02 august 2018

NATO? Care NATO?

Niculae Iancu

Tema referitoare la respectarea angajamentului membrilor NATO de a aloca minim 2% din PIB pentru cheltuielile de apărare a acaparat agenda publică de securitate a ultimelor luni. Forţa unor mesaje persuasive pe această temă venite, în mod special, de la Washington şi frământările din cancelariile europene privind riscul instalării neîncrederii şi, mai rău, a dezbinării în sânul Alianţei Nord-Atlantice, au reactivat maşinile de calcul al bugetelor destinate apărării. Însă, aducerea cheltuielilor pentru apărare în prim-plan mută accentul definiţiilor de securitate comună de la motivaţie la mijloace sau, altfel spus, de la viziune la resurse. Care vor fi consecinţele unei astfel de mutaţii? Rămâne de văzut dacă aceasta va avea impact asupra coeziunii sau chiar a arhitecturii NATO, dar, în mod cert, s-a instaurat un deficit de încredere, cu efecte pe termen lung, în special în ceea ce reprezintă angajamentul necondiţionat al oamenilor de pe cele două maluri ale Atlanticului pentru a apăra democraţia din spaţiul euroatlantic, oriunde aceasta ar fi pusă în pericol.

Sursă foto: Mediafax

Aparenţa unei lumi lipsită de ameninţări majore de securitate

Există suficiente evidenţe că deceniile care au urmat finalului Războiului Rece au erodat avantajul competitiv al puterii militare a lumii occidentale - pentru a utiliza o terminologie dragă planificatorilor americani. În prima parte a anilor ’90 ai secolului trecut, crearea aparenţei unui spaţiu al liniştii şi prosperităţii, lipsit de conflicte majore şi ameninţări semnificative la adresa suveranităţii naţionale, integrităţii teritoriale şi ordinii constituţionale, în esenţă la adresa securităţii naţionale a statelor democratice, a condus la reorientarea priorităţilor bugetare înspre domeniile non-tradiţionale de putere specifice lumii post-realiste. Economia s-a integrat mai mult decât oricând, pieţele s-au diversificat şi extins, iar tehnologia informaţiei a explodat. Democraţia era în ascensiune, în pofida unor puseuri de rezistenţă ale unor mişcări conjuncturale, considerate conservatoare, având caracter local sau cel mult regional.

Pornind din epicentrul său Nord-Atlantic, valul de extindere a democraţiei liberale părea să se întindă cu repeziciune peste spaţii geografice ce se arătau, la acea dată, blocate în proiecte cu tentă aparent reformatoare, dar impregnate cu o puternică amprentă naţionalistă. Acest proces pornise din estul şi sudul Europei şi crea impresia că are forţa de a ajunge până în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii şi, mai departe, în Asia Centrală şi de Sud şi Africa Subsahariană.

Finalitatea ar fi fost joncţiunea cu capetele de pod îndepărtate ale democraţiei, de la sud şi est de Marea Australă sau cu noua lume democratică aflată la extremitatea sudică a continentului African.

An după an şi revoluţie după revoluţie, spaţiile ex-sovietic, ex-iugoslav, est-mediteraneean şi nord-african au intrat în febra contestării regimurilor totalitare, promovării drepturilor omului şi înlăturării discriminărilor de orice fel. Se crease sentimentul că, în pofida unor sincope, succesul instaurării păcii globale devenise doar o chestiune de timp. Pentru Occident, nici nu putea fi altfel, pentru că forţele motrice ale procesului de democratizare au însuşiri universaliste, iar libertăţile individuale şi dreptul de emancipare al fiinţei umane nu ar fi putut fi puse la îndoială de nicio ideologie sau mişcare politică axată pe umanism. Părea că, pentru prima dată în istorie, oamenii de peste tot ar fi urmat să îşi decidă soarta cu adevărat singuri.

În pofida instaurării unui optimism aproape generalizat privind victoria democraţiei liberale, Alianţa Nord-Atlantică a continuat să existe şi după căderea Cortinei de Fier. Mai mult, aceasta a început să se extindă spre centrul şi estul Europei şi părea că nimic nu o va împiedica să ajungă până pe malul estic al Mării Negre sau, de ce nu, până la Marea Caspică. Parteneriatele şi planurile de acţiune funcţionau din plin. Alianţa urma să-şi exercite pe deplin menirea, prin a ajunge să asigure garantarea instaurării păcii pe întreg continentul European. În fapt, acest lucru era menţionat chiar în Articolul 10 al textului Tratatului adoptat în 1949: „Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la acest Tratat orice alt stat european aflat în poziţia de a urma principiile acestuia şi de a contribui la securitatea zonei Nord-Atlantice”.

Terorismul, prima mare încercare

Şi pentru că vocaţia fiinţei umane este de a coopera, pericolele nu puteau să mai apară decât de la indivizi cu comportamente aberante şi izolate. De altfel, aşa avea să se şi întâmple. La un deceniu de la finalul Războiului Rece, o grupare extremistă de natură fundamentalist-religioasă, denumită al-Qaida, executa un atac devastator asupra unor obiective cu valoare de simbol pentru puterea economică şi militară a Statelor Unite, hegemonul global şi liderul democraţiei liberale. Întreaga lume a suferit un adevărat şoc, iar cea mai mare ameninţare la adresa civilizaţiei occidentale a devenit terorismul. Nu era un fenomen nou. Metodele şi mijloacele terorismului fuseseră utilizate de mişcările extremiste, indiferent de natura lor, pe întreg parcursul istoriei omenirii. Dar, de data aceasta, violenţa atinsese praguri de neimaginat, fiind facilitată de progresul tehnologic şi, mai ales, de vulnerabilităţile de securitate ale arhitecturii sistemului internaţional, apărute ca un revers al fenomenului de liberalizare a mobilităţii oamenilor, ideilor şi capitalurilor. Politica urii şi cruzimii trebuia contracarată cu fermitate, chiar la originea ei. Lucrurile au şi pornit în această direcţie, dar portavioanele, rachetele şi tancurile s-au dovedit insuficiente în faţa acestui nou flagel. Vechile planuri de luptă nu mai erau viabile. Mobilitatea forţelor era scăzută şi operaţiile militare comune erau puternic îngreunate de limitările legislaţiilor naţionale. Însă, poate cea mai mare problemă era incapacitatea deciziei politice de a asigura reacţii rapide şi oportune, în acord cu dinamica situaţiei operaţionale din teatrele de operaţii militare. Era semnalul cel mai puternic că se produsese un fel de atrofiere a gândirii strategice în domeniul securităţii şi apărării în spaţiul occidental.

Consecinţa a fost aceea că statele democratice au fost prinse, alături de Statele Unite, sub egida NATO sau a altor formate multilaterale de acţiune, în războaie de lungă durată, în special în Afganistan şi Irak. Natura acestor conflicte era diferită de ceea ce însemnase războiul până atunci şi ca urmare erau necesare noi politici, strategii, doctrine şi echipamente pentru ducerea luptei şi, mai ales, pentru obţinerea victoriei. În pofida acestor greutăţi şi a dezbaterilor, uneori mai intense, alteori mai contondente, aliaţii au rămas solidari pentru apărarea şi promovarea principiilor, valorilor şi intereselor comune, care le aduseseră împreună, de-a lungul anilor ce se scurseseră de la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Instalarea neîncrederii şi decepţiilor

La un sfert de veac de la crearea aparenţei spaţiului universal al liniştii şi prosperităţii, s-a putut observa că lumea evoluase, în mare măsură, în alt sens. Încet, neîncrederea şi decepţia şi-au făcut loc în percepţiile oamenilor, care au început să privească din ce în ce mai critic oportunitatea şi eficienţa mecanismelor de gândire şi acţiune comună. Mai ales că avuseseră loc şi pierderi de vieţi omeneşti; sacrificii şi acte de eroism, pentru care decidenţii politici nu mai găseau suficiente argumente raţionale sau morale. În sânul societăţilor democratice era din ce în ce mai greu de explicat de ce trebuie cumpărat un tanc în locul ridicării unei şcoli sau de ce trebuie achiziţionat un avion de luptă în locul construirii unui spital de urgenţă pentru copii. Criza economică globală şi lentoarea sau inconsistenţa reformelor sistemelor statale critice, aşa cum sunt cele medicale, de asistenţă socială sau de educaţie, au făcut ca problemele economice şi sociale interne să devină mult mai importante decât problemele securităţii globale. Mai mult, dilemele privind priorităţile de securitate au fost alimentate de creşterea stării de dezordine globală, legată la rândul său entropic de declinul arhitecturii instituţionale a ordinii internaţionale, instituită la finele celei mai mari conflagraţii mondiale.

Toate acestea au condus la creşterea complexităţii şi volatilităţii mediului internaţional de securitate, precum şi la accentuarea incertitudinilor privind comportamentul unor noi actori cu aspiraţii de câştigare a unor poziţii dominante la nivelul sistemului internaţional. Aceştia au încălcat status-quoul inviolabilităţii frontierelor, în mod direct sau cu subtilitate, şi au declanşat o campanie puternică de proiectare a intereselor naţionale în zonele lor de interes strategic, inclusiv prin crearea de presiuni, fără precedent în ultimul sfert de veac, asupra suveranităţii naţionale şi ordinii constituţionale a statelor democratice. Federaţia Rusă a devenit principalul contestatar al arhitecturii globale de securitate, cu atât mai mult cu cât s-a simţit direct afectată de extinderea NATO în zona sa tradiţională de influenţă şi control. În scurt timp, Rusia a anexat sau a preluat sub influenţa sa directă regiuni întregi din Georgia şi Ucraina. La rândul său, China chiar dacă nu a acaparat teritorii, a început să le creeze în mod artificial, pentru extinderea sferei sale de influenţă pe cele mai aglomerate căi navigabile ale comerţului internaţional. A renăscut astfel competiţia dintre state, iar acumularea de putere, mai ales militară, a înlocuit lupta împotriva terorismului, ca principală prioritate a strategiilor de securitate şi apărare.

Cu toate că Tratatul Atlanticului de Nord stipulează în Articolului 1 că „părţile se angajează, conform prevederilor din Carta Naţiunilor Unite, să rezolve prin mijloace paşnice orice dispută internaţională în care ar putea fi implicate, astfel încât să nu aducă atingere păcii, securităţii şi dreptului internaţional şi să se abţină să recurgă în relaţiile internaţionale la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, în vreun mod incompatibil cu obiectivele Naţiunilor Unite”, opţiunea unui conflict interstatal, chiar dacă în contextul utilizării metodelor şi mijloacelor moderne, a fost pusă din nou pe planşeta strategilor militari de la Bruxelles. Sistemele complexe de armă, indiferent de platforma purtătoare pe uscat, în aer, pe apă sau sub apă, au reintrat în ecuaţiile complexe de forţă militară. Washingtonul a imprimat şi de această dată tonul dezbaterilor privind termenii acestor ecuaţii, iar aliaţii lor europeni au început să resimtă presiunea decalajelor tehnologice şi de înzestrare, atât din interiorul alianţei, cât şi faţă de „noile puteri revizioniste, Rusia şi China”, aşa cum le numeşte Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite. Europenii, confruntaţi direct cu „acţiunile agresive ale Rusiei, inclusiv prin ameninţare şi utilizarea forţei pentru realizarea unor obiective politice care subminează securitatea euroatlantică şi ordinea internaţională”, după cum este înscris în Declaraţia Summit-ului NATO de la Bruxelles din iulie 2018, poartă şi povara deficitului de încredere privind responsabilitatea şi consecvenţa în asumarea efortului comun de apărare, în faţa actualei administraţii de la Washington.

Un scenariu de securitate cu consecinţe fatale pentru existenţa Alianţei

Astfel de fisuri ale blocului de solidaritate Nord-Atlantic pot avea consecinţe încă puţin previzibile. În logica evocării vulnerabilităţilor întregului lanţ prin prisma celei mai slabe verigi, presa de peste ocean a speculat mult pe tema „declanşării celui de-Al Treilea Război Mondial” sau chiar a dezintegrării Alianţei Nord-Atlantice ca urmare „a unei incursiuni armate a Rusiei în Muntenegru”, cel mai nou aliat, văzut ca punct de interes strategic al Moscovei în Balcanii de Vest. Evaluarea porneşte de la premisa că Rusia deja s-a aflat în spatele unei lovituri de stat în Podgorica, tocmai pentru a împiedica intrarea acestui stat în NATO. În continuarea acestui scenariu, „Statele Unite nu vor onora Articolul 5 al Tratatului, prin a interveni militar în apărarea Muntenegrului”. Mai departe, „fără implicarea SUA ca parte a Forţei de Răspuns a NATO, aliaţii europeni vor face un pas în spate şi nu vor răspunde atacului surpriză, venit pe mare şi din aer, atât timp cât un atac terestru este mult mai puţin posibil de a fi realizat”. În final, lipsa de intervenţie a aliaţilor în apărarea Muntenegrului va fi fatală pentru existenţa Alianţei. Parcă pentru a alimenta un astfel de scenariu, un ziarist de la Fox News i-a adresat preşedintelui Donald Trump o întrebare speculativă, cu sensul „de ce ar trebui să îmi trimit propriul copil pentru a lupta să apere Muntenegru?”. Preşedintele american răspundea în manieră reflexivă, cum că „şi-a pus şi el aceeaşi întrebare, dar aşa a fost gândită funcţionarea Alianţei”, cu tenta ... asta este, nu avem ce face.

Pornind de la o astfel de analiză, Stephen Walt, reprezentant marcant al şcolii realiste de gândire a relaţiilor internaţionale şi studiilor de securitate, realizează în Foreign Policy o analiză critică a trecutului, prezentului şi mai ales a viitorului NATO, în care se referă şi la modul în care poate fi interpretat Articolul 5 al Tratatului în situaţia producerii unei agresiuni asupra unui membru al Alianţei. Premisa este textul Articolului 5 care stipulează că: „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele […] să sprijine Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice”. Walt accentuează două aspecte ce decurg din prevederile acestui articol crucial pentru funcţionarea NATO. Pe de o parte, prevederile Tratatului nu se aplică în situaţia în care un conflict este iniţiat de un stat membru. Pe de altă parte şi poate cel mai important, Articolul 5 nu obligă niciunul dintre statele membre să utilizeze forţa militară în apărarea unui aliat. Cu alte cuvinte, orice acţiune considerată necesară se referă şi la neutilizarea forţei militare, prin rezumarea, de exemplu, la o declaraţie politică pentru condamnarea agresiunii sau acordarea unui sprijin financiar statului agresat. Deci, modalitatea de acţiune este o chestiune de opţiune, depinde semnificativ de context şi nu poate fi pusă în afara ariei de promovare a interesului naţional al fiecărui stat membru în parte.

Totuşi, nu trebuie uitat că Articolul 5 a fost invocat o singură dată în istoria NATO. Acest lucru s-a întâmplat pe 12 septembrie 2001, la 24 de ore după atacurile teroriste împotriva Statelor Unite. Conform mărturiei lui Edgar Buckley, fost secretar general asistent pentru planificarea apărării şi operaţii în perioada 1999-2003, „aliaţii – în mod colectiv şi individual – au făcut tot ceea ce au solicitat Statele Unite şi erau gata să facă chiar şi mai mult. În plus, în anii care au urmat, Washingtonul a recunoscut din ce în ce mai mult importanţa NATO şi a alianţelor în general şi a desprins învăţăminte din experienţa dobândită în Afganistan şi Irak”. Mai mult, aş adăuga, că aliaţii europeni nu au pus nicio clipă problema costurilor financiare. Dimpotrivă, Buckley remarca, după semnarea declaraţiei în Consiliul Nord-Atlantic, că „eram un pic euforici pentru că aliaţii reacţionaseră atât de prompt”.

De ce mai contează NATO

Consemnările lui Edgar Buckley, realizate în fluxul evenimentelor singurului context istoric în care a fost invocat Articolul 5, întăresc ideea că valorile comune au fost întotdeauna primordiale în asumarea unor decizii strategice cu implicaţii majore pentru securitatea globală. Pentru Alianţa Nord-Atlantică, „mai puternici împreună” a reprezentat în toată istoria sa reperul definitoriu de viziune. Principiile au exprimat mai mult decât capacităţile. Oamenii au însemnat mai mult decât bugetele, iar consensul a reuşit de fiecare dată să echilibreze voinţa părţilor.

Cu toate acestea este foarte adevărat că „securitatea costă”. Costurile securităţii au fost şi vor rămâne foarte mari. De aceea, tema „împărtăşirii poverii financiare” între aliaţi pentru asigurarea securităţii a fost în permanenţă de actualitate şi chiar dacă uneori mesajul a fost mai tăios, a fost , fără îndoială, foarte corect. În actualul context de securitate, o dezbatere pe această temă pare mai necesară decât oricând, cel puţin pentru perioada istoriei recente a Alianţei. Însă, probabil că fundamentele acestei dezbateri nu ar trebui să fie reprezentate de cifre. Aritmetica bugetelor nu a oferit niciodată cel mai inteligibil limbaj pentru înţelegerea sensului unei investiţii publice, fie aceasta şi pentru apărare. Articulând sensurile securităţii într-o astfel de manieră, devine aproape imposibil pentru decidenţi să explice de ce trebuie alocate două procente din PIB pentru apărare şi nu, de exemplu, patru procente. Sau de ce patru şi nu zece. Sau, mai mult, de ce şi două procente, în condiţiile în care PIB-ul Germaniei este de peste 2,5 ori mai mare, iar PIB-ul Statelor Unite este de peste 16 ori mai mare decât cel al Rusiei. Totodată, va fi greu de explicat cetăţenilor statelor membre NATO de ce doi la sută din PIB înseamnă un angajament la fel de solid din partea Germaniei şi Croaţiei, în condiţiile în care, în valori absolute, contribuţia Germaniei ar fi de aproape 70 de ori mai mare decât cea a Croaţiei. Chiar şi în situaţia stabilirii unor obiective comune de înzestrare, nu va fi uşor de susţinut de ce sunt necesare încă X avioane de luptă şi Y tancuri pentru oricare dintre statele membre sau cum vor reuşi aceste avioane şi tancuri să împiedice apariţia unui scenariu de securitate precum invazia rusească a Muntenegrului.

Devine astfel limpede, că beneficiile investiţiilor de securitate nu pot fi măsurate aşa cum se calculează profitul unei corporaţii sau al unei afaceri. Beneficiile securităţii sunt permanente şi se regăsesc peste tot în viaţa noastră. Sunt mai extinse şi mai complexe decât reperele pragmatice ale rapoartelor cost-beneficiu. Ameninţările prezentului nu ţin cont de graniţele geografice sau de constrângerile cadrelor juridice naţionale. Terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, atacurile cibernetice, propaganda şi dezinformarea sunt pregătite să lovească oriunde şi oricând, mai ales când există vulnerabilităţi, de orice tip. Iar cea mai mare vulnerabilitate este lipsa de solidaritate, mai ales când aceasta este alimentată de neîncredere, admonestare şi decontextualizare. Ca urmare, apărarea spaţiului de interese mutuale nu poate fi realizată decât în comun, cu fermitate şi prin orice mijloace legale.

În pofida tuturor obstacolelor, cea mai viabilă şi solidă construcţie de securitate şi apărare comună s-a dovedit a fi Alianţa Nord-Atlantică. Este momentul ca statele membre să reclădească încrederea reciprocă şi să îşi reafirme coeziunea, pentru a dovedi că NATO nu este un anacronism şi extinderea NATO nu a fost o greşeală. Dimpotrivă, este nevoie ca oriunde în arealul euroatlantic să nu existe nicio reţinere în a se afirma că NATO a trecut cu succes testul timpului.

 

 

Raport Anual: Agenda de Securitate a anului 2018, pe scurt

Evenimente care au marcat anul 2018, pe diverse niveluri ale securității

  • National
  • European
  • Internațional