Noi acuzaţii de crime de război la adresa Forţelor speciale. De data aceasta este vorba despre Forţele speciale britanice

Potrivit Ministerului britanic al Apărării, Forţele speciale din Marea Britanie (UKSF) sunt parte a Comandamentului Strategic şi reprezintă o structură militară care desfăşoară operaţii cu grad ridicat de risc în sprijinul intereselor Regatului Unit al Marii Britanii, fiind compuse din Serviciului Special Aerian (SAS), Serviciul de ambarcaţiuni speciale (Special Boat Service - SBS), Regimentul de cercetare specială (The Special Reconnaissance Regiment - SRR), Regimentul 18 transmisiuni forţe speciale britanice (18 UKSF Signals Regiment) şi Grupul de sprijin forţe speciale (Special Forces Support Group - SFSG).

Acele raiduri executate pe timp de noapte sunt acţiuni, de obicei, atent planificate şi aprobate pe lanţul ierarhic de comandă şi control, numai după ce sunt obţinute certitudini rezonabile referitoare la scopul şi obiectivele operaţiei speciale, concepţia generală a acesteia, identitatea ţintei vizate, oportunitate, disponibilitatea resurselor, capacitatea de gestionare a riscurilor identificate, inclusiv evitarea victimelor colaterale, implicaţiile politico-militare ale unor anumite consecinţe şi, mai ales, a legalităţii eventualei executări a acesteia (respectarea dreptului internaţional umanitar, drepturile fundamentale ale omului impuse de legislaţia naţională, alte legi naţionale aplicabile, regulile de angajare în luptă etc.). În plus, din câte îmi amintesc, la momentul desfăşurării evenimentului pe timpul căruia s-ar fi petrecut pretinsele crime de război, forţele Coaliţiei Internaţionale ce acţionau în teatrul de operaţii Afganistan sub umbrela misiunii International Security Assistance Force - ISAF (stabilizare şi contrainsurgenţă) condusă de NATO, executau, de regulă, misiuni în parteneriat cu Forţele afgane de apărare şi securitate.

Deşi astfel de acuzaţii, unele nedovedite încă, sunt aduse de către mass-media permanent în atenţia publicului, Guvernul britanic insistă, cel puţin în acest caz, că cei patru membri ai familiei lui Saifullah (cetăţeanul afgan care a făcut acuzaţiile de crime de război) ar fi fost ucişi în virtutea dreptului la autoapărare. La aproape un deceniu de la evenimente, va fi foarte greu de adus dovezi de necontestat care să dovedească contrariul. Copiile unor mesaje electronice militare schimbate între membrii Forţelor speciale britanice, precum şi unele documente care conţineau un sumar al operaţiei (Operation Summary - OPSUM), elaborate chiar în urma raidului respectiv şi obţinute de presă, sugerează că martorii oculari ai armatei afgane susţin versiunea evenimentelor prezentate de Saifullah.

Ca în multe alte instanţe, ce s-a întâmplat în realitate nu va fi cunoscut decât de către cei direct implicaţi în incidentul soldat, din păcate, şi cu victime colaterale, aşa cum pretinde cetăţeanul afgan care a făcut aceste acuzaţii. De altfel, aşa cum scrie în articolul publicat de BBC, un fost raportor special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru execuţii, Philip Alston, afirma că ”nu am nicio îndoială că, în general, multe dintre acuzaţii sunt justificate şi că putem trage concluzia că un număr mare de civili au fost ucişi în raiduri executate pe timp de noapte, total nejustificat”.

Este clar că opinia publică este îngrijorată, iar astfel de acţiuni cinetice executate pe timp de pace sunt chestiuni controversate din punct de vedere legal, uman sau moral, iar uneori lucrurile chiar pot scăpa de sub control, mai ales în situaţia în care ţinta luată în obiectiv nu este corect identificată pozitiv.

În conformitate cu regulile Dreptului Internaţional Umanitar (DIU), cunoscut şi sub denumirea de dreptul războiului sau dreptul conflictelor armate, referitoare la ducerea ostilităţilor, civilii beneficiază de o protecţie generală împotriva efectelor acestora, legea obligând părţile implicate într-un conflict armat să distingă, în orice moment, între populaţia civilă şi combatanţi şi să execute operaţiile numai împotriva ţintelor militare.

Politicile Marii Britanii, semnatară a Convenţiei de la Geneva încă din anul 1865, privind standardele şi procedurile de utilizare a forţei în operaţiile contrateroriste în afara ţării şi în ariile de ostilităţi active abordează, cu siguranţă, principiile Dreptului Internaţional Umanitar (DIU) precum distincţia, proporţionalitatea, umanitatea şi necesitatea, explicând cum sunt luate în calcul acestea în procesul de luare a deciziei de autorizare sau nu a acţiunilor directe letale împotriva unor ţinte teroriste.

În plus, militarii britanici au executat misiuni specifice în teatrul de operaţii din Afganistan, în perioada menţionată, în cadrul unei forţe multinaţionale (coaliţie de voinţă) sub umbrela misiunii ISAF condusă de NATO care, la rândul ei, avea stabilite propriile reguli de angajare (Rules of Engagement - ROE) a forţelor armate participate la misiune.

Din câte ştiu, acestea erau conforme cu principiile şi normele de drept internaţional, precum şi cu cele ale dreptului conflictelor armate şi încercau să exprime funcţia de control politic asupra forţelor armate ale coaliţiei. Ele erau, în acelaşi timp, şi instrumente valoroase pentru întregul lanţ de comandă şi control al trupelor, de la comandanţii ierarhici superiori şi până la comandanţii de detaşamente operaţionale. Reguli care, pe timp de pace, aşa cum a fost cazul executării misiunii ISAF, sunt, în general, mult mai restrictive decât regulile din dreptul conflictelor armate referitoare la conducerea şi executarea operaţiilor militare. Sensul acestora este rezumat de către specialişti prin afirmaţia: ”Nimic nu este permis în afara a ceea ce regulile de angajare autorizează”.

Şi totuşi, în ciuda acestor lucruri şi a unui număr important de afirmaţii publice făcute de majoritatea comandanţilor de Forţe speciale că aceste capabilităţi respectă dreptul conflictului armat sau convenţiile de la Geneva, suspiciunea că ceva neortodox se întâmplă când acestea acţionează rămâne destul de importantă la nivelul percepţiei publice.

Am explicat într-un articol anterior ce înseamnă identificarea pozitivă a unei ţinte pe timpul operaţiilor speciale. Teoretic, în luptă, operatorul FOS ar trebui să ia decizia de angajre (letală sau non-letală) a ţintei şi să apese pe trăgaciul armei doar după ce acesta a identificat cu o certitudine rezonabilă că fiinţa cu care se confruntă este chiar ţinta militară legitimă şi nu altcineva sau altceva.

De ce? Răspunsul este destul de simplu, pentru ca astfel să fie asigurat succesul îndeplinirii misiunii, concomitent cu asigurarea legalităţii acţiunilor cinetice şi evitarea eventualelor victime colaterale. În paranteză fie spus, orice tehnologie de ultimă oră ce ar putea fi folosită în acest sens de către un operator bine echipat ar putea îmbunătăţi semnificativ un astfel de proces.

Pare destul de simplu, nu-i aşa? În definitiv, militarii se instruiesc şi antrenează continuu, încercând să maximizeze curba de învăţare, pentru a gestiona astfel de situaţii, până la formarea unor automatisme care să le permită, teoretic, să ia întotdeauna decizia corectă, în cel mai scurt timp posibil şi să îndeplinească misiunea cu succes. Doar că, în domeniul operaţiilor speciale caracterizat de medii operaţionale cu stres constant, haos, eşecuri repetate şi greutăţi, de cele mai multe ori, teoria nu se îmbină cu practica.

Un studiu recent efectuat în Statele Unite ale Americii pe un eşantion de 304 veterani care au lucrat în armată, relevă faptul că deşi instruirea şi pregătirea continuă i-au pregătit pentru prima lor experienţă de luptă reală, se pare că nu există nicio modalitate de a se pregăti cu adevărat pentru fiecare situaţie tactică din câmpul de luptă.

În opinia mea, modul în care un operator sau altul va reacţiona la contact, în luptă cu un potenţial adversar, depinde, în principal, de intuiţia acestuia, întotdeauna subiectivă (mai ales atunci când interesele sau chiar viaţa lui sunt în joc) şi bazată atât pe experienţele trecute, cât şi pe emoţiile de la acel moment care, spun specialiştii, le va afecta judecata morală. La urma urmei, operatorii nu sunt nişte roboţi sunt doar oameni, fiecare cu structura sa neuro-biologică, echilibrul lui interior uman determinat de trăirile pe care le are, în conformitate cu valorile sale morale, experienţele, principiile şi valorile de viaţă, convingerile religioase, precum şi libertatea de a alege (care presupune, totuşi, un anumit nivel de competenţă), toate aflându-se, la un moment dat, într-un anumit context cultural.

Teoria spune că în asemenea condiţii individul ar trebui să ia o decizie bine informată, bazată pe analiza tuturor alternativelor, responsabilă şi, evident, neinfluenţată de acţiuni compulsive. În realitate lucrurile stau puţin diferit, mai ales atunci când în situaţii tactice de luptă intervine stresul, frica de necunoscut sau chiar de moarte şi, mai ales, panica.

Aceste lucruri sunt cumva confirmate chiar de intervievaţii studiului menţionat care, în marea lor majoritate, au răspuns că în situaţiile de luptă în care s-au aflat ”nu au gândit, ci doar au acţionat”. Interesante mi se par şi percepţiile lor şi recomandările făcute de aceştia militarilor care urmează să participe la acţiuni de luptă în teatrele de operaţii. În sumar este vorba despre evitarea intrării în panică, observarea atentă a tot ceea ce se petrece în mediul operaţional, a nu lăsa garda jos, a-ţi reaminti că instruirea şi antrenamentele funcţionează, a folosi uneori improvizaţia, importanţa abordării unei atitudini agresive, dar chibzuite în acelaşi timp şi, în fine, adaptarea şi acceptarea situaţiei în cazul în care intuiţia îţi spune că ceva este în neregulă. Deşi studiul are limitările sale, concluzia este că nu există două experienţe de luptă similare.

În loc de concluzii

În astfel de circumstanţe, indiferent de aşteptările noastre, în anumite situaţii de luptă este posibil ca situaţia să scape de sub control şi lucruri reprobabile sau atrocităţi să se petreacă.

În cazul militarilor de Forţe speciale britanici acuzaţi de crime de război, dacă speculaţiile în legătură cu o aşa zisă „politică deliberată de ucidere ilegală a persoanelor neînarmate”, pe timpul misiunilor specifice executate în teatrul de operaţii Afganistan, nu se vor dovedi a fi adevărate, iar respectivii operatori chiar aderaseră sincer la valorile etice şi culturale ale propriei organizaţii, atunci probabil că lucrurile se vor fi petrecut potrivit circumstanţelor pe care am încercat să le explic mai sus.

Este şi aceasta doar o supoziţie pe care, unii dintre noi, am putea s-o privim ca pe una atenuantă. Dacă ea nu se susţine, atunci nu putem să ne gândim decât la faptul că, într-adevăr, ceva este în neregulă cu etica şi cultura acestor capabilităţi ce se pretind a fi de elită.

Oricare ar fi adevărul, aceste fapte nu ar trebui să fie acoperite de către responsabilii din armată, iar investigaţiile pentru determinarea împrejurărilor în care s-au produs incidentele să fie duse până la capăt pentru a trage la răspundere pe cei vinovaţi.

Aşa cum scriam în urmă cu ceva timp, actuala cultură organizaţională a FOS din unele state occidentale şi nu numai, în special a celor care au petrecut mai mult timp în zonele de conflict în care s-a dus şi se mai duce încă aşa zisul război global împotriva terorismului, a creat în ultima vreme situaţii care au permis abateri de la conduita morală, precum şi dezvoltarea unor comportamente lipsite de etică în rândurile operatorilor proprii.

Să fie de vină doar tempoul ridicat din ultima vreme al participării trupelor la astfel de misiuni care a deturnat întrucâtva atenţia de la un leadership axat pe dezvoltarea viitorilor lideri, cultivarea eticii, responsabilităţii şi disciplinei sau şi statutul, locul şi relaţiile privilegiate pe care aceste capabilităţi de elită, în special cele anglo-saxone, le-au obţinut în faţa decidenţilor politico-militari în ultimile două decenii de evoluţie, având o relaţie foarte apropiată, aproape directă cu puterea executivă?

În cartea lor intitulată ”Special Operations Forces in the 21st Century. Perspectives from the Social Sciences”, ediţia 1-a, 2017, autorii Jessica Glicken Turnley, Kobi Michael şi Eyal Ben-Ari, analizând ca studiu de caz Forţele pentru operaţii speciale (FOS) canadiene, formulează o concluzie asupra percepţiei de elitism a acestor trupe. Ei afirmă că ”un corolar evident al percepţiei conform căreia FOS au o acceptare selectivă a regulilor este noţiunea că se percep ei înşişi ca o elită şi, prin deducţie, FOS sunt oarecum <mai presus de lege>”. Această percepţie a elitismului este alimentată, printre altele, de apropierea pe care comandanţii FOS o au cu factorii de decizie politici şi care le conferă un statut social perceput mai înalt decât cel al forţelor convenţionale.

Eu cred că un astfel de elitism este dăunător legitimităţii FOS şi foarte periculos pentru că poate induce percepţia, până la nivel de operator, că această categorie de forţe armate este uneori, din raţiuni operaţionale, mai presus de lege, iar membrii lor pot fi exoneraţi de  răspunderea pentru anumite acţiuni imorale sau chiar ilegale pe care aceştia le-ar putea întreprinde sub protecţia sistemului din care fac parte.

Oricum, întrucât acuzaţii de genul celor aduse la adresa trupelor SAS britanice, Forţelor speciale australiene, Forţelor speciale americane, şi nu numai, se înmulţesc, probabil că a venit momentul să fie schimbat ceva în cultura şi etica profesională a acestor capabilităţi militare considerate, încă, de elită. De la un militar al Forţelor speciale se aşteaptă să exercite mai multă iniţiativă, încredere în sine, resurse, dar şi maturitate decât de la orice alt militar din armată.