23 martie 2020

Noul model de tanc - o dronă pe şenile?

Sorin Butiri

După aproape două decenii de acţiuni militare de combatere a terorismului şi insurgenţei, sau de stabilizare şi impunere a păcii, în Afganistan, Irak, Siria sau ţări din Africa, forţele armate occidentale îşi îndreaptă atenţia spre adversari ”apropiaţi” ca înzestrare şi tehnologizare (near-peer), precum China sau Rusia. În ţările şi zonele amintite anterior, forţele armate occidentale au luptat împotriva unui inamic care a dus un război de guerilă şi au beneficiat de superioritate aeriană şi terestră, de o mai bună înzestrare tehnică şi tehnologică şi, nu în ultimul rând, de superioritate informaţională. Ritmul şi intensitatea acţiunilor militare au fost scăzute fapt ce a permis utilizarea progresivă şi etapizată a resursei umane, dar şi un nivel bun al sprijinului logistic. O confruntare cu unul sau mai mulţi adversari ”near-peer” ar schimba, însă, paradigma acţiunilor militare. Confruntarea va fi intensă, de scurtă durată, cu acţiuni rapide, coordonate, în toate mediile şi cu o utilizare copleşitoare a puterii de foc. Din această perspectivă, este necesară o regândire a programelor de înzestrare cu tancuri şi a doctrinelor specifice acestei arme?

Sursă foto: Profi Media

Perspectiva unui conflict de intensitate mare

Până în momentul de faţă, se poate observa că adversarii Occidentului acţionează în moduri şi prin tehnologii şi capacităţi care să evite un conflict la scară largă. Concurenţii sau potenţialii adversari aleg strategii de acţiune şi abordări care nu corespund estimărilor analiştilor occidentali. Atât strategii ruşi, cât şi cei chinezi sau iranieni, consideră că îşi pot atinge obiectivele operaţionale fără a folosi forţa militară convenţională, dar nu exclud o confruntare de scurtă durată şi intensitate mare sau una de durată şi intensitate scăzută. China şi Rusia au folosit ultimul deceniu pentru a moderniza tehnica militară din dotarea forţelor armate şi au exersat sau chiar au executat operaţii ofensive de durată scurtă şi intensitate mare.

În concluzie, se poate afirma că utilizarea forţei militare continuă să fie invocată pe tot globul pentru descurajare, constrângere sau pentru promovarea intereselor naţionale. Din această perspectivă, atât liderii politici, cât şi cei militari trebuie să fie conştienţi sau, mai bine spus, să înţeleagă utilitatea instrumentului militar al propriei ţări sau al oponentului.

 

Programe de înzestrare cu tancuri

Dezvoltarea de către Rusia a tancului T-14 ”Armata” a creat, într-o fază iniţială, îngrijorare în rândul statelor membre NATO. Deşi proiectul T-14 este încă în faza de testare, existenţa acestuia, la care se adaugă planurile forţelor armate ruse de a moderniza 350 de tancuri T-90A la varianta T-90M, reprezintă a ameninţare serioasă într-un viitor potenţial conflict. Ca răspuns, statele occidentale au demarat, la rândul lor, proiecte de modernizare a tancurilor pentru a face faţă acestei provocări.

Germania a început faza de testare a tancurilor Leopard 2A7V modernizate şi îmbunătăţeşte Leopard 2A6 la varianta A6M. La rândul său, Marea Britanie dezvoltă un nou concept pentru tancul Challenger 2, optimizat pentru mediul urban şi, în acelaşi timp, derulează un program de extindere a perioadei de exploatare a flotei actuale de tancuri.

Între timp, Franţa şi Germania au demarat proiectul ”Main Ground Combat System”, care va dezvolta un tanc european şi care, se speră, să înlocuiască, până în 2035, tancurile Leclerc şi Leopard 2.

Finlanda a preluat din Olanda 100 de tancuri Leopard 2A6, iar Polonia îşi modernizează flota de 142 Leopard 2A4s la standardul 2PL, concomitent cu modernizarea a 300 de tancuri T-72M. Cehia îşi modernizează 33 de tancuri T-72M4CZ şi cumpără 44 de tancuri Leopard 2A7. România intenţionează să înlocuiască TR-85 cu tancuri Leopard 2A7+. Cipru, Grecia şi Spania doresc modernizarea tancurilor (2E şi 2EH) pe care le au în înzestrare.

 

Mai este tancul aceea armă de temut?

În prezent, ţările europene membre NATO au în dotare 6.575 de tancuri. Din acestea, 4.634 se găsesc în ţările central şi est europene, iar 1.941 în ţările din vestul Europei. Din total, 4.999 de tancuri se află în exploatare de mai bine de 20 de ani, în timp ce 1.576 au o vechime mai mică de 20 de ani.

Dar, până la urmă, contează numărul de tancuri în viitorul conflict? Modul actual de utilizare a tancurilor, precum şi logistica necesară unităţilor de tancuri le fac vulnerabile atacurilor cu rachete şi artilerie, mai ales în condiţiile în care distanţele de lovire ale acestor sisteme au crescut considerabil de la câţiva zeci de km, la câteva sute. În aceste condiţii, putem afirma că, teoretic, nu contează câte tancuri are oponentul, deoarece lovirea de la distanţă a unui depozit de carburant, ar genera indisponibilizarea acestei capabilităţi pe termen limitat.

În ciuda acestor dezavantaje, studiile arată că nevoia de vehicule de luptă mobile care să asigure o putere mare de foc şi o protecţie ridicată a echipajelor va menţine tancul printre armele forţelor terestre. Desigur, vehiculele blindate 8x8 câştigă din ce în ce mai mult teren, oferind o parte din ceea ce şi tancurile oferă. Dar dacă potenţialii oponenţi continuă să modernizeze şi dezvolte tancurile, atunci răspunsul trebuie să fie proporţional, chiar dacă modernizările vizează aspecte diferite.

 

Şi viitorul tancului

Aşa cum afirmam şi într-un articol anterior (Perspective americane şi europene privind înzestrarea cu blindate – voi pune link după ce se publică primul articol), cererea de vehicule blindate (inclusiv tancuri) reflectă două tendinţe generale:

- nevoia de platforme blindate, configurabile pentru destinaţii multiple, cu protecţie suplimentară pentru echipaje şi cu o suficientă mobilitate strategică şi operaţională, care să permită desfăşurarea rapidă a unităţilor la distanţe mari, pe orice câmp potenţial de luptă;

- nevoia de noi maşini de luptă ale infanteriei (MLI) şenilate şi tancuri, care să înlocuiască platformele existente.

”În SUA se va lua o decizie pentru înlocuirea lui Abrams”, a afirmat gl.bg Ross Coffman, care conduce echipa inter-funcţională pentru dezvoltarea NGCV (Next-Generation Combat Vehicle). „NGCV trebuie să aibă o letalitate decisivă. Va fi un tanc? Nu ştiu. NGCV va trebui să fie letal, să protejeze echipajul, să permită să identifice inamicul şi să-l angajeze cu foc de la distanţe mari” a completat generalul în alocuţiunea sa în cadrul congresului şi expoziţiei Asociaţiei Forţelor Terestre ale SUA, organizate în martie 2019.

Dar dacă ar fi să construim un tanc de la ”zero”, cum am defini producătorului cerinţele noastre, în condiţiile viitorului conflict?

Concepţia de utilizare - tancurile vor fi integrate în grupuri de luptă de nivel brigadă şi vor oferi capabilitatea necesară învingerii unui inamic ”near-peer”. Noul tanc nu trebuie să fie realizat prin modernizarea platformelor deja existente, ci trebuie să aducă o creştere transformaţională a capabilităţii de acţiune în cadrul viitorului conflict. Ca parte a unui grup de luptă, tancul nu va acţiona independent, ci mai degrabă ca parte a unui pluton sau companii de tancuri sau în sprijinul infanteriei mecanizate.

Protecţia echipajului – noul tanc trebuie să protejeze echipajul împotriva ameninţărilor emergente, chiar şi în mediile afectate puternic de utilizarea armelor CBRN (chimic, bacteriologic, radiologic şi nuclear). Noul tanc trebuie să aibă o amprentă redusă termică, vizuală şi acustică. Mai precis, noul tanc ar trebui să ofere echipajului şanse mari de supravieţuire în cazul atacurilor cu rachete anti-tanc de ultimă oră, a focurilor artileriei executate cu muniţii inteligente, a atacurilor dronelor şi a altor ”ameninţări emergente”, precum contaminarea chimică, biologică, radiologică şi nucleară (CBRN). Asta nu înseamnă că tancul în sine nu trebuie să rămână intact, dar echipajul se poate auto-evacua şi îşi poate continua misiunea pe jos, în sprijinul infanteriei.

Mobilitatea - noul tanc trebuie să aibă o mobilitate crescută care să îi asigure o înaintare concomitentă cu celelalte categorii de tehnică, atât în mediul rural, cât şi în cel urban. Deşi actualele principii de luptă recomandă evitarea marilor aglomerări urbane, în condiţiile în care peste 90% din populaţia lumii trăieşte în oraşe, este aproape inevitabilă introducerea în lupta urbană a tancurilor. Din acest motiv, trebuie să aibă o capacitate de manevrare uşoară şi în acest mediu. Conform studiilor făcute de genişti americani, în Europa, un grup de luptă de nivel brigadă va întâlni un curs mic de apă la fiecare 20 de km, un curs de apă de dimensiune mare (100 metri lăţime) la fiecare 35-60 de km şi un curs de apă de dimensiuni cuprinse între 100-400 m lăţime la fiecare 250-400 km. Din această perspectivă, este necesar ca viitorul tanc să poată executa treceri prin vad şi vad adânc.

Modernizarea ulterioară – noul tanc trebuie să fie astfel proiectat astfel încât să poată fi modernizat ulterior. Astfel o arhitectură constructivă ”deschisă” ar trebui să permită integrarea rapidă ulterioară a unor tehnologii viitoare, cum ar fi sisteme de comandă şi control a misiunii, sisteme de protecţie, senzori de diferite tipuri. Arhitectura internă şi externă a noului tanc va trebui să asigure spaţii libere care să poată fi folosite ulterior şi să asigure putere sistemului energetic astfel încât acesta să poată alimenta viitorii consumatori.

Letalitatea – subunităţile înzestrate cu noul tip de tanc vor trebui să fie apte să ducă acţiuni de luptă împotriva unui inamic ”near-peer”. Astfel, cu armamentul aflat la bord, echipajul tancului trebuie să aibă capabilitatea de a nimici inamicul pedestru, de a scoate din luptă tancurile şi vehiculele de luptă ale infanteriei, de a lupta împotriva elicopterelor şi a aeronavelor fără pilot de dimensiuni mici, atât în mediul rural, cât şi în cel urban. Având în vedere că Rusia şi China au dezvoltat foarte mult sistemele anti-aeriene, este foarte posibil ca forţele terestre să fie nevoite să lupte cu aeronavele de atac ale unui inamic ”near-peer”, în condiţiile în care aviaţia nu va putea îndeplini în totalitate această măsură. Din această perspectivă, noul tanc trebuie să fie dotat cu sisteme complexe de identificare, urmărire şi angajare cu foc a ţintelor aeriene, precum şi cu sisteme de bruiaj electronic şi tunuri laser destinate luptei împotriva dronelor.

Greutatea – noul tanc va trebui să fi capabil să se deplaseze pe orice tip de teren, pe comunicaţii rutiere din mediul rural şi urban şi, cel mai important, să poată traversa podurile. Proiectul noului tanc ar trebui gândit modular, astfel încât să permită dezvoltări ulterioare fără o creştere în greutate a acestuia. Problema greutăţii are implicaţii şi asupra transportului pe cale aeriană, dar şi asupra traversării majorităţii podurilor din Europa care susţin în momentul de faţă greutăţi de doar până în 50 de tone. Creşterea gradului de protecţie a blindajului nu trebuie să genereze şi o creştere a greutăţii tehnicii de luptă. Noile tehnologii disponibile permit o mai mare a protecţiei echipajului prin blindaj, fără ca greutatea noului tanc să fie afectată.

Logistică – noul proiect al tancului trebuie pornit şi de la premisa scăderii presiunii logistice exercitate de subunităţile şi unităţile de tancuri, mari consumatore de carburant, uleiuri, lichide speciale, muniţii şi alte echipamente. În plus, din cauza complexităţii sistemelor montate pe tanc, procesul de întreţinere şi reparare a unui tanc necesită timp şi costuri ridicate. În aceste condiţii, noul tanc ar trebui dotat cu un sistem de ”întreţineri predictive”, bazat pe inteligenţa artificială, care ar putea previziona posibile defecţiuni. În acelaşi timp, utilizând imprimarea 3D, unele piese de schimb ar putea fi ”tipărite” şi înlocuite direct pe câmpul de luptă, scurtând în acest fel liniile de aprovizionare sau evitând evacuarea tancului la unitatea de reparaţii a brigăzii.

Transportabilitate – noul tanc va trebui să poată fi transportat cu mijloace terestre (pe platforme sau feroviar), navale şi, la nevoie, aeriene.

Echipajul – ar trebui să fie compus dintr-un număr minim de membri care să asigure operarea tuturor sistemelor instalate şi să asigure îndeplinirea misiunilor. Având în vedere modelul OMFV (Optionally Manned Fighting Vehicle), noul tanc ar trebui să permită comandanţilor de echipaj să aleagă între opţiunea conducerii tancului din interior, din afara acestuia, de la distanţă, în funcţie de situaţia tactică sau, de ce nu, să fie programat să parcurgă un anumit itinerar.

Antrenarea echipajelor – noul tanc ar trebui să permită instruirea într-un mediu de instruire sintetic (STE – Synthetic Trening Environment). Mai precis, să asigure o instruire similară unui simulator direct pe tanc.

Comunicarea cu alte sisteme – noul tanc va trebui să poată comunica într-un ”cloud” informaţional care să asigure un flux continuu de informaţii privind situaţia tactică, transmiterea şi primirea de ordine, precum şi comunicarea cu alte elemente, cum ar fi un ”roi de drone” de sprijin numite Remote Carriers.

 

Concluzii

Superioritatea tehnologică nu reprezintă neapărat şi succesul în luptă. În timp ce inovaţia tehnologică este necesară şi vitală, aceasta trebuie asociată cu angajarea  inovatoare a instrumentelor de război. Chiar dacă, din punct de vedere tehnologic, tancul va fi adus la cerinţele operaţionale ale diferitelor forţe armate, căutarea unor noi metode de angajare a acestuia în acţiunile militare trebuie să continue, astfel încât performanţele tehnologice să fie cât mai bine exploatate.