Necesitatea Războiului din Irak

Recent trezit dintr-o perioadă de inactivitate, am descoperit că mulţi dintre cei educaţi au început să declare că războiul iniţiat de SUA în Irak nu a fost doar un eşec, ci şi un proiect prost conceput pe care nicio persoană cu o minimă inteligenţă nu l-ar fi început. Există două pericole în această perspectivă. Prima este că există o categorie de războinici care au mers la război şi acum poartă cu ei povara celor morţi pe câmpul de luptă. A doua este povara celor care nu au mers la luptă, însă deţin frânturi de informaţii cu care-i pot dezorienta pe alţii.

Evident, toţi au dreptul să vorbească, însă judecarea unui lucru atât de complex precum războaiele, după doar două decenii după ce au fost purtate, provoacă înţelegerea greşită a acestora şi criticarea celor care au fost acolo. Veteranii războiului pot distorsiona şi ei faptele, însă lor li se aplică prezumţia de nevinovăţie că nu au încercat să păcălească şi că memoria lor include şi părţi de adevăr. Ei pot fi înverşunaţi dacă vor. Cei care judecă un război al cărui adevăr nu va fi ştiut preţ de decenii bune – şi chiar şi atunci ar putea fi discutabil – se holbează la întuneric.

Dacă aceste rânduri vi se par grele, nu asta este intenţia. Am scris o carte când războiul se intensifica, conştient că fiii mei vor purta povara acelor gânduri. Vreau să citez din acea carte, un obicei întotdeauna prost, dar important pentru a înţelege necesitatea războiului.

„În dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001, unităţile operaţiilor speciale ale grupului jihadist internaţional Al Qaeda au atacat SUA. Într-un atac iniţial clasic, au lovit simultan centrele financiare, militare şi politice ale SUA. Atacul asupra centrelor politice a eşuat complet, când aeronava care trebuia să desfăşoare acea misiune s-a prăbuşit în Pennsylvania. Atacul asupra centrului militar a fost parţial reuşit. Aeronava dedicată acelei misiuni s-a prăbuşit într-o zonă a Pentagonului care fusese modernizată cu materiale rezistente, făcând faţă exploziei. Aeronavele dedicate atacului asupra centrului financiar al SUA au desfăşurat misiunea cu succes, distrugând nu doar centrele World Trade Center, ci închizând şi pieţele financiare pentru mai multe zile şi afectând economia SUA.

Cei 19 bărbaţi care au desfăşurat misiunea erau ofiţeri capabili. Scopul lor nu era preluarea simultană a controlului celor patru avioane de linie, deşi acel lucru nu a fost un succes neimportant. În schimb, scopul era plănuirea, antrenarea şi desfăşurarea operaţiunii fără a fi detectaţi de informaţiile americane – sau, mai precis, să se comporte astfel încât, în ciuda detectării inevitabile, informaţiile să nu ducă la acţiuni concrete. În timp ce capabilităţile militare au fost inferioare celor ale SUA – au trebuit să fure un avion – abilităţile lor în operaţii secrete au fost extraordinare.”

Un mare avantaj al Al Qaeda a fost că a deţinut o forţă răspândită, care i-a permis grupului să se grupeze şi regrupeze. A demonstrat abilitatea de a opera global, în timp ce păstra relaţii politice dintr-o poziţie fixă. Al-Qaeda a avut operaţii politice în Arabia Saudită, Pakistan, Afganistan şi chiar în Asia de sud-est. A desfăşurat operaţii în aceste zone, crescându-şi influenţa regională şi menţinând capabilitatea de a lucra în zone extinse. Atacul asupra SUA a demonstrat abilitatea de a opera în mai multe medii. Al Qaeda putea să se răspândească în timp ce deţinea o putere de ofensivă.

Astfel, Al Qaeda a reprezentat amenintăţi multiple în mai multe regiuni. A putut să atace SUA în timp ce menţinea legături regionale cu Afganistanul şi explora Pacificul. Forţele sale au fost atât de răspândite încât abilitatea de a ataca a depăşit chiar şi informaţiile americane, care erau concentrate pe ameninţările operaţionale. Al Qaeda s-a concentrat pe menţinerea unei varietăţi de opţiuni fără să aibă relaţii şi resurse care puteau fi neutralizate. Chiar această capabilitate a fost aceea care a permis Al Qaeda să desfăşoare operaţiuni secrete în SUA şi să omoare 3.000 de oameni fără să pună centrului grupului în pericol.

 A fost o forţă care nu putea fi învinsă rapid. Nici nu se putea negocia sau măcar localiza pentru negocieri. Nu a existat vreo opţiune politică ori vreo oportunitate pentru a-i diviza forţa. Iar posibilitatea de a se infiltra în Al Qaeda era o iluzie.

În acelaşi timp, SUA nu ar fi putut accepta acel status quo. Al Qaeda şi-a demonstrat capacităţile, astfel că nu exista niciun motiv pentru care să nu atace din nou. Din lipsa de soluţii politice, singura opţiune a Washingtonului a fost o lovitură militară – o campanie complexă care să fragmenteze Al Qaeda. Asta însemna că operaţiile SUA trebuiau să se desfăşoare pe o bază aproape globală, din Arabia Saudită până în Myanmar.

Nu putea fi un război convenţional din trei motive. În primul rând, nu exista un centru de greutate. În al doilea rând, forţele atacante trebuiau să se disperseze. În al treilea rând, logica normală a informaţiilor nu s-a aplicat. Urmărirea acestora după 9/11 cu atacuri mici, meticuloase, nu era o opţiune, întrucât nu existau informaţii despre ei în acest sens. Al Qaeda era ascunsă chiar şi în SUA, nu avea un sediu, iar capacitatea sa de a lovi şi ostilitatea acesteia erau necruţătoare.

Invadarea Afganistanului şi a Irakului a fost singura opţiune practică întrucât obiectivul era eliminarea unui inamic foarte capabil. SUA au lansat atacuri complexe în mai multe ţări. Acest lucru ar fi putut provoca ostilitate, însă nu exista o opţiune mai bună atunci. A fost o contraofensivă neconvenţională, acesta fiind şi lucrul cu care criticii nu sunt de acord, însă aceştia nu oferă o altă alternativă clară. După 9/11, ameninţarea era pur şi simplu prea mare. Strategia a fost perturbarea globală. Nu a fost frumoasă, dar a funcţionat. Nu au mai existat atacuri la scară largă pe teritoriul SUA.