Noul dicţionar al apărării: tehnologiile disruptive

Asaltul termenilor tehnici asupra lexicului de securitate

A patra revoluţie industrială oferă unul dintre cele mai prolifice medii pentru îmbogăţirea vocabularului securităţii. Fuziunea tehnologiilor de generaţia a treia a făcut ca frontierele cognitive şi aplicative ale unor domenii considerate altădată de nişă, foarte bine fixate în interiorul spaţiilor fizice, digitale şi biologice ale vieţii, să fie estompate de soluţii integratoare cu potenţial de schimbare fundamentală a felului în care oamenii trăiesc, muncesc şi interacţionează în prezent. Direcţia, intensitatea şi consecinţele anticipate pentru aceste transformări, impun adoptarea unui răspuns adecvat din partea tuturor actorilor sociali, deopotrivă din sectoarele public şi privat sau din mediul academic şi societatea civilă. Conturarea reacţiei potrivite trebuie să aibă în vedere că, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, marile schimbări sistemice aduc, în egală măsură, beneficii fără precedent şi ameninţări majore. În definirea ameninţărilor, precum şi a strategiilor necesare pentru combaterea acestora, limbajul utilizat trebuie să fie intuitiv, obiectiv şi elocvent pentru a conferi înţelesurile potrivite cerute de comunicarea inteligibilă între părţile implicate, de la politicieni şi experţi, până la publicul larg, cel care până la urmă trebuie protejat în faţa noilor pericole.

Tehnologiile disruptive cu aplicaţii militare

Mesajele promovate de marile platforme de dezbatere a evoluţiilor politice şi de securitate ale lumii, fie acestea la Munchen sau Davos, în centrele marilor organizaţii internaţionale ori în diversele locaţii care găzduiesc întâlnirile G7 sau G20, converg către concluzia că, în anii ce vor urma, tehnologiile militare cu potenţial disruptiv asupra securităţii internaţionale sunt inteligenţa artificială, sistemele autonome de armament, armele hipersonice, armele cu energie direcţionată, tehnologia cuantică şi biotehnologiile.

Tehnologia militară disruptivă reprezintă o tehnologie îmbunătăţită sau complet nouă, capabilă să producă schimbări de fond ale modelelor tradiţionale ale securităţii şi apărării. Impactul acestor tehnologii se va regăsi în necesitatea de redefinire a strategiilor clasice de securitate, în modificarea doctrinelor militare, în schimbarea soluţiilor organizatorice pentru instituţiile de apărare, în adaptarea concepţiilor de operaţii sau chiar în logica războiului. Mai mult, transformarea tehnologiilor disruptive în capabilităţi militare va produce modificări paradigmatice la nivelul relaţiilor internaţionale şi studiilor de securitate. De exemplu, realiştii consideră că puterea reprezintă unitatea centrală de analiză a comportamentului de securitate al statelor în cadrul sistemului internaţional. În esenţa gândirii realiste puterea se regăseşte în volumul şi complexitatea capacităţilor militare aflate în posesia unui stat. Pentru a ajunge să-şi asigure capacităţi militare semnificative, un stat trebuie să deţină suficiente resurse economice, financiare, tehnologice şi demografice. Condiţiile primare pentru acumularea de astfel de resurse au rămas neschimbate de la apariţia statalităţii ca unitate politică la 1648. Acestea sunt suprafaţa teritoriului naţional sau controlat de un stat şi dimensiunea populaţiei sale.

Însă, noile tehnologii au un potenţial uriaş în a remodela toate aceste premise la un nivel care poate schimba însăşi înfăţişarea angrenajelor de funcţionare a balanţei globale de putere. Statele care vor deţine supremaţia în domeniul tehnologiilor disruptive vor domina lumea, fără a mai fi dependente în mod esenţial de geografia şi demografia lor. Pentru a înţelege anvergura acestor transformări, ar putea fi imaginat un spaţiu al puterii militare, aglomerat cu sisteme autonome letale de armament, roboţi ucigaşi, sisteme ultra-inteligente de luptă. Noile arme vor fi capabile de a fi dislocate cu viteze fără precedent, oriunde şi oricând pe suprafaţa globului, făcând ca geografia să devină nesemnificativă. Mai mult, viitoarele capabilităţi militare vor avea un potenţial uriaş de analiză şi autoînvăţare care le va permite să ia singure deciziile grele, adică acele decizii care pot decide soarta conflictelor. Noile sisteme inteligente de luptă vor înlocui cohortele întregi de servanţi militari şi civili implicaţi, în prezent, în afacerile apărării.

Mergând dincolo de dezbaterile actuale privind etica materializării unui astfel de scenariu - temă care în mod evident nu poate şi nu trebuie să fie neglijată - în centrul unor astfel de dezvoltări se plasează inteligenţa artificială. În termeni concişi, inteligenţa artificială se referă la o maşină capabilă să imite funcţiile cognitive pe care le asociem convenţional oamenilor şi să creeze cunoaştere de nivel uman. Inteligenţa artificială este deja utilizată într-o gamă destul de extinsă de aplicaţii militare, precum sistemele ISR, sistemele C2, combinaţii ale celor două, vehiculele semi-autonome şi autonome, operaţiile cibernetice, logistica inteligentă etc. Progresul tehnologic va conduce la creşterea gradului de integrare a unor astfel de sisteme. Acestea vor deveni capabile să îndeplinească sarcini din ce în ce mai complexe, în mod coordonat. Derularea misiunilor va facilita acumularea automată de bune practici, iar lecţiile învăţate vor fi stocate în timp real la nivelul unui nou tip de conştiinţă artificială a concepţiei de operaţii, pentru a fi transpuse instantaneu în comenzi, împiedicând inamicul să se adapteze oportun la dinamica câmpului operaţional.

Totodată, pe fondul proliferării inteligenţei artificiale, va apărea o zonă gri a operaţiilor informaţionale de tip „deep fake”, cu un potenţial uriaş de influenţare a naraţiunilor şi discursurilor de securitate. Vor fi urmărite, în special, erodarea încrederii şi susţinerii publice pentru efortul de apărare, dar şi scopuri de şantaj şi manipulare. În egală măsură, inteligenţa artificială va fi folosită de adversari pentru alterarea percepţiei sistemelor inteligente proprii asupra configuraţiei câmpului operaţional şi pentru generarea de rapoarte false de intelligence asupra situaţiei din teren. Este adevărat că în toată istoria războiului au fost utilizate măsuri de inducere a percepţiilor false, de la plantarea pe teren a replicilor din „carton” a unor sisteme de armament şi până la intoxicarea informaţională cu privire la intenţiile adversarilor. Însă, inteligenţa artificială va face ca toate acestea să devină mult mai sofisticate, iar realitatea virtuală generată de dispozitivele inteligente va avea capacitatea de a induce percepţii puternice cu potenţial de deformare credibilă a obiectivităţii necesare în momentele majore de decizie.

Armele letale autonome ar urma să reprezinte o categorie de sisteme de armament capabile să identifice, să angajeze şi să distrugă ţinte, fără intervenţia umană. În configuraţia unei asemenea arme se regăsesc: sisteme avansate de calcul, analiză şi decizie; seturi de senzori pentru observarea, identificarea şi clasificarea unui obiect ca fiind ostil; precum şi echipamente de ghidare a vectorului letal la ţintă. Autonomia le va permite acestora să funcţioneze în medii operaţionale extrem de potrivnice pentru mijloacele de comunicaţii, comandă şi control de la distanţă.

Deocamdată, armele letale complet autonome nu au ajuns în dotarea armatelor. Angajarea şi distrugerea ţintelor în absenţa filtrului analitic al deciziei umane reprezintă o temă critică a acestei perioade. Discuţiile se poartă pe tonalităţi care modelează o gamă întreagă de atitudini, nelinişti şi emoţii. Soluţiile propuse variază de la interdicţie totală, similar modelului interzicerii armelor chimice, până la acceptare cu rezerve, în condiţiile impunerii de constrângeri legale extinse, capabile să asigure suficiente garanţii credibile că armele autonome vor respecta regulile de angajare în luptă şi legile războiului valabile oamenilor.

Probabil că din pleiada de aplicaţii militare ale noilor tehnologii, arma hipersonică a devenit deja cea mai cunoscută. Informaţiile indică interesul special al Moscovei pentru dezvoltarea unor asemenea sisteme, iar testarea unor prototipuri ar confirma existenţa unui avans de cel puţin doi ani al Rusiei în faţa Statelor Unite în competiţia pentru dobândirea supremaţiei în acest domeniu. Se pare că programe de dezvoltare a unor sisteme hipersonice de armament derulează şi China, Franţa, Germania, Australia şi India.

Armele hipersonice vor zbura cu viteze de cel puţin cinci ori mai mari decât viteza sunetului. Spre comparaţie, avioanele comerciale zboară sub viteza sunetului, în timp ce unele avioane de vânătoare pot accelera până la viteze de trei ori mai mari decât viteza sunetului. Noile arme se încadrează în două mari categorii: vehicule hipersonice aerodinamice transportate de rachete balistice şi rachete de croazieră hipersonice. Primele sunt lansate de pe o rachetă purtătoare de la limita spaţiului cosmic şi au proprietăţi aerodinamice avansate care le permit să „alunece” înapoi către sol după traiectorii sinuoase, greu de interceptat, uneori cu viteze chiar mai mari de 20 Mach. Cele din urmă sunt rachete lansate de regulă de pe aeronave, dotate cu motoare rachetă capabile să le imprime vitezele hipersonice pe toată lungimea traiectoriei. Rusia declară că racheta sa Kh-47M2 Kinzhal este o rachetă hipersonică cu rază de acţiune de 3.000 km, ţinând cont şi de autonomia de zbor a aeronavei purtătoare, dacă este lansată de pe bombardierul supersonic Tu-22M3 şi de 2.000 km dacă este lansată de pe avionul de vânătoare MiG-31K, configuraţie în care au avut loc primele testări. Printre ţintele potenţiale ale unei astfel de rachete s-ar regăsi obiective fixe sau mobile, terestre şi navale, preferatele fiind portavioanele, crucişătoarele, distrugătoarele sau fregatele. Totodată, Moscova a anunţat că deţine deja şi arme hipersonice aerodinamice, cunoscute sub denumirea Avangard HGV. Un astfel de vehicul ar fi zburat pe timpul testelor aproximativ 6.000 km, cu o viteză de 27 Mach - în jur de 33.000 km/h - şi ar urma să fie integrat în diverse sisteme balistice aflate în dotarea forţelor de rachete strategice ale Armatei Roşii.

În contextul avansului tehnologic al Rusiei, nivel la care se pare că s-ar situa şi China, Statele Unite au stabilit că dezvoltarea armelor hipersonice reprezintă o prioritate absolută a Pentagonului. Principalul contractor al Departamentului Apărării este compania Lockheed Martin, care derulează mai multe programe, în paralel, cu bugete de câteva miliarde de dolari, între care Tactical Boost Glide Vehicle, Hypersonic Conventional Strike Weapon şi Arrow, destinate forţelor aeriene, respectiv Intermediate-Range Conventional Strike Weapon System pentru forţele navale. Programe de dezvoltare a unor arme hipersonice sunt derulate şi de alte mari companii, aşa cum sunt Boeing şi Raytheon, sau de un consorţiu format din Aerojet Rocketdyne, Sierra Nevada Corporation şi Exquadrum constituit sub egida programului special OpFire.

Alături de vitezele foarte mari, manevrabilitatea net superioară a armelor hipersonice le conferă un mare avantaj în comparaţie cu rachetele balistice clasice. În consecinţă, posibilităţile de interceptare a noilor arme cu sistemele de apărare antiaeriană şi antirachetă de astăzi scad dramatic. În pofida acestor dificultăţi, încep să apară soluţii, conferite în mare măsură tot de noile tehnologii. Între acestea, un loc important îl ocupă tehnologiile de tip laser.

Sistemele de armament cu energie direcţionată pot fi dispuse pe platforme fixe sau mobile, având astfel potenţialul de a intra în dotarea tuturor categoriilor de forţe armate, pentru misiuni de combatere a rachetelor, proiectilelor de artilerie, bombelor de aruncător, precum şi pentru asigurarea apărării antiaeriene apropiate, urmând să înlocuiască mijloacele cinetice utilizate în prezent. Pornind de la datele prezente în spaţiul public, costurile pentru o „lovitură” laser sunt incredibil de reduse. De exemplu, sistemul naval 30-kW LaWS, testat deja de Forţele Navale ale Statelor Unite în Golful Persic, ar fi costat aproximativ 40 de milioane de dolari, iar preţul unei „lovituri” este estimat la doar un dolar. Teoretic, „magazia de muniţie” a unor astfel de arme este practic nelimitată, în timp ce precizia lor este mult mai bună decât al oricărui sistem cinetic existent, iar viteza „loviturii” este egală cu cea a luminii. În prezent, Lockheed Martin dezvoltă sistemul HELIOS (High Energy Laser and Integrated Optical-dazzler with Surveillance) cu un buget de 150 milioane de dolari, care va conduce la operaţionalizarea până în 2020 a unei arme laser cu o putere cuprinsă între 60 şi 150 kW.

O categorie aparte de arme cu energie direcţionată este cea a armelor cu microunde de mare putere. Acestea sunt destinate combaterii echipamentelor electronice şi sistemelor de comunicaţii, comandă şi control, precum şi a dispozitivelor explozive improvizate. În trecut, s-a încercat utilizarea unor astfel de sisteme bazate pe impulsuri electromagnetice neletale şi în misiuni de control al mulţimilor umane, în situaţia degenerării spre violenţe a unor demonstraţii sau revolte, însă considerentele etice le-au făcut neutilizabile în spaţiul operaţional.

O altă direcţie de dezvoltare a noilor tehnologii militare este ce a tehnologiei cuantice. Deşi nici în acest domeniu nu a fost încă depăşit stadiul dezvoltării de prototipuri, implicaţiile pentru viitorul apărării se conturează deja ca semnificative. De exemplu, calculatoarele cuantice vor putea reduce timpii de decriptare a unui cod extrem de complex de la ani la minute sau chiar secunde. Totodată, radarele cuantice vor avea capacitatea de a localiza mult mai precis diferite obiecte, prin comparaţie cu sistemele convenţionale. Ca urmare, avioanele de luptă cu amprentă radar mică sau invizibile vor deveni vizibile pe astfel de radare. La fel se va întâmpla şi cu submarinele sau, în general, cu adâncul oceanelor, ceea ce va permite obţinerea de progrese semnificative în cercetarea militară subacvatică.

Un domeniu inedit al viitoarelor dezvoltări tehnologice este cel al biotehnologiilor. Biotehnologia este domeniul care exploatează ştiinţele vieţii pentru a asigura dezvoltarea de noi tehnologii, unele cu implicaţii foarte serioase pentru securitatea naţională. Modificarea genetică şi crearea de ADN sunt poate cele mai sensibile domenii pe care oamenii le explorează în prezent. Astfel de tehnologii ar putea fi utilizate în domeniul militar în aplicaţii pentru îmbunătăţirea sau degradarea performanţelor soldaţilor. Totodată, biologia sintetică va asigura crearea de coduri genetice inexistente în natură şi va face din ce în ce mai accesibile capacităţile de producţie de arme chimice şi biologice.

Ce va urma?

Scăderea treptată a preţurilor noilor tehnologii militare şi extinderea infrastructurilor de cercetare dedicate dezvoltării acestora au dat frâu liber imaginaţiei analiştilor de securitate, care au început să creeze scenarii din ce în ce mai fanteziste ale unei lumi viitoare, în care armate de androizi vor popula câmpurile de luptă sau rase întregi de oameni vor fi nimicite de arme capabile să speculeze vulnerabilităţile lor genetice. Astfel de analize alimentează naraţiunile unor noi forme de supremaţie absolută a maşinilor inteligente în ierarhiile de putere ale viitorului, respectiv imperativul îmbunătăţirii genetice a oamenilor, de data aceasta pentru a face faţă conflictului cu viitori roboţi ucigaşi cu conştiinţă proprie, ieşiţi de sub controlul creatorilor lor.

Rămânând în limitele realităţilor unui viitor previzibil, potenţialul distructiv al tehnologiilor disruptive nu trebuie totuşi neglijat. Schimbările sistemice menţionate la început sunt inevitabile şi devin iminente. Ne apropiem de punctul critic al unor acumulări succesive de dezvoltări anticipate în urmă cu mai mulţi ani. În pregătirea primei analize strategice a NATO de după finalul Războiului Rece, realizată în 2010, grupul de experţi condus de Madeleine K. Albright, fostă secretar de stat al SUA, realiza o diagnoză a viitorului mediului de securitate la orizontul anului 2020, din care reieşea că:

„[e]ste mai puţin previzibilă modalitatea în care progresele din cercetare vor transforma câmpul tehnologic de luptă. Aliaţii şi partenerii ar trebui să acorde atenţie potenţialelor dezvoltări disruptive în domenii dinamice precum tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, ştiinţele cognitive şi biologice, robotica şi nanotehnologiile. Cele mai distructive perioade din istorie tind să devină acelea în care mijloacele de agresiune devin primordiale în arta ducerii războiului.”

Anii au trecut şi iată că limita temporală a acestei predicţii a fost atinsă. Se poate spune că, într-adevăr, tehnologiile disruptive se apropie de momentul în care vor putea captura logica tradiţională a războiului. Pentru a fi preîntâmpinate derapajele majore cu deznodământ tragic, anvergura transformărilor de astăzi solicită soluţii pe măsură. Statele nu vor putea gestiona izolat pericolul proliferării noilor tehnologii militare. Evitarea unei noi curse a înarmărilor super-tehnologizate se va putea realiza doar prin cooperare şi coordonare la nivel politic şi instituţional. Se impune crearea de arhitecturi de lucru în comun sub egida organizaţiilor existente sau a unor organisme de tip nou, aşa cum ar putea fi un Consiliu al inteligenţei artificiale, ca organ subsidiar permanent al Adunării Generale a Naţiunilor Unite, pentru examinarea pe o bază universală a justeţei şi eticii direcţiilor de dezvoltare a aplicaţiilor inteligenţei artificiale, mai ales a celor din domeniul militar.

Istoria abundă de exemple ale consecinţelor nefaste ale insuccesului cooperării statelor pentru gestionarea unor teme sensibile cu potenţial destabilizator pentru echilibrul sistemului internaţional. Din păcate, în ultima perioadă astfel de exemple sunt din ce în ce mai prezente în interiorul arhitecturii globale de securitate. Denunţarea unor tratate, fundamentale pentru securitatea Europei, destinate impunerii de limite pentru dezvoltarea şi acumularea de armamente strategice şi nucleare, reprezintă doar una dintre cele mai îngrijorătoare evoluţii actuale care pun sub semnul întrebării continuitatea ordinii globale instituită la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Eşecul comunităţii internaţionale în crearea unor mecanisme viabile pentru controlul dezvoltării tehnologiilor disruptive cu aplicaţii militare ar putea să reprezinte finalul societăţii umane, aşa cum o cunoaştem astăzi.