11 martie 2020

NATO şi UE în Balcanii de Vest: aceleaşi agende, rezultate diferite

Ştefan Oprea

„Sunt liderul unei ţări care are două alfabete, trei limbi, patru religii, cinci naţionalităţi, şase republici, înconjurată de şapte vecini, o ţară în care trăiesc opt minorităţi etnice” (Iosif Broz Tito). Privit în ansamblu, arealul Balcanilor de Vest se numără printre puţinele regiuni din lume care pot revendica o diversitate culturală, religioasă şi demografică atât de mare. Măcinat de violenţa etnică şi, ulterior, de intervenţia internaţională, cu toate progresele considerabile obţinute în confruntarea cu forţele naţionaliste şi reacţionare, Balcanii de Vest rămân, în continuare, o zonă pe cât de fragilă pe atât de volatilă. O abordare inedită a realităţii, definită de economiile stagnante, cu şomaj ridicat şi regimuri politice conduse de lideri care ar abandona mai repede Europa decât puterea, cu un exod imens al oamenilor din regiune, demonstrează un agravant sentiment general de deznădejde şi pesimism.

Sursă foto: ProfiMedia

Cu guverne naţionaliste şi o mare parte din populaţie, obsedate de graniţe şi teritorii, care tind să definească succesul prin mândria naţională şi mai puţin prin creştere economică, fără a mai aminti aici actorii vechi, dar şi noi, care încearcă să-şi consolideze prezenţa în regiune, pun la grea încercare capacitatea UE de a gândi şi de a acţiona ca un jucător geopolitic determinant.

Analizând imaginea de ansamblu asupra situaţiei de securitate în Balcanii de Vest, chiar daca se discută despre moştenirea epocii iugoslave şi implozia violentă a acesteia, securitatea emergentă şi provocările din regiune recomandă ca NATO şi Uniunea Europeană să se angajeze mai mult şi să încurajeze ţările din regiune să-şi continue reformele cu obiective concrete şi realizabile. Integrarea euro-atlantică va aduce beneficii atât pentru regiune, cât şi pentru zona euro-atlantică.

Perioada prelungită de relativă stabilitate de care s-a bucurat regiunea, după războaiele iugoslave din anii 1990, dar şi profitând de perioada anilor 2000, în care NATO şi UE şi-au sporit prezenţa în regiune, asigurând menţinerea păcii şi construirea noilor state, a favorizat ipoteza că reforma democratică din regiune a devenit ireversibilă.

Nimic mai fals. Evoluţiile din ultimii ani au demonstrat că aceasta prezumţie s-a dovedit a fi excesiv de optimistă. Mai mult, pe măsură ce NATO s-a concentrat asupra Afganistanului, lupta împotriva grupărilor extremiste, provocărilor din sud şi descurajarea unei Rusii din ce în ce mai agresive, regiunea Balcanilor de Vest a intrat într-un declin al atenţiei din partea Alianţei.

Revenind la dinamica regională actuală, în ciuda îmbunătăţirilor prognozate, realitatea demonstrează că există în rândul populaţiilor o nemulţumire semnificativă faţă de situaţia economică, şomajul şi migraţia forţei de muncă calificate. Adăugate: memoria ororilor războaielor, naţionalismul exacerbat  şi disputele teritoriale bazate pe diviziuni etnice sau religioase, toate rămân principalii factori care împiedică dezvoltarea regiunii. În acest climat politic-economic, tensiunile interne pot reapare şi pot fi manipulate în orice moment.

Climatul de neîncredere generală între ţările din Balcanii de Vest au creat un mediu în care ţările au tendinţa de a evita cooperarea între ele. Din această perspectivă, integrarea Euro-Atlantică reprezintă o problemă serioasă pentru strategia de extindere a UE, dar şi pentru integrarea în NATO. Chiar dacă majoritatea acestor dispute teritoriale par gestionabile pe termen scurt sau mediu, disputele dintre Serbia şi Kosovo par a fi greu de surmontat.

Fără a ne limita doar la problemele interne ale regiunii, trebuie să introducem în analiză impactul mediului de securitate în schimbare şi rolul actorilor externi în menţinerea si chiar agravarea situaţiei complexe din Balcanii de Vest. Cu investiţii semnificative, în ultimii ani, concentrate în 5 naţiuni din Balcani - Albania, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia de Nord, Muntenegru şi Serbia, China a devenit o alternativă preferată împrumuturilor UE, deoarece primele nu sunt în general legate de condiţiile referitoare la reforme.

Un alt actor, important in arealul balcanic, este reprezentat de Rusia care, spre deosebire de China, prin legăturile sale istorice cu Balcanii de Vest, foloseşte orice oportunitate, inclusiv corupţia şi mita, uneori Biserica Ortodoxă Rusă, dar şi politica energetică în calitate de  combustibil geopolitic, în promovarea intereselor sale pentru consolidarea sentimentele anti-occidentale, în special în rândul sârbilor, dar şi pentru subminarea influenţei occidentale în toată regiunea.

Poziţionarea geostrategică a Balcanilor de Vest reprezintă un alt element al analizei. Transformată, de la sfârşitul Războiului Rece, într-o regiune de tranzit, Balcanii au devenit o zonă pentru comerţul ilicit de mărfuri din Asia şi Africa îndreptat către  Europa de Vest şi, mai recent, un coridor al traseelor refugiaţilor către aceeaşi destinaţie. Din această perspectivă, proliferarea criminalităţii organizate şi a traficului în Balcanii de Vest reprezintă şi va reprezenta o provocare nu numai pentru securitatea regională, ci şi în sens mai larg.

Şi ca „tabloul” să fie suficient de complet, trebuie să amintim că regiunea are o populaţie musulmană semnificativă, motiv pentru care afluxul de imami fundamentalişti din străinătate, a făcut ca extremismul religios să se extindă considerabil în timpul şi după războaiele iugoslave. Fără capacitatea sau expertiza de a combate acest fenomen, noile state s-au confruntat cu câteva acţiuni teroriste dar, odată cu apariţia ISIS, aspectele au luat o turnura cu efect dublu asupra Balcanilor de Vest. Pe de o parte, amplificarea pericolului terorist intern prin creşterea numărului de migraţi din zona de conflict, pe de altă parte prin amplificarea apetitului cetăţenilor, cu experienţă de luptători sau nu, dar mulţi cu antecedente penale, de a se deplasa în Irak şi Siria pentru a se alătura grupării Daesh. Reîntoarcerea acestora ridică probleme grave, variind de la consecinţele legale ale acţiunilor comise în Siria până la reabilitare şi revenire la societatea civilă locală.

Într-un astfel de context, de o complexitate inedită, NATO şi Uniunea Europeană au jucat un rol important în sprijinirea dezvoltării post-conflict şi a tranziţiei economice, precum şi în facilitarea integrării euro-atlantice a Balcanilor de Vest. Referindu-ne numai la al doilea obiectiv, el a fost îndeplinit de unele ţări, celelalte rămânând în afara uneia sau ambelor organizaţii.

După intervenţia în Bosnia şi Herţegovina şi în Kosovo, în 1995,  respectiv 1999, NATO a rămas ca Forţă de Stabilizare iar prezenţa şi angajamentul Alianţei faţă de regiune a dus la aderarea Sloveniei, Albaniei, Croaţiei, Muntenegrului şi, în curând, a Macedoniei de Nord.

Pentru a justifica titlul analizei, trebuie să menţionăm faptul că activităţile NATO în fosta Iugoslavie au fost catalizatorul, au iniţiat cooperarea dintre Alianţa Atlantică şi Uniunea Europeană. După ce a condus acţiunea de punere în aplicare a păcii prin operaţiuni, începând cu anul 1992, atât NATO, cât şi UE, au sprijinit activităţile de construire a păcii şi de menţinere a păcii post-conflict în regiune. Începând cu luna martie 2003, UE a început oficial prima sa activitate sub egida CSDP (The Common Security and Defence Policy), lansând misiunea EUFOR Concordia în FYROM, ulterior EUFOR Althea în Bosnia şi Herţegovina (după încheierea misiunii SFOR a NATO).

Cooperarea continuă între cele două organizaţii s-a dovedit a fi crucială atât pentru stabilitatea regională, cât şi pentru cea euro-atlantică.

Ulterior, în Balcanii de Vest, UE a început să-şi dezvolte capacităţile în forţa de stabilizare post-criză, desfăşurând operaţiuni atât civile cât şi militare, în timp ce NATO a rămas garantul final de securitate în cazul unei escaladări a ostilităţilor.

Astăzi, odată cu intrarea iminentă a Macedoniei de Nord în Alianţă, NATO îşi consolidează poziţia în Balcanii de Vest ca producător de securitate şi facilitator al cooperării dintre state. Combinând misiunea militară cu demersurile politice, NATO dovedeşte că reprezintă, pentru regiune, mai mult decât o simplă organizaţie de securitate, intensificându-şi cele două roluri cruciale, în ciuda atacurilor ultranaţionaliste şi ale propagandei ruseşti. Accederea Muntenegrului, împreună cu Albania şi Croaţia, transformă NATO într-un protector al Adriaticii. Prin accederea Macedoniei de Nord, împreună cu Grecia, Bulgaria şi Romania, se închide graniţa zonei la sud şi est. Din această perspectivă strategică, arealul se închide printr-un arc de stabilitate al NATO.

Rămân în interior două state, Serbia şi Bosnia şi Herţegovina, precum şi provincia Kosovo. Aflate în diferite stadii de cooperare cu NATO:

  • Serbia urmăreşte o politică de neutralitate militară, este ţară parteneră NATO, participă activ la programul Parteneriat pentru Pace (PfP), fără a aspira să devină membru NATO;
  • Bosnia şi Herţegovina, deşi dispune de un Plan de acţiune pentru aderare la NATO (MAP), rămâne împărţită, în aspiraţiile sale către Alianţă, între entităţile croato-bosniace şi sârbe;
  • Kosovo se află într-un stadiu incipient al statalităţii şi dezvoltării propriilor sale armate cu toate că dispune, încă, de singura misiune NATO în regiune (KFOR).

Chiar dacă UE a fost şi rămâne implicată în menţinerea integrităţii teritoriale a Bosniei, organizaţia este şi principalul partener comercial al Balcanilor, iar populaţia din zonă îşi continuă exodul către Occident şi nu către alte destinaţii. Realitatea demonstrează că influenţa şi rolul de neegalat pe care l-a avut Uniunea Europeană în progresul democratizării regiunii şi procesul de aderare la UE, din păcate, sunt insuficiente pentru a satisface aşteptările cetăţenilor şi nu numai.

În februarie 2018, UE lansa strategia pentru „O perspectivă credibilă de aderare pentru Balcanii de Vest şi un angajament sporit al UE în regiune”, demonstrând astfel hotărârea de a induce un nou impuls pentru integrare şi a demonstra că politica de extindere a Uniunii Europene reprezintă o investiţie majoră în pacea, securitatea, prosperitatea şi stabilitatea Europei.

Succesul acestei strategii era condiţionat, însă, de reformele conduse de Europa în Balcanii de Vest, prin care trebuiau  aliniate aceste ţări la cerinţele de aderare la UE.

Din momentul în care UE reitera faptul că promisiunea de aderare nu este un miracol, iar anul 2025 poate reprezenta doar o perspectivă în realizarea acestui deziderat, lucrurile s-au complicat.

În ciuda faptului că strategia, declaraţiile şi planurile au generat o infuzie de optimism şi speranţe, realitatea de astăzi demonstrează că guvernele europene nu au reuşit să ia în serios aceasta provocare. Dimpotrivă, au evidenţiat diviziuni şi indecizie în adoptarea politicilor pe termen lung faţă de Balcanii de Vest. Motiv pentru care, cele patru ţări aspirante (Albania, Muntenegru, Macedonia de Nord, Serbia) şi provincia Kosovo, au rămas cu acelaşi statut oficial de ţări candidate.

Demersurile continue pentru integrarea regiunii în UE, Strategia de aderare pentru Balcanii de Vest, infuzia de capital în proiecte economice şi de infrastructura etc. s-au dovedit insuficiente pentru proiectul extinderii. Deşi Europa are o foaie de parcurs cu o lungă listă de recomandări, utile şi realiste pentru a face acest lucru, realitatea demonstrează ca UE şi-a ignorat în mare măsură propriile sfaturi, iar societatea civilă din regiune este încă destul de fragilă pentru o implicare reală pe termen lung. Toate acestea, precum şi stabilirea unui termen nerealist pentru aderarea Serbiei şi Muntenegrului, au văduvit auditoriul de acea motivaţie suplimentară de care aveau nevoie. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că mesajul din regiune adresat liderilor UE de a-şi respecta promisiunile, privind deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord şi Albania, nu şi-a găsit răspuns favorabil, atmosfera este concludentă.

În loc de concluzie, am putea afirma că în zona Balcanilor de West, NATO şi UE au agende similare, eforturile sunt semnificative, însă rezultatele sunt total diferite. NATO si-a îndeplinit, în mare măsură, obiectivele strategice.

Uniunea Europeană, deşi procesul de extindere este probabil cea mai pozitivă evoluţie a Balcanilor de Vest şi cea mai pozitivă forţă motrice a reformelor, rămâne în continuare fără răspuns la întrebarea dacă, în realitate, extinderea reprezintă încă, sau nu, unul din obiectivele sale strategice cu consecinţe concrete precum proiecte, investiţii şi oportunităţi imediate de angajare.