NATO intră în competiţia marilor puteri

Toate statele democratice ale lumii sunt de acord că Rusia şi China pot fi considerate principalele ameninţări la adresa democraţiei. Cele două ţări sunt şi membre ale Consiliului de Securitate ONU, putând influenţa din această poziţie relaţiile internaţionale. Având în vederea agresivitatea în creştere a celor două puteri cu regimuri autoritare, SUA îşi fac balanţa de putere în cazul în care ar trebui să poarte şi să câştige, simultan, o confruntare cu acestea. Rezultatul analizei a fost negativ, SUA nu pot, singure, să câştige această confruntare. Singurul aliat compatibil şi pregătit să lupte alături de SUA este NATO. Se confirmă încă o dată că NATO, implicit Europa, au nevoie de SUA, iar SUA, în competiţia marilor puteri, au nevoie de NATO.

O analiză a vulnerabilităţilor NATO în Europa duce la concluzia geo-strategică potrivit căreia Europa Centrală şi de Est sunt zonele cele mai expuse unei agresiuni din partea Moscovei, ajungându-se la o situaţie direct conflictuală cu Rusia. În această situaţie, Alianţa Nord-Atlantică  revine, în parte, la conceptul care, potrivit Lordului Ismay, primul Secretar General NATO, era sintetizat prin sintagma “USA in, Russia out, Germany down”, prin care el răspundea la întrebarea „Ce este NATO?”

Conceptul de apărare colectivă, doctrină de bază a NATO, permite apărarea statelor din această regiune. Dar, având în vedere forţa militară a Rusiei, NATO singur nu poate să facă faţă unei asemenea agresiuni. Este nevoie de participarea SUA nu numai ca membră a Alianţei, dar şi ca partener direct cu guvernele statelor central şi est-europene. În felul acesta, SUA îşi atinge atât interesul strategic faţă de Rusia, care se referă la competiţia marilor puteri, cât şi în privinţa obligaţiilor asumate faţă de aliaţii săi strategici: Polonia şi Romania. Astfel, NATO devine mult mai relevant pentru SUA şi invers. Agresivitatea Rusiei, dar şi ameninţarea Chinei, dictează poziţionarea SUA în zonă, precum şi tipurile de armament defensiv poziţionate.

Având în vedere relaţia geo-strategică a NATO cu statele din estul Europei, doctrina Alianţei este una tactică ce trebuie să fie bine coordonată cu doctrina SUA, pentru aceeaşi regiune, care este una strategică. Aceasta se face prin  Conceptul Strategic NATO care asigură distribuirea misiunilor între NATO şi SUA - ce pot acţiona şi independent.

China, spre deosebire de Rusia, nu are o strategie militară completă privind Europa. De aceea, se bazează mai mult pe strategia Rusiei, păstrându-şi interesul şi majoritatea forţelor pentru sud-estul Asiei. China, singură, nu poate fi o ameninţare militară pentru SUA. Împreună cu Rusia, însă, constituie o adevărată provocare. Cele două puteri cooperează în realizarea de armamente şi echipamente militare sofisticate. De la submarine şi rachete balistice intercontinentale până la arme nucleare, China îşi realizează planul de achiziţii copy/paste cu cel al SUA şi al Rusiei. Componenta de Inteligenţă Artificială, calculatoare cuantice sau robotică, se bazează pe realizările consistente ale Chinei în domeniu.

Vulnerabilitatea celor două mari puteri faţă de SUA este în domeniul proiecţiei globale a forţei. Rusia şi China deţin capabilităţi militare competitive pe plan tactic, dar nu au posibilitatea de proiecţie a forţei. China dispune de cel mai mare număr de tancuri din lume, dar acestea nu pot fi folosite decât pentru operaţiuni la nivel tactic, care doar uneori pot avea valoare strategică. Pentru înlăturarea acestei vulnerabilităţi, statele trebuie să dispună de o flotă puternică  de transport, dar şi de protecţie. Deşi numeroase, flotele Rusiei şi Chinei, nu pot fi folosite decât în zonele costiere, şi nu cu proiectare a forţei la mii de kilometri distanţă.

Din cauza acestor limitări, cele două mari puteri nu au o strategie globală de ducere a războiului, ci doar o strategie a războiului limitat.

Strategia faptului împlinit pe care o aplică acum Rusia şi China a fost folosită în războiul  limitat desfăşurat împotriva Crimeii şi, respectiv, în Hong Kong.

Zona de acţiune a unui război limitat este, pentru Rusia, flancul de est al NATO, de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Pentru China, această zonă este reprezentată nu numai de sud-estul Asiei, dar şi de capacităţile de proiectare a încărcăturilor nucleare, din China către teritoriul SUA. Într-o analiză pe termen mediu şi lung, se poate spune că implicarea doar a SUA, fără NATO, în apărarea flancului de est al NATO ar vulnerabiliza SUA în zona Oceanului Pacific, China dispunând de suficiente mijloace de acţiune. În acelaşi timp, un potenţial conflict în Oceanul Pacific, urmat de intervenţia rapidă a SUA, ar vulnerabiliza estul şi sud-estul Europei. În felul acesta, singura opţiune pentru SUA este continuarea colaborării cu NATO şi participarea Alianţei la competiţia marilor puteri. Se depun mari eforturi pentru a atrage Germania, Franţa sau Turcia în realizarea acestui proiect: o Alianţă Transatlantică puternică care ar putea, cu sprijin din partea SUA, să-şi apere graniţele de est. În felul acesta, SUA ar putea sprijini şi democraţiile din sud-estul Asiei pentru a descuraja agresivitatea Chinei.    

Principalul impediment al acestui vast proiect este faptul că Administraţia Trump a diminuat forţa relaţiei transatlantice. Preşedintele SUA care, în curând, va părăsi Casa Albă, a declarat clar că “Europa este un inamic al SUA” (din punct de vedere economic). Aceasta a făcut ca interesele economice ale UE şi cele ale Chinei să coincidă într-o mare măsură. Acordul comercial semnat, de curând, între cele două mari puteri economice a făcut extrem de dificilă repoziţionarea SUA în competiţia europeană a marilor puteri.

De altfel, gl. (r.) Ben Hodges afirma: „Avem nevoie de Europa pentru a descuraja Rusia”, subliniind astfel determinarea noii administraţii de a reface relaţia transatlantică.                  

Operaţiile de influenţă ale Chinei şi Rusiei au atins, în aceste zile, un apogeu în ceea ce priveşte eficienţa modului de a manipula mase largi de oameni. Chiar dacă, în acest moment, nu se poate spune că cele două state au fost implicate direct în procesul de violare a democraţiei pe treptele Capitoliului, ele sunt principalele beneficiare ale revoltei şi, în consecinţă, primul suspect. De altfel, în perioada care a precedat aceste acţiuni, în SUA s-a desfăşurat o întreagă campanie de manipulare care a dus la incitarea la violenţă. Marota acestei campanii a fost teama că administraţia Biden ar îndrepta America în direcţia comunismului. Neaşteptat de mulţi americani au crezut această falsă ştire, lansată, probabil, de tandemul China-Rusia, şi au reacţionat aşa cum s-a văzut.

Capabilităţile de atac cibernetic, care nu au nevoie de nici un fel de mijloace de dislocare terestră, aero şi maritimă, au fost dezvoltate de cele două state astfel încât puterea lor de atac a devenit globală, spre deosebire de alte mijloace similare.

Pentru statele NATO şi aliaţii acestora, principala ameninţare vine din partea flotei ruse şi mai ales a agresivităţii submarinelor de clasa Kilo, capabile să-şi proiecteze forţa  de atac la distanţe ce pot ajunge în oricare zonă marină a Europei şi a nordului Africii.

Pentru a face faţă, alături de SUA, la ameninţările Rusiei, în zona maritimă mediteraneeană şi polară, NATO ar trebui să-şi actualizeze Strategia Maritimă elaborată în 2011, înainte de agresiunea Rusiei în Crimeea sau de dezvoltarea noilor capabilităţi navale ale Rusiei în Marea Neagră şi zona polară.

China, prin Belt and Road Initiative, şi-a dezvoltat capabilităţile de proiectare a forţei maritime la mare distanţă. Noile interese şi alianţe comerciale semnate cu statele europene constituie bazele expansiunii, deocamdată economice, a Chinei la nivel global.

O nouă Strategie Maritimă a NATO, modelată conform conceptului strategic de Competiţie a Marilor Puteri, ar permite SUA şi NATO să-şi păstreze controlul asupra securităţii şi libertăţii de navigaţie în apele zonei polare. Încălzirea globală a lărgit căile de navigaţie şi, în consecinţă, traficul maritim ce, acum, poate face, prin această zonă, legătura între Atlantic şi Pacific. Dacă în zona polară este implicată Rusia, în sud este implicată China. Baza navală chineză din Djibouti este destinată nu numai scopurilor economice, dar şi celor de asigurare a securităţii traseelor maritime ale Chinei.

În postura de viitoare membră a competiţiei marilor puteri, NATO trebuie să-şi readapteze doctrinele şi, de aici, noile strategii de acţiune.

Până acum, NATO aborda ameninţarea Rusiei prin conceptul de apărare colectivă, eficientă pe spaţii la nivel tactic. Acum, descurajarea Rusiei trebuie să aibă loc la distanţe şi spaţii mai mari, într-o matrice strategică.

Până acum, superioritatea aeriană era cheia succesului în conflictele armate. Odată cu abordarea securităţii la nivel strategic, cu necesitatea proiectării forţei la distanţe mari, forţele navale devin principala preocupare a SUA şi a NATO în dezvoltarea capabilităţilor militare naţionale disponibile pentru forţele Alianţei. Fără ajutorul SUA, Europa singură nu poate să descurajeze ameninţările navale ale Rusiei în Marea Neagră, Marea Mediteraneeană, Marea Baltică, ca şi în zona Polară. Pe lângă necesitatea de a construi o flotă credibilă, precum şi tactici de acţiune în comun, NATO trebuie să-şi dezvolte o nouă Strategie Navală care să identifice, în primul rând, ameninţările ce aparţin conceptului de competiţie a marilor puteri, ca şi necesitatea unei strânse coordonări în cadrul relaţiei transatlantice.