Nimic clar pe frontul de est: mercenarii ruşi

Organizaţiile internaţionale sau furnizorii privaţi de echipamente şi servicii, a căror prezenţă în teatrele de operaţii era imperios necesară, au apelat, începând cu anii 1960, pentru asigurarea protecţiei,  la Companiile Militare Private (CMP), formate din luptători de un ridicat profesionalism.  Aceste soluţii au fost folosite în ultimii ani în toate teatrele de operaţii.  

Treptat, aria misiunilor companiilor private s-a diversificat, atât în cadrul cât şi în afara legii, ajungând chiar la constituirea de armate private implicate în conflicte de mică amplitudine dar de mare intensitate, ca şi în conflicte de amplitudine medie alături de structuri guvernamentale de luptă.

Acţiunile CMP se desfăşoară având atât obiective guvernamentale politice, cât şi obiective economice private. În cazul obiectivelor politice acestea participă alături de structuri guvernamentale sau independent, la acţiuni militare planificate de structurile armatei regulate. În cazul atingerii unor obiective economice intervenţia militară sprijină, contra cost, diverse firme care îşi desfăşoară afacerile în mediul ostil. 

CMP au propriile capacităţi de culegere a informaţiilor de care au nevoie în operaţiile desfăşurate, dar, uneori, în anumite ţări, acestea primesc informaţii şi din partea structurilor specializate guvernamentale.

War by proxi

În anii 1990 în spaţiul post-sovietic s-a dezvoltat principiul war by proxi (război prin intermediari), prin  care mercenarii ce aparţin CMP participă de facto la operaţiunile militare. Acest mod de operare se dezvoltă mai ales în spaţiul vorbitor de limbă rusă dar şi în afara acestuia. Deşi planificarea şi obiectivele acestora sunt stabilite de Moscova, aceasta se poziţionează, de jure, în afara ostilităţilor. Finanţarea se face destul de rar direct prin contracte între CMP şi guvernul Rusiei ci, mai degrabă prin intermediul firmelor care derulează real, la preţuri uriaşe sau fictiv, contracte cu companii ce aparţin complexului industrial militar constând, în general, în servicii de mentenanţă, catering, training, etc.

În timpul conflictului transnistrean, în ultima sa fază din martie-iunie1992, forţele separatiste au fost constituite din localnici transnistreni înarmaţi şi instruiţi de forţele active ale Armatei a 14-a poziţionată la Bender, pe malul  Nistrului. Aceste forţe au fost integrate în structuri formate din mercenari. Această adevărată armată privată era formată din afganiţi, veterani ai războiului din Afganistan, şi avea un efectiv de 200-300 de luptători  aflaţi sub comanda locotenent-colonelului Kostenko. După încheierea fazei active a conflictului, când Moscova şi-a văzut atinse obiectivele, Kostenko a fost asasinat iar grupul său lichidat. Acest mod de încheiere a unei operaţiuni duse de CMP, în care comandanţii sunt lichidaţi, pare că a devenit un clişeu aplicat şi în alte situaţii. În Donbas o serie de combatanţi şi comandanţi au fost lichidaţi după finalizarea unor etape operaţionale.

Interesele Kremlinului au fost slujite de mercenari şi în timpul conflictului dintre Sukhumi (capitala Abhaziei rebele) şi Tbilisi, unde aceştia au avut o contribuţie importantă în victoria separatiştilor.  Mercenarii naţionalişti ruşi, unii dintre ei proveniţi din Transnistria,  au acţionat în cadrul Confederaţiei Popoarelor de Munte din Caucaz , grupare militară privată şi independentă.

Autorităţile ruse nu au recunoscut niciodată existenţa mercenarilor ruşi, dar au fost foarte vocale atunci când a fost vorba de mercenari străini prezenţi în spaţiul post-sovietic.

Revista   Voennaya Misl/ Gandirea militară  editată de Academia Rusă de Ştiinţe Militare, face publică o întreagă listă a CMP aparţinând altor state şi care a acţionat sau acţionează în diferite zone de conflict local, din statele foste sovietice. Pe această listă se pot găsi mercenarii ucraineieni care au acţionat în Transnistria din anul 1992  în cadrul grupării Argo, implicarea CMP israeliene Defense Shield în conflictul georgian ca şi a  unui, prezumptiv, CMP americano-polonez din estul Ucrainei din 2014.

Începând cu anul 1990 mercenarii ruşi au găsit în Africa o uriaşă piaţă pentru contractarea de activităţi şi servicii din domeniul lor de competenţă. Acest tip de mercenariat diferă de cel politic, prezentat mai sus, fiind mai degrabă o activitate riscantă, profesională, desfăşurată pe bază de contract. Clienţii sunt state africane sau grupări politice ce vor să acceadă la putere. Uneori, aceste acţiuni au motivaţii economice ce aparţin atât unor companii private cât şi guvernului Rusiei.

Odată cu disoluţia blocului comunist din estul Europei, mulţi militari, unii de un înalt profesionalism, au părăsit armata şi s-au înrolat în aceste grupări luptătoare private. Acestea s-au implicat activ în conflictele ce au avut loc în Africa. Contractele au fost semnate cu grupări non statale dar şi cu unele guverne care aveau nevoie de instruirea propriilor trupe. Buni cunoscători ai echipamentelor de provenienţă sovietică dar şi din unele state din Europa de Est, cu care erau înzestrate aceste state, mercenarii au instruit membrii noilor armate constituite după 1990 în Africa.

Într-un studiu pe această temă al Institutului de Cercetări Strategice al Şcolii Militare din Franţa, Emmanuel Dryfus îl citează pe Bob Denard, cunoscut mercenar francez, care confirmând cele de mai sus, a declarat: „ Problema principală a fost şomajul, care a lovit mii de militari cu înaltă calificare.....ei nu ştiau altceva decât să lupte. Era uşor să devină mercenari. Pentru a traversa frontiera era suficient să vii ca turist. Câteva ţări ca Zair, Sudan, Etiopia, Eritreea sau Angola au folosit mercenari ruşi. Adesea ei erau piloţi şi instructori militari. Acum 40 de ani populaţia locală africană nu ştia să lupte şi ai aveau nevoie de sprijin...ei aveau nevoie de specialişti care să asigure mentenanţa vehiculelor blindate şi a avioanelor de provenienţă sovietică sau rusă”

Sute de mercenari ruşi sau sârbi au luptat în 1997 în sprijinul lui Mobutu Sese Seko în Zair. De asemenea, mercenari ruşi şi ucrainieni  au luptat alături de Pascal Lissouba în timpul loviturii de stat din Brazzaville din 1997.

În anul 1998 câteva sute de mercenari ruşi au luptat alături de forţele etiopiene în conflictul dintre Addis Abeba şi Asmara (capitala Eritreei). Au fost ofiţeri superiori ruşi care au condus unităţi etiopiene de luptă. De exemplu: generalul Yakim Yanakov, a fost angajat de guvernul etiopian în funcţia de consilier al Şefului Statului Major al Forţelor Aeriene Etiopiene.

În Angola, mercenarii ruşi au luptat atât de partea forţelor guvernamentale de la Luanda cât şi de partea forţelor rebele UNITA.

În conformitate cu cele afirmate de Dreyfus în lucrarea sa Companiile Militare Private în Rusia: nu atât de liniştite pe frontul de est (Private Military Companies in Rusia: not so Quiet on The Eastern Front) , chiar şi companii militare private americane sau britanice au angajat mercenari ruşi pentru misiunile din Irak în cadrul operaţiei Iraqi Freedom.  Începând cu anul 2004, zeci de mercenari ruşi şi ucrainieni  au fost folosiţi de CMP britanică Erynis. 

Legislaţia rusă. Flexibilă cu serviciile de mercenariat.

Activitatea de mercenariat în Rusia nu este nici interzisă dar nici permisă. Legislaţia este ambiguă şi păstrarea ei in această formă este în beneficiul CMP. Art. 359 din Codul Penal al Rusiei defineşte mercenarul ca fiind “ o persoană care acţionează cu scopul de a primi un câştig financiar, şi nu este cetăţean al ţării în care participă la operaţii armate” şi prevede pedepse cuprinse între 3 la 7 ani închisoare pentru cei care desfăşoară activităţi de mercenariat şi 4 la 8 ani pentru persoanele care pregătesc sau angajează mercenari.

Conform datelor publice, până în prezent, această lege a fost aplicată doar într-un singur caz , în anul 2014, când Vadim Gusev şi Yevgeniy Sidorov, fondatori ai Slavonic Group au fost condamnaţi la 3 ani de închisoare pentru că au recrutat 250 de mercenari care au fost trimişi, aparent, pentru a apăra instalaţiile de foraj de pe teritoriul Siriei iar, în realitate, aceştia au participat, alături de forţele guvernamentale siriene, la lupte în zona Deir Ez-Zor.

Conform legislaţiei actuale, deşi în Rusia funcţionează zeci de Companii Militare Private (CMP), toate acestea sunt, practic, ilegale.

Statele din afara Rusiei în care funcţionează un număr semnificativ de CMP sunt: SUA, Marea Britanie şi Franţa. Legislaţia privind funcţionarea lor diferă de la stat la stat. Cea mai clară este în SUA, unde, începând cu anul 2003, CMP trebuie să primească licenţă de funcţionare de la Biroul Controlului Comerţului pentru Apărare (Defense Trade Control Office).

În Marea Britanie reglementările au început cu o lege emisă în anul 2003, conform căreia înregistrarea CMP este benevolă. Acestea, dacă doresc, se pot înscrie la registrul Autorităţii de Securitate Industrială.

În Franţa situaţia este mai confuză. Conform unei legi care a intrat în vigoare în anul 2003 mercenariatul este interzis, dar funcţionarea CMP care nu participă la misiuni de luptă este permisă. Aceste companii nu sunt supuse niciunui fel de control.

Nici pe plan internaţional activitatea CMP nu este clar legiferată. Deşi aceste companii au apărut în anii 1960, o legislaţie internaţională, Documentul Montreaux, a fost emisă abia în anul 2008. Apariţia sa a fost impusă de participarea extinsă a PMC în operaţiile din Afganistan şi Irak. Documentul a fost semnat de 40 de state, Rusia neaflându-se printre semnatari.