24 februarie 2020

NATO - Previziuni 2020

Ştefan Oprea

Contestat de Rusia şi blamat de preşedintele Statelor Unite, cu vigoarea zguduită din interior, NATO va trebui să-şi menţină relevanţa tocmai prin faptul că obiectivul principal al Alianţei este de a realiza apărarea colectivă iar acest lucru creează şi impune un spirit de solidaritate şi coeziune între membrii săi.

Sursă foto: Mediafax

Aşa cum preconizam încă de la începutul anului 2019, la aniversarea celor 70 de ani de existenţă, NATO se va găsi într-un moment de inflexiune critic, din ce in ce mai acut astăzi, determinat, din păcate, de tendinţa unor state din interiorul Alianţei de a se manifesta autonom, afectând solidaritatea şi principiile care au stat la baza înfiinţării NATO.

Contextul strategic actual va face ca NATO, în 2020, să devină o Alianţă în care provocările structurale la propria coeziune vor perturba preocupările acesteia pentru descurajare şi postura de apărare. Cu o Rusie adeptă  a sferelor de influenţă şi o Chină aflată într-un efort de a coopta cât mai multe state în proiectele sale cu valenţă globală, disensiunile din interiorul Alianţei vor crea perturbări cu efect îndelungat asupra capacităţii organizaţiei de a rămâne credibilă.

Deşi cu o experienţă anterioară în ceea ce priveşte măsurile administrative pentru restrângerea prezenţei unui membru, fără ca Alianţa să se prăbuşească, de această dată, relaţiile NATO cu Turcia fac ca statutul de membru să devină o problema care, în anumite condiţii, poate solicita un răspuns practic din partea aliaţilor.

Deteriorarea relaţiilor Ankarei cu UE şi SUA şi, în paralel, un proces de apropiere de Rusia, care a culminat cu achiziţionarea sistemelor S-400, are deja repercusiuni. Suspendarea participării Turciei la programul F-35 Joint Strike Fighter, precum şi îndoielile privind menţinerea arsenalului nuclear american în Baza aeriană de la Incirlik, vor afecta întreaga Alianţă în faţa provocării ruseşti în Europa şi a multiplelor ameninţări din Orientul Mijlociu. Din această perspectivă, incertitudinea provocată de poziţiile recente ale Turciei provoacă o dilemă  politică, strategică şi operaţională importantă ce va obliga, probabil, Alianţa să revizuiască planurile de urgenţă pentru răspunsurile la ameninţări.

La est, Rusia, prin continuarea eforturilor pentru a submina alianţa NATO, rămâne o ameninţare. Cu o gamă completă de capabilităţi (terestre, aeriene, navale, spaţiale, cibernetice) şi cu un potenţial nuclear însemnat, Moscova deţine suficientă greutate strategică în raport cu aliaţii şi interesele NATO din Europa. Utilizarea atacului cibernetic, spionajului, influenţei asupra pieţei energetice europene şi propagandei pentru a difuza discordia între statele membre NATO şi subminarea Alianţei, fac din presiunile Rusiei asupra Europei Centrale şi de Est o provocare de securitate.

La sud, deşi NATO nu a fost suficient de explicit în abordarea riscurilor generate din zona Mediteranei, în general, şi nordului Africii şi regiunii Sahel, în special, aceste riscuri sunt reale şi vor solicita o atenţie sporită privind strategia Alianţei în această zonă. Activitatea sporită în Mediterana (actor decisiv în războiul din Siria) precum si modernizarea, crearea de noi baze militare şi instalarea de sisteme de apărare antiaeriene, influenţa nefastă în Balcanii de Vest, parteneriatul strategic cu Serbia, fac ca Rusia, fără a reprezenta o ameninţare mai mare pentru interesele globale decât alţi actori de aceiaşi anvergură, să reprezinte o provocare serioasă pentru interesele NATO şi în acest areal geografic.

În continuare, Alianţa se va confrunta cu o serie de provocări pentru securitate şi ameninţări care provin atât din est, cât şi din sud. De la actori statali şi non-statali, provocări militare, ameninţări teroriste, cibernetice sau hibride, toate acestea sunt surse de instabilitate regională, provocând în mod fundamental Alianţa. Şi, din această perspectivă, înţelegerea comună a mediului de securitate strategic viitor, va rămâne obiectivul primordial pentru NATO.

Perspective NATO în acest context strategic

Principalele teme care vor provoca NATO în anul 2020 excedă aria operaţională iar factorii care contribuie la realizarea coeziunii interne vor fi determinanţi în implementarea politicilor pro active pentru gestionarea mediului dinamic de securitate al viitorului Alianţei.

Realizarea coeziunii interne în cadrul NATO. Anul 2020 este puţin probabil a fi anul în care Alianţa va reuşi să-şi amelioreze disensiunile din cadrul relaţiei transatlantice sau dintre statele membre, în special dintre Turcia şi SUA. În plus, nici recentele declaraţii ale preşedintelui Macron, despre aşa zisa „moarte cerebrală” a NATO, nu sunt mai îmbucurătoare. Din această perspectivă, rămâne evident faptul că geografia, istoria şi preocupările naţionale prevestesc accentuarea unor clivaje în interiorul Alianţei şi, în acest context, una dintre principalele întrebări pentru viitorul NATO va fi cum vor fi, mai bine echilibrate, interesele de securitate diferite ale statelor membre.

Evaluarea priorităţilor strategice într-o perioadă de riscuri trans-regionale. Acum, poate mai mult decât oricând, NATO se va afla în faţa unor provocări inedite şi, în acest orizont, flexibilitatea sa va fi greu pusă la încercare. Criza internă, coroborată cu gama de misiuni potenţiale de la graniţa de est şi sud a NATO, este substanţială iar, într-o astfel de conjunctură, viziunea actuală a securităţii, ca un exerciţiu continuu de gestionare a crizelor, poate fi un şablon inadecvat pentru viitor. Chiar dacă sursa provocărilor în est este clară, complexitatea dimensiunii de securitate s-a complicat extrem de mult în întreaga zonă de responsabilitate a NATO. Aspectele nucleare, acţiunile asimetrice, hibride, digitale etc. fac ca Alianţa să se confrunte, în viitor, cu o diversitate imensă în spectrul riscurilor, fără a exista un centru de gravitaţie clar, în termeni de securitate. De asemenea, incapacitatea ţărilor membre NATO de a le înţelege şi discuta într-un cadru unitar, face ca perspectivele de securitate în cadrul Alianţei să fie pe cât de nuanţate, pe atât de complexe.

Nevoia şi construcţia de capabilităţi. Şi în anul 2020, împărţirea echitabilă a sarcinilor în cadrul Alianţei este considerată unul dintre factorii cheie pentru reducerea tensiunilor transatlantice cu consecinţe asupra viitorului NATO. Problema cheltuielilor pentru apărare - 2% din PIB până în anul 2024 – rămâne un obiectiv extrem de important din punct de vedere politic iar efortul financiar va fi evaluat corect doar prin înţelegerea aportului acestuia la sporirea eficacităţii capacităţilor militare viitoare ale statelor membre ale Alianţei.

Deşi unii analişti susţin că bugetele în domeniul apărării nu pot fi susţinute în viitor din cauza tendinţelor negative demografice, angajamentele trebuie respectate, cel puţin teoretic. În aceleaşi circumstanţe, creşterea mobilităţii militare va rămâne o prioritate, la cel mai înalt nivel, iar îndeplinirea acestui obiectiv va depinde, în cea mai mare măsură, de cooperarea NATO – UE, tandem în care UE va avea o importanţă deosebită.

NATO şi posibilul angajament în arealul Indo-Pacific

Deşi prioritatea sa geostrategică rămâne în Europa, angajamentul Alianţei în regiunea Indo-Pacific a crescut în ultimii ani. După ce SUA au anunţat o eră a „concurenţei strategice” cu China, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a remarcat necesitatea de a aborda „provocarea” Chinei, lucru consfinţit în Declaraţia finală a reuniunii Consiliului Nord Atlantic din decembrie anul trecut.

Fără a diminua eforturile de stimulare a parteneriatelor strategice NATO-Japonia, NATO-Australia şi UE-ASEAN (Association of Southeast Asian Nations) în 2019, este, încă, neclar ce rol strategic va juca Alianţa şi modul în care NATO ar putea răspunde la conflictele regionale, în special în ceea ce priveşte cele patru puncte extrem de volatile: Strâmtoarea Taiwanului, Marea Chinei de Sud, Marea Chinei de Est şi Peninsula Coreeană.

În acest sens, este foarte puţin probabil ca NATO să-şi concentreze resursele strategice colective (arsenale convenţionale şi nucleare) pentru a se angaja în oricare dintre cele patru puncte sensibile. Din această perspectivă, priorităţile strategice ale NATO vor rămân în mediul european iar mandatul său tradiţional va rămâne, cel puţin în perspectiva imediată, să descurajeze agresiunea rusă. În acelaşi timp, principala preocupare a NATO în ceea ce priveşte China va fi riscul non-tradiţional de securitate pe care îl reprezintă ca o superputere tehnologică şi economică latentă.

Răspunsul NATO pentru combaterea ameninţărilor hibride

Deşi atacurile hibride sunt îndreptate, în principal, împotriva statelor şi guvernelor, iar responsabilitatea combaterii atacurilor revine în primul rând acestora, natura polivalentă a ameninţărilor hibride va determina conducerea politică a NATO să încerce noi modalităţi de abordare a acestora dar şi noi formate decizionale, altele decât cele tradiţionale. Apărarea împotriva ameninţărilor hibride reprezintă o provocare strategică pe termen lung pentru NATO, care necesită schimbări profunde în procesele sale de planificare şi luare a deciziilor. Dacă în perioada de după Războiul Rece procesele de gestionare a crizelor au fost în mare parte  secvenţiale (o problemă putea fi rezolvată după alta), în epoca ameninţărilor hibride, este necesară o abordare mai dinamică. O evaluare continuă şi actualizată a mediului strategic, stabilirea opţiunilor de acţiune colectivă - inclusiv acţiunea non-cinetică - trebuie dezvoltate, exercitate şi, eventual, angajate. Pentru o Alianţă care de zeci de ani s-a concentrat exclusiv pe răspunsurile militare la provocările militare, această adaptare poate fi dureroasă. Din acest punct de vedere, determinarea privind răspunsul la o campanie hibridă, non-cinetic sau cinetic, se va dovedi una dintre cele mai dificile provocări ale NATO în anii următori.