea globală în ultimele decenii. Acuzele reciproce dintre Washington şi Moscova cu privire la încălcarea repetată a acordurilor nucleare existente, diluează consistenţa numitorului comun de la care ar putea să pornească discuţiile asupra viitorului cooperării în acest domeniu. Amplificarea diferendelor de natură economică şi comercială dintre SUA şi China, văzute de mulţi analişti ca parte a unui adevărat „război economic”, amână sine die abordarea subiectului cooperării în domeniul militar. Diminuarea coeziunii lumii occidentale pe fondul amplificării neîncrederii instaurate între cele două maluri ale Atlanticului ca urmare a evoluţiilor impredictibile ale unor subiecte sensibile, aşa cum sunt distribuirea echitabilă a poverii cheltuielilor pentru apărarea comună, securitatea energetică şi creşterea dependenţei Europei de resursele energetice ruseşti, amplificarea măsurilor considerate protecţioniste pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală şi pentru finanţarea dezvoltării de noi capabilităţi militare, lipsa consultărilor înaintea deciziilor majore cu impact asupra dinamicilor de securitate din Orientul Mijlociu, Africa şi Asia etc., împiedică crearea masei critice de voinţă pentru impunerea ca prioritate zero pe agenda internaţională a problematicii înarmării nucleare.

Paradoxal, din această multitudine de incertitudini ar putea ieşi întărită Uniunea Europeană. Aspiraţiile Bruxellesului pentru dobândirea autonomiei strategice şi câştigarea unui rol relevant pe scena internaţională, pot căpăta concreteţe odată cu asumarea iniţiativei pentru aducerea tuturor actorilor majori la masa negocierilor viitorului cadru al dezarmării şi neproliferării nucleare. Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, declara în decembrie anul trecut în faţa reprezentanţilor Consorţiului UE pentru neproliferarea nucleară că „cu cât este mai mare provocarea nucleară în termeni de securitate, cu atât mai importante sunt soluţiile politice şi diplomatice”. Probabil că acum ar fi mai important decât oricând ca toată „expertiza diplomatică şi tehnică de neegalat” a UE din acest domeniu să fie pusă în valoare, prin promovarea unor „soluţii cu adevărat inovative”, pentru a dovedi că „modelul european” are valenţe universale şi poate produce rezultate chiar şi în situaţiile în care zgomotul armelor pare să se audă din nou. Iar pentru a duce acest scenariu până la capăt, cum ar fi dacă România ar prelua iniţiativa la nivel european pentru a face ca acest deziderat să devină realitate, iar Bucureştiul ar fi locul unde s-ar purta viitoarele negocieri privind acordurile nucleare? Noul START a fost semnat la Praga, de ce nu ar putea fi semnat viitorul Nou START la Bucureşti?