Noua candidatură a lui Donald Trump şi securitatea internaţională

Locaţia aleasă de preşedinte a fost peluza Casei Albe, o soluţie excepţională în vremuri de pandemie întâmpinată de criticii lui Trump cu acuzaţii de abuz de putere, în condiţiile în care în Statele Unite este interzisă participarea angajaţilor federali la activităţi politice în interiorul clădirilor guvernamentale. Criticile au vizat prezenţa înalţilor oficiali din cadrul Administraţiei la discursurile care s-au întins pe parcursul celor patru zile ale Convenţiei Naţionale Republicane. Acceptarea de către Trump a nominalizării a reprezentant climaxul poveştii scrisă de republicani, o poveste glorificatoare spusă cu multă emfază despre realizările actualei Administraţii în ultimii patru ani. La fel cum se întâmplă peste tot în lume în momentele electorale de vârf.

Cele mai prestigioase publicaţii şi platforme media americane, aşa cum sunt The New York Times, The Washington Post, CNN etc., considerate ostile de preşedinte, au analizat fiecare dintre declaraţiile acestuia făcute în cadrul discursului de acceptare a candidaturii. Mai mult, aceste publicaţii au oferit şi scoruri de credibilitate pentru fiecare afirmaţie în parte, încercând să aducă o notă de obiectivitate, susţinută de cifre acolo unde a fost posibil, într-un spaţiu politic încărcat a priori de mult prea mult subiectivism.

Fără a da curs patimilor politice care se amplifică în marja oricărei curse electorale, mai ales atunci când în joc este dobândirea poziţiei de lider al lumii democratice, merită zăbovit asupra câtorva puncte din discursul lui Trump în care a făcut trimitere la rezultatele obţinute de administraţia sa în chestiunile majore de afaceri internaţionale şi de securitate globală.

Mijloacele politice folosite de Administraţia Trump în „jocurile” din arena internaţională au luat adeseori prin surprindere deopotrivă parteneri şi adversari. Tonul utilizat a fost considerat de cele mai multe ori „nediplomatic” de diplomaţii de carieră, în realitate Trump aruncând adevărate săgeţi în toate părţile din cea mai temută armă a sa, aplicaţia Tweeter. „Desigur că este prematur să evaluăm consecinţele pe termen lung ale schimbărilor de politică aduse de Trump; ar fi ca şi cum am prezice scorul final la mijlocul meciului”, după cum constată Joseph S. Nye Jr. într-o lucrare publicată recent.

Ceea ce am putea observa „la finalul zilei”, cum ar spune americanii, ar fi că „politica externă a lui Trump este mai bună decât pare”, după cum argumentează pe larg Robert D. Blackwill într-un raport realizat anul trecut sub egida renumitei platforme de analiză Council on Foreign Relations.

Probabil că cea mai aşteptată alegaţie a fost cea legată de competiţia economică cu China, marea putere cu care Statele Unite se confruntă în prezent pe scena internaţională, în viziunea actualei administraţii. „Ne va merge bine după [ce vom învinge n.a.] China. Nu vom mai depinde de chinezi deloc. Scoatem afacerile noastre din China; le aducem acasă. Vrem să se întoarcă acasă”. Jurnaliştii The New York Times consideră că această afirmaţie este „exagerată”. Tarifele comerciale impuse cu perseverenţă de Trump pentru mărfurile chinezeşti au condus la „scăderea dramatică” a comerţului cu China, concomitent cu diminuarea investiţiilor chineze în SUA. Mai mult, datele oficiale relevă, mai degrabă, relocarea operaţiunilor celor mai multe companii în ţări „low-cost” precum Vietnam şi Mexic, decât pe teritoriul american.

Competiţia economică acerbă dintre Statele Unite şi China, cu numeroase conotaţii militare în logica echilibrului sensibil de putere dintre cele două „mari puteri”, a ţinut prima pagină a agendelor de securitate internaţională în ultimii patru ani. Din acest motiv, muţi analişti pol-mil au constatat intrarea omenirii într-un nou Război Rece, de data aceasta sino-american, cu un uriaş potenţial de destabilizare şi chiar suprimare a actualei ordini globale susţinută de instituţiile multilateraliste de „guvernare” a lumii clădite pe ruinele şi dureroasele lecţii învăţate în urma celui de-al Doilea Război Mondial.

Aşa cum am mai scris pe această temă, nu sunt suporterul extrapolării paradigmei Războiului Rece pentru caracterizarea coliziunilor dintre Washington şi Beijing a căror martori suntem astăzi. Însă, dereglementarea comerţului global şi ascensiunea politicilor protecţioniste cu iz populist nu pot aduce stabilitate şi progres pe scena internaţională. Ceva trebuie reformat. Chiar pe fond. Drumul către noul model al „internaţionalismului liberal” propus de John Ikenberry va trebui să evite intrarea în sinonimie cu „globalizarea”, a cărei limite funcţionale s-au dovedit abrazive în ultimii ani. „Globalizarea se referă la reducerea barierelor şi integrarea economiilor şi societăţile. Internaţionalismul liberal va presupune, în schimb, managementul interdependenţelor globale”. „Eşecul globalizării” este consecinţa „politicilor neoliberale”, în viziunea lui Ikenberry, care s-ar fi îndepărtat de originile ordinii liberale fundamentată de o reţea de alianţe, tratate şi instituţii multilaterale, aflată astăzi în pericol de dizolvare. Construcţia unui nou model de funcţionare a sistemului internaţional se poate realiza doar prin cooperare. Statele democratice vor trebui să rămână locomotiva reformei, dar modelul va trebui să fie incluziv, pentru a face loc şi Chinei, văzută în prezent, alături de Rusia, ca principală ameninţare statală la adresa lumii occidentale.

Un accent special al discursului lui Donald Trump a fost pus pe energie, o prioritate nedisimulată a actualei administraţii. Utilizarea energiei ca instrument de (mare) putere nu este nouă, însă Trump a transformat securitatea energetică în punctul fierbinte al afacerilor internaţionale ale Washingtonului indiferent de statutul interlocutorilor, fie aceştia aliaţi europeni precum Germania, parteneri din Orientul Mijlociu în frunte cu Arabia Saudită sau adversari mai noi sau mai vechi, precum Rusia, Venezuela sau Iranul. „Vom extinde semnificativ dezvoltările energetice, în timp ce vom rămâne numărul unu în lume şi vom prezerva independenţa energetică a Americii”, a fost mesajul lui Trump considerat „în principiu corect” de comentatori. O asemenea apreciere porneşte de la datele oficiale ale Departamentului Energiei din care reiese că „SUA a depăşit Rusia pentru a deveni cel mai mare producător de gaze naturale din lume în 2011” şi „cel mai mare producător de petrol şi gaze naturale, combinat, în 2014”, pentru ca în 2018 să depăşească Arabia Saudită, devenind şi „cel mai mare producător de petrol”. Nuanţa „de principiu” a aprecierii calitative provine din volumul încă mare al importurilor de petrol, care reprezintă „aproape jumătate din consumul zilnic” şi relativizează afirmaţia preşedintelui cu privire la „independenţa energetică”.

Energia va continua să rămână o temă centrală de securitate a Washingtonului, cel puţin în situaţia în care Trump va obţine al doilea mandat. Pe parcursul ultimilor patru ani Trump nu s-a sfiit să acuze făţiş Berlinul de „trădare” a aliaţilor tradiţionali în faţa „armei geopolitice” a Moscovei pentru participarea la controversatul proiect Nord Stream 2. Un hăţiş de interese mult mai complicat, cu implicarea Austriei şi a altor participanţi europeni. De altfel, Statele Unite au impus sancţiuni împotriva companiilor care iau parte la proiect, un gest fără precedent îndreptat împotriva aliaţilor tradiţionali care s-au racordat la proiectul rusesc în valoare de 10 miliarde de euro.

Totodată, Trump a decis ieşirea SUA din Acordul nuclear iranian prin care era avută în vedere exercitarea unui control internaţional asupra ambiţiilor nucleare ale Teheranului, în numele comunităţii internaţionale, sub garanţia oferită de cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU şi Germania. Decizia americanilor a fost criticată de ceilalţi semnatari ai acordului, care de altfel au rămas părţi active ale tratatului, deşi Iranul a ameninţat de mai multe ori că se va retrage la rândul său din înţelegere pentru a se contrapune cu toate mijloacele acţiunilor active de descurajare şi contagiune ale Washingtonului.

Acestea ar fi doar cele mai vizibile măsuri ale Administraţiei Trump în planul securităţii energetice, deşi contextul este mult mai complex, interesele americane fiind prezente peste tot în lume, inclusiv la Marea Neagră, poate încă insuficient pentru aliaţii din regiune care resimt pericolul rusesc. Pe acest fond, surprinde poziţia rezervată a SUA în chestiunea disputei energetice greco-turce, în pofida tendinţelor de escaladare a tensiunilor dintre cei doi aliaţi tradiţionali din estul Mediteranei.

Pentru a întregi faţetele securităţii energetice promovată de administraţia Trump, trebuie amintit şi mesajul preşedintelui cu privire la cooperarea în chestiunea schimbărilor climatice. „În primele zile de la instalarea în funcţie, am pus capăt acordului de la Paris privind schimbările climatice, incorect şi foarte costisitor, ceea ce ne-a permis să protejăm pentru prima dată independenţa energetică a SUA”. Observatorii americani consideră această afirmaţie ca fiind falsă. Argumentele acestora sunt susţinute de continuarea nealterată a acordului la care participă aproape toate statele lumii şi în absenţa Statelor Unite, precum şi de aproximarea politică a independenţei energetice a Americii, aşa cum a fost amintit şi mai sus.

Tema este foarte importantă, cel puţin pentru europeni, care şi-au pus aproape toate angajamentele politice şi financiare în ceea ce Bruxellesul a intitulat „Pactul verde european”, un pariu cu miză uriaşă pentru transformarea „Uniunii într-o economie modernă, competitivă şi eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”. Într-o lume în care oamenii de pe toate continentele respiră acelaşi aer, o politică regională nu poate să aibă succes fără atragerea în proiect a tuturor colocatarilor de pe planetă. Din acest motiv, autoizolarea celei mai puternice economii din cel mai ambiţios tratat ecologic din istorie nu poate fi decât o vulnerabilitate pentru soliditatea relaţiei transatlantice. Mai mult, conform analizelor Forumului Economic Mondial, vulnerabilităţile climatologice amplifică riscurile majore de securitate cu care se confruntă întreaga lume. În „peisajul riscurilor globale” ale anului 2020, primele cinci riscuri din perspectiva probabilităţii de apariţie şi trei din primele cinci riscuri din perspectiva impactului sunt riscuri de mediu. Politica utilitaristă a Statelor Unite în acest domeniu nu poate decât să înrăutăţească lucrurile, motiv pentru care celelalte state ar putea fi îndreptăţite să pună la îndoială trăinicia valorilor umaniste din centrul gândirii liberale, tradiţional transpartinice în sânul administraţiei de la Washington.

În planul utilizării capacităţilor de forţă militară, Donald Trump a afirmat că „spre deosebire de administraţiile anterioare, am ţinut America în afara unor noi războaie – şi trupele noastre se întorc acasă”. Această aserţiune este considerată „înşelătoare” de comentatorii The New York Times. Argumentaţia se bazează pe „neîndeplinirea, încă, a promisiunilor din campanie” cu privire la „încheierea războaielor din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Vest”. Datele de pe teren arată că în Afganistan sunt dislocaţi 8 600 de militari americani, cu obiectivul ca la „data alegerilor din noiembrie să rămână mai puţin de 5 000”. Retragerea este realizată în baza unui acord semnat în luna februarie cu talibanii care prevede retragerea totală în 12-14 luni, dacă „forţele insurgente îndeplinesc anumite cerinţe”.

Totodată, Trump a ordonat în decembrie 2018 retragerea a 2 000 de militari americani din Siria, decizie unilaterală, aparent fără informarea aliaţilor, care a suscitat un val de comentarii negative atât în cadrul NATO, cât şi în rândul forţelor cu care americanii cooperau în teatru de operaţii. Cei mai afectaţi au fost aliaţii kurzi pentru care decizia lui Trump a reprezentat un adevărat „pumnal înfipt în spate”, aceştia rămânând complet descoperiţi în faţa atacurilor armatei turce efectuate în interiorul teritoriilor Siriei şi Irakului. În pofida determinării iniţiale a preşedintelui Trump, în prezent mai sunt aproximativ 500 de militari americani dislocaţi în Siria, care se pare că ar avea misiunea protejării unor controversate exploatări de petrol realizate de o companie americană în baza unui contract semnat cu forţele conduse de etnicii kurzi, considerat ilegal de guvernele de la Damasc şi Ankara.

Alţi 5 200 de militari americani sunt dislocaţi în Irak, acelaşi nivel de prezenţă în teatru ca în urmă cu patru ani. Deşi a fost anunţată reducerea acestor forţe, procesul nu a început încă. La debutul acestui an situaţia de pe teren a devenit extrem de tensionată în contextul operaţiunii forţelor americane de eliminare a generalului iranian Qasem Soleimani desfăşurată chiar pe teritoriul irakian. Cu toate că relaţiile s-au mai calmat între timp, solicitările guvernului de la Bagdad ca forţele internaţionale de coaliţie să părăsească ţara rămân pe masă, amplificând riscurile de securitate cu care se confruntă aproape întreg Orientul Mijlociu.

O altă temă de politică externă mult aşteptată de europeni a fost relaţia cu Alianţa Nord-Atlantică. „Partenerii noştri din cadrul NATO, ca un exemplu, rămăseseră foarte în urmă cu plăţile lor pentru apărare. Însă, la solicitarea mea fermă, aceştia au agreat să plătească cu 130 de miliarde de dolari mai mult pe an, prima creştere de buget după 20 de ani. Iar cele 130 de miliarde vor ajunge, în final, la 400 de miliarde de dolari”, a spus Donald Trump, făcându-i pe cei de la The New York Times să aprecieze şi de această dată că afirmaţia este „înşelătoare”.

În evaluarea lor, jurnaliştii pornesc de la constatarea că preşedintele Trump s-a raporta greşit „în mod constant, în ultimii patru, ani la modalitatea de funcţionare a cheltuielilor pentru apărare în cadrul NATO”. Sumele din mesajul lui Trump se referă la bugetele naţionale de apărare cumulate ale celorlalţi membri NATO, fără SUA, şi nu la contribuţiile naţionale la bugetul comun al Alianţei. O distincţie importantă pentru înţelegerea hăţişurilor financiare ale organizaţiei, dar care totuşi rămâne un tehnicism. De aceea, pentru ca lucrurile să fie mai clare, ar trebui amintit că bugetul total pentru apărare al statelor membre este în jur de o mie de miliarde de dolari, din care SUA alocă aproximativ 700 de miliarde şi toţi ceilalţi aliaţi la un loc doar 300 de miliarde. O diferenţă care nu putea să treacă neobservată de o administraţie concentrată pe eficientizarea uriaşelor cheltuieli pentru susţinerea actualei ordini globale, inclusiv prin interogarea aspră a rolului, locului şi modalităţii de funcţionare a principalelor instituţii ale sistemului internaţional, precum şi a alianţelor şi tratelor militare din care SUA fac parte. Adică, acele instituţii şi reguli pe care le-au creat chiar Statele Unite, premisă analitică de la care au pornit nenumăratele neînţelegeri şi frustrări prezente în marile cancelarii ale lumii cu privire la deciziile Washingtonului din ultimii patru ani.

Discursul de acceptare a nominalizării pentru cursa prezidenţială presetează o campanie electorală care se anunţă dură, în care adversarii politici se vor ataca fără menajamente, probabil mai mult decât oricând dacă ar fi să ne raportăm la limbajul utilizat de la cel mai înalt nivel în ultimii patru ani. Aşa cum spuneam, rămâne ca istoria să demonstreze dacă Donald Trump „poate deveni singurul preşedinte din timpurile moderne care a făcut tot ceea ce a promis pe parcursul campaniei”. Probabil că nu va fi aşa. Probabil că este imposibil ca aşa ceva să se întâmple, nu numai în Statele Unite, dar oriunde altundeva în lume. Aceasta nu înseamnă că Trump nu este diferit faţă de ceilalţi preşedinţi americani. Mulţi au pus diferenţele de comportament ale preşedintelui pe seama lipsei unei cariere politice anterioare câştigării alegerilor, alţii pe seama stilului său de conducere a afacerilor care l-au făcut cel mai bogat preşedinte din istoria SUA, alţii pe seama dorinţei sale ca să îi rămână numele înscris în marea galerie a conducătorilor naţiunii americane care au clădit cea mai puternică ţară din lume. Poate fi adevărată oricare dintre acestea sau pot fi toate la un loc.

De aceea, această analiză rămâne deschisă pentru a urmări felul în care va evolua competiţia pentru Casa Albă în lunile ce vor urma. A.M.R. 3 luni!