02 aprilie 2018

NATO – asumarea unei alianţe sau haină pentru vremuri grele

Stefan Danila

NATO a fost soluţia salvatoare pentru securitatea României la sfârşitul Războiului Rece. Finanţarea şi îndeplinirea criteriilor asumate la aderare au fost abordate conjunctural. Agresiunea Rusiei din Crimeea a readus în atenţie importanţa apartenenţei la NATO pentru securitatea naţională. Pentru un viitor sigur în Alianţă, România trebuie să respecte cerinţele minime de credibilitate. Analiza Strategică a Apărării înseamnă responsabilitate şi seriozitate.

Sursă foto: HEPTA

Sfârşitul epocii comunistoide în România s-a petrecut în mod violent, cu implicarea directă a forţelor armate, divizate şi învrăjbite prin implicări mai mult sau mai puţin binevoitoare pentru poporul român. Atunci, la începutul anilor ’90, unii lideri politici şi militari încă mai vedeau ca unică şansă pentru stabilitatea ţării intervenţia Uniunii Sovietice (încă în funcţiune!). În contrapartidă, forţele politice de opoziţie (embrionare) trebuiau să prezinte o altă opţiune, dar susţinerea occidentală a fost destul de firavă. Încă se simţea efectul şerveţelului pe care se făcuse împărţirea influenţei la Moscova, între Stalin şi Churchill.

Prăbuşirea Uniunii Sovietice, de jure la 26 decembrie 1991 şi de facto după eşecul loviturii de stat din 19-21 august 1991, a fost considerată de Vladimir Putin încă din 2011, din poziţia de premier, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut. Declararea independenţei Federaţiei Ruse la 12 decembrie 1991 a fost decisivă pentru colapsul epocii sovietice, aceasta a fost calea prin care majoritatea populaţiei ruse şi-a imaginat că poate să scape de comunism. Dorinţa de independenţă era marcată de teama de bolşevism, asociat cu sărăcia, cozile la alimente, lipsurile de tot felul, inclusiv a libertăţii de exprimare, mişcare, de a-şi decide singur soarta. Această teamă a caracterizat societatea rusă timp de mai bine de un deceniu şi a determinat mai multe concesii făcute statelor democratice, începând cu acceptarea unificării Germaniei (încă din perioada Gorbaciov), până la Acordul NATO-Rusia. În acelaşi registru se poate înscrie şi Memorandumul de la Budapesta, din 1994, tratat internaţional între Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie şi Rusia pentru dezarmarea nucleară a Ucrainei şi prevede garanţii de securitate a independenţei sale şi integrităţii teritoriale.

Încă de la declararea independenţei sale ca stat în 1991, atitudinea Federaţiei Ruse faţă de NATO a fost cooperantă, dar relaţia dintre NATO şi Rusia s-a bazat pe un parteneriat complex şi dificil. Iniţial, cooperarea dintre NATO şi Federaţia Rusă s-a realizat în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic. În 22 iunie1994, Federaţia Rusă a aderat la Parteneriatul pentru Pace (PfP), iar la Summit-ul NATO de la Paris în 1997, a fost semnat Actul Fondator privind Relaţiile Reciproce de Cooperare şi Securitate. Consiliul NATO-Rusia (NRC) a fost înfiinţat la 28 mai 2002, la Summit-ul NATO de la Roma. Această structură a fost stabilită pentru îmbunătăţirea cooperării dintre NATO şi Federaţia Rusă pe probleme de apărare şi politica de securitate. Acordul NATO-Rusia, validat în 1997, a fost foarte important pentru acceptarea extinderii Alianţei, cu unele condiţionări din partea Rusiei, în special privind prezenţa de forţe permanente ale statelor aliate (a se înţelege SUA!), de comandamente strategice şi agenţii pe teritoriul noilor state (foste comuniste). În schimb, NATO a creat formatul NATO-Rusia, atât în cadrul Consiliului Nord-Atlantic, la toate nivelurile, cât şi în Consiliul Militar, iar locul la masă al reprezentantului Rusiei a devenit, în timp, similar cu cel al unui stat membru (înainte de 2014, era chiar în stânga României). Au fost unele perioade de suspendare a acordului, de către partea rusă, pe timpul bombardamentelor asupra Iugoslaviei în 1999, dar şi de către aliaţi, în 2008, după ocuparea Abhaziei şi Osetiei de Sud de către forţele armate ruse, dar s-a menţinut nivelul minim de contact, astfel încât să nu se anuleze construcţia imposibil de conceput în timpul Războiului Rece. Invadarea Crimeii şi intervenţia din estul Ucrainei din 2014 a avut drept consecinţă suspendarea acordului şi răcirea relaţiilor la cel mai scăzut nivel, simultan cu adoptarea de către NATO a măsurilor de reasigurare şi de adaptare la noua situaţie.

În anul 2010 s-a elaborat Noul concept strategic NATO. În acest document Rusia a fost menţionată cu abordare nici măcar prudentă, ci de-a dreptul prietenoasă. În proiectul de concept elaborat în mai 2010 se menţiona: Experienţa ne învaţă că liderii Rusiei şi ai NATO nu văd întotdeauna aceleaşi fapte în acelaşi mod….Aliaţii şi-au manifestat de multe ori ingrijorarea pentru posibilele tendinţe ale Rusiei de a se angaja în acte politice sau economice de intimidare…Deoarece viitorul politicilor Rusiei faţă de NATO rămâne dificil de prevîzut, Aliaţii trebuie să insiste pentru cooperare, dar în acelaşi timp să fie în gardă pentru situaţia în care  Rusia ar decide să se mişte intr-o direcţie adversă. În forma finală elaborată în luna noiembrie a aceluiaşi an se menţiona: NATO nu reprezintă o ameninţare pentru Rusia. Dimpotriva, noi vrem să vedem un adevărat parteneriat strategic între NATO şi Rusia şi vom acţiona în consecinţă, aşteptând din partea Rusiei reciprocitate. Rusia nu a apreciat acest mod diplomatic de abordare a relaţiilor cu NATO, a considerat modificarea textului un act de slăbiciune al NATO şi a acţionat in consecinţă.

Evenimentele din Ucraina din februarie-martie 2014, respectiv invadarea Crimeii şi implicarea Rusiei în confruntările violente din Donbas,  ca urmare a victoriei Euromaidanului, au creat îngrijorări la nivel aliat. Desigur, NATO nu se putea implica, Ucraina nefiind stat NATO, dar statul agresor, Federaţia Rusă are frontiere cu state membre ale Alianţei, iar probabilitatea unei posibile agresiuni nu poate fi neglijată. Fără a avea graniţă terestră directă cu Rusia, România a resimţit apropierea ameninţării, peninsula Crimeea fiind în Marea Neagră, la mai puţin de 400 km de litoralul românesc. Apropierea Federaţiei Ruse de zona economică exclusivă a României, zonă cu importante resurse de petrol şi gaze naturale, este un prim motiv foarte serios de îngrijorare. Spaţiul aerian al peninsulei Crimeea este important pentru zborurile din, sau care survolează România, iar catastrofa produsă prin doborârea aeronavei malaieziene MH 17 pe 17 iulie 2014 în apropierea localităţii Hrabove, Donetak, Ucraina face ca survolul Crimeii sau al regiunii Donbass să fie un risc dificil de asumat de către orice operator aerian. Totuşi, cea mai mare îngrijorare este cauzată de practicile Federaţiei Ruse privind tratatele internaţionale, recurgerea la un război hibrid, în care prin acţiuni ilegale, care nu sunt asumate de stat, se ajunge în poziţia de punere în aplicare a unor norme internaţionale ce ar trebui acceptate de celelalte state. Aceasta cu atât mai mult cu cât celălalt stat de limbă română, Republica Moldova, poate fi oricând subiectul unui astfel de scenariu.

În România, disoluţia blocului comunist, dorinţa de a reveni în rândul statelor democratice, dar mai ales teama de ajutorul marelui prieten de la Răsărit au determinat principalele formaţiuni politice de opoziţie să îşi fundamenteze programele politice pe un discurs în care s-a promovat ideea intrării în Alianţă ca soluţie pentru viitorul sigur al statului român. Puterea, în contextul evenimentelor din 1991 din muribunda Uniune Sovietică, nu putea continua să adopte atitudinea prosovietică şi a fost nevoită să îşi schimbe orientarea de politică externă. Cooperarea cu NATO a fost iniţiată pe fondul noii conjuncturi internaţionale, dar şi pentru a diminua forţa opoziţiei, prin preluarea mesajelor acesteia într-un mod pragmatic şi realist. Mai mult, a fost o bună ocazie pentru a crea un pact între toate forţele politice pentru realizarea unui obiectiv naţional. În aceeaşi perioadă, victoria blocului democratic în Războiul Rece s-a materializat şi prin extinderea Comunităţii Europene şi transformarea sa în Uniunea Europeană, ceea ce a însemnat un posibil nou deziderat pentru români. Intrarea în Uniune a fost, de asemenea inclusă în pactul politic, împreună cu aderarea la NATO, obiective ce au avut o importantă susţinere populară.

Graba cu care România a devenit membră a PfP (a fost primul stat partener care a semnat Documentul cadru PfP, la 26 ianuarie 1994) este explicată în contextul oportunităţii politice, bine jucată în anul 1994. Ulterior, după Acordul NATO-Rusia, ideea de a deveni membru al Alianţei părea sigură, mai ales că unele state chiar au primit invitaţia în acest sens. Şocul  resimţit după summitul de la Madrid, când nu am fost incluşi  în grupul statelor invitate la aderare, s-a dorit a fi atenuat prin vizita de consolare a Preşedintelui Clinton din 1997 şi prin Planul de acţiune pentru a deveni stat-membru (Membership Action Plan) adoptat în 1999, simultan cu formalizarea aderării Cehiei, Poloniei, Ungariei.

Destrămarea Iugoslaviei şi intervenţia NATO pentru a impune Serbiei încetarea violenţei împotriva etnicilor de altă origine şi religie, în special a celor musulmani din Bosnia Herţegovina şi mai apoi din provincia Kosovo/Serbia a constituit argumentul extinderii Alianţei către Marea Neagră. Preşedintele Emil Constantinescu, sprijinindu-se pe recomandarea generalului  Constantin Degeratu, a luat decizia de a permite aeronavelor aliate să utilizeze spaţiul aerian al României şi unele aerodromuri în caz de urgenţă, decizie curajoasă şi oportună, aprobată de Parlament în octombrie 1998, deşi au fost unele voci care au contestat-o.  Prietenia şi relaţia istorică cu Serbia au fost aduse ca argument de către contestatari, fără a ţine cont că forţele aliate acţionau în baza unui mandat ONU, iar represiunile regimului Miloşevici constituiau crime împotriva umanităţii. Au fost voci şi în interiorul armatei, unele chiar din mediul academic militar, care au descris operaţia aeriană a NATO ca pe un eşec pentru că nu a fost urmată de o prezenţă terestră. Orgolii de armă sau de categorii de forţe, încă prezente (inevitabile şi în alte forţe armate!) au denaturat adevărul, generând un curent antioccidental, mai mult sau mai puţin consolidat de-a lungul timpului.

Schimbarea puterii din 2000 nu a adus o schimbare în politica externă, parcursul Euroatlantic fiind deja stabilit. Mai mult, noua putere s-a concentrat pe realizarea obiectivelor stabilite, în special pe aderarea la NATO. Reforme structurale ample şi deosebit de dificile s-au produs la nivelul instituţiilor militare, dar şi în corpul diplomatic. În armată s-a derulat un proces complex, în care s-au schimbat reglementări, au fost introduse standarde de instruire, criterii de evaluare, s-a modificat sistemul educaţional şi cadrul de instrucţie, simultan cu activităţile curente necesare menţinerii unei capacităţi operaţionale minime. S-a trecut la profesionalizarea armatei şi la planificarea apărării, s-a redus numărul efectivelor, s-a eliminat conscripţia şi s-a introdus voluntariatul. Aceste schimbări au trebuit făcute alături de cadrele militare existente, adesea tributari educaţiei şi experienţei anterioare, cu aceleaşi echipamente şi cu (în mare parte!) aceeaşi tehnică, cu acces destul de redus la informaţiile necesare din Alianţă. Sprijinul aliaţilor s-a concretizat în locuri gratuite la cursuri pentru viitorii lideri (un număr relativ limitat!), un Centru PfP realizat împreună cu Marea Britanie, precum şi prin participarea la exerciţii comune.

Evenimentele ulterioare atacului terorist din 11 septembrie 2001 au accelerat procesul de aderare, în special prin decizia asumată de Preşedintele Ion Iliescu de a participa la Operaţia Enduring Freedom din Afganistan cu un batalion de manevră, decizie luată cu consultarea Statului Major General condus de generalul Mihail Popescu. România a fost printre primele state non-NATO participante la prima operaţie a NATO declanşată pe articol 5!

La summitul de la Praga din noiembrie 2012, un punct important din proiectul obiectivului naţional a fost realizat, România fiind invitată să adere, alături de Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania. Susţinerea publică a fost importantă, manifestările ostile la nivelul opiniei publice au fost nesemnificative. Deşi nu a fost un referendum organizat special pentru a confirma decizia, se poate considera că scrutinul organizat în 18-19 octombrie 2003 pentru aprobarea modificării Constituţiei a reprezentat modalitatea de aprobare publică. Prin modificările făcute, s-a dat Parlamentului competenţa de a aproba aderarea, în contextul în care se ştia că formaţiunile politice erau, în totalitate, de partea aderării. În fapt, mobilizarea pentru participarea la acest referendum, s-a făcut mai ales prin sublinierea importanţei aderării la NATO. Participarea a fost de 55,7% din cetăţenii cu drept de vot, iar 89,7% dintre votanţi au fost pentru modificarea Constituţiei, dar trebuie subliniat că, în fapt, aceştia s-au prezentat la vot cu intenţia de a aproba punctul privind Alianţa, fiind mai puţin interesaţi de celelalte puncte supuse dezbaterii publice.

Depunerea instrumentelor de aderare de către Primul-ministru Adrian Năstase pe 29 martie 2004 la Washington, ceremonia înălţării drapelelor de stat la Cartierul General al NATO, din Bruxelles şi reuniunea informală a miniştrilor de externe ai statelor membre NATO din 2 aprilie 2004 au fost momentele în care s-a formalizat finalizarea unui proces amplu şi complex, în care au fost implicaţi diplomaţi, partide politice, ofiţeri de rang înalt, Casa Regală, precum şi forţele armate, în ansamblul lor.

Entuziasmul şi dorinţa de a demonstra implicarea totală din partea forţelor politice au determinat o abordare generoasă a domeniului, fiecare criteriu fiind atent şi serios analizat şi planificat pentru îndeplinire. Finanţarea a fost unul dintre acestea, iar achiziţionarea de echipamente compatibile, pentru realizarea interoperabilităţii cu celelalte forţe aliate a fost declarată o prioritate, convergentă cu nevoia de fonduri. Reforma structurală a Armatei a trebuit urmată de un continuu proces de transformare, în acord cu transformarea NATO, dar şi (mai ales) din cauza necesităţii realizării integrării depline. Deoarece decizia privind aderarea a fost una politică, restanţele existente la nivelul structurii de forţe privind interoperabilitatea au necesitat continuarea procesului de integrare, cu sprijinul Comandamentului Aliat Întrunit de la Napoli. Îndeplinirea acestui program avea premise favorabile din perspectivă motivaţional-volitivă, dar şi susţinere financiar-materială. Astfel, 2005 a fost un an bun pentru Armata României, fără discrepanţe majore generate de schimbarea puterii politice. Din păcate, începând cu anul următor, 2006, autosuficienţa pentru apărare imaginată de unii, superficialitatea şi lipsa de viziune a altora, fricţiunile la nivelul conducerii statului au generat o stare de confuzie la nivelul decizional al statului. Fondurile pentru apărare au fost diminuate semnificativ, concomitent cu rostogolirea unor restanţe din anul precedent, iar schimbările de la vârful  conducerii ministerului şi Statului Major General pe fondul unor acuzaţii şi a punerii sub urmărire penală, au frânat semnificativ procesul de integrare reală. Achiziţiile de tehnică şi echipamente militare nu au mai fost posibile, în condiţiile în care de la nivelul categoriilor de forţe se transmiteau semnale clare privind necesitatea acestor achiziţii (nevoia de avioane de luptă, de rachete antiaeriene, de modernizare a navelor, de transportoare blindate, dar şi de armament de infanterie şi echipamente de protecţie pentru trupele aflate deja în misiune). Mai mult, s-au redus semnificativ fondurile pentru mentenanţă, respectiv cele necesare pentru contractarea reparaţiilor în deja tot mai firava industrie de apărare. Presiunea sindicatelor din această industrie a fost compensată prin plata unor salarii minime, pentru o muncă fictivă, o formă distructivă de şomaj tehnic. Au fost făcute reduceri de personal, cu plata unor compensaţii, iar cei care mai aveau câţiva ani până la pensie au beneficiat de sprijinul statului, folosiţi uneori ca o masă de manevră electorală. S-au distrus şi liniile tehnologice existente, unităţile au rămas cu tehnica indisponibilă, iar oamenii cu mentalitatea că se poate şi fără muncă. Mare parte din forţa de muncă specializată s-a descalificat sau a migrat în alte state din Uniunea ce tocmai îşi deschidea porţile în 2007.

Odată intraţi în NATO am descoperit că nu toate statele respectau acel procent recomandat de 2% din PIB pentru cheltuielile de apărare, că nu toate posturile ce revin unui stat sunt încadrate, că se pot amâna unul sau chiar mai multe obiective, precum şi că oricum, forţele armate ale SUA ne vor apăra, pentru că americanii au mijloacele, forţele şi resursele necesare să o facă. Nu s-a ţinut cont de faptul că aceste state au un PIB mult mai generos (Germania, Olanda ş.a.) şi au deja armament şi echipamente moderne, forţe instruite, infrastructură modernă, refăcută sau nou construită, o parte din servicii externalizate, precum şi faptul că acele state nu iau în calcul şi cheltuielile pentru pensii sau ajutoare sociale în bugetul apărării. Venirea crizei din 2007 a constituit argumentul sau pretextul cel mai la îndemână pentru a continua finanţarea improprie a apărării, sub pretextul că „ne apără NATO”, fără a conştientiza că trebuie să fim şi noi parte a NATO, cu toate că participarea în operaţiile aliate a fost o prioritate în toate programele de guvernare. Strategia pentru transformarea armatei, aprobată în 2007 presupunea o finanţare adecvată, adică puţin peste 2,3% din PIB, dar nu mai puţin de 2%.

În repetate rânduri, liderii militari de la toate eşaloanele au semnalat deficienţele şi problemele cu care se confruntă, iar soluţiile găsite împreună cu conducătorii politici ai Ministerului Apărării au fost conjuncturale şi pe termen scurt. Multiplele lipsuri s-au acumulat, soluţiile paliative au devenit imposibile, iar 2012, anul în care s-au sărbătorit 10 ani de la invitarea la aderare, a fost un an critic. Deşi s-au luat decizii importante la nivelul CSAŢ, guvernul nu le-a pus în aplicare, iar după criza guvernamentală, guvernul generat de majoritatea nou constituită a venit cu alte priorităţi. Ieşirea din criza economică a coincis cu conştientizarea diminuării semnificative a capacităţii operaţionale a armatei. NATO, prin mecanismele sale, s-a dovedit incapabil să intervină, procesul de evaluare fiind destul de relaxat, în condiţiile în care mare parte din obiectivele asumate de România în momentul aderării au fost replanificate la termene destul de îndepărtate pentru a fi abordate cu seriozitate. Decizia de la Chicago de a diminua prezenţa în Afganistan şi de a reorienta misiunea începând cu 2015 a fost considerată un balon de oxigen de către cei care planificau bugetul apărării, resursele necesare acestei misiuni fiind destul de mari în acel moment (nivelul de participare atinsese cel mai înalt prag, de aproximativ 2000 de militari). Acumularea deficitelor a fost exponenţială, iar unele consecinţe vor putea fi înlăturate doar într-o perioadă îndelungată de timp, dacă se va face o analiză strategică coordonată a apărării, urmată de tot pachetul de măsuri asociate.

În perioada crizei economice, după o încercare nereuşită de a asigura conversia profesională a militarilor disponibilizaţi sau a celor ce îşi încheiau contractul pe perioadă determinată, s-au făcut modificări legislative care au făcut din armata de profesionişti o instituţie mult prea profesionalizată. Ideea de carieră militară de scurtă durată, fundamentală pentru realizarea şi menţinerea unei rezerve minime, a fost abandonată din motive sociale şi/sau electorale. Astăzi consecinţele acelor măsuri sunt deosebit de dificil de gestionat. Baremele eliminatorii, criteriile şi normele stabilite nu sunt suficiente pentru a crea un cadru coerent şi predictibil pentru o carieră militară lungă sau scurtă. Diminuările de salarii, compensaţiile şi sporurile au creat atitudini şi mentalităţi improprii unui sistem bazat pe reguli şi proceduri. Legile adoptate în ultimii ani au creat o confuzie şi mai mare, în special legea salarizării. Această lege a fost ocazia cea mai bună pentru clarificarea locului fiecăruia şi stabilirii drepturilor. Din păcate, locul militarului în societate, stabilit prin cuantificarea poziţiei militarului cu cel mai înalt rang pe treapta 4,36 este ridicol, în condiţiile în care apărarea are un loc destul de important în programele tuturor partidelor politice. La aceasta s-a adăugat şi jocul de-a alba-neagra cu pensiile militare, care a afectat grav predictibilitatea carierei militare.

În contextul presiunii crescânde făcute de Statele Unite pentru asumarea de către toate statele membre a unei finanţări de minimum 2% pentru apărare, acordul politic stabilit în 2015 (în curs de implementare) este extrem de util pentru reluarea procesului de integrare. Mai mult ca oricând, vocile care ar nega importanţa sau existenţa NATO sunt lipsite de argumente. Apărarea naţională nu se poate imagina altfel decât în context aliat, cu un angajament ferm al Statelor Unite concretizat în Parteneriatul strategic pentru secolul XXI. Orice alte idei pot doar să slăbească proiecţia de putere a statului român, la fel cum nu trebuie neglijat sau pus sub semnul întrebării statutul de stat membru al Uniunii Europene. Desigur, nicio instituţie nu e perfectă, iar din interior sunt vizibile şi slăbiciunile, nu doar calităţile, dar NATO nu este o haină de vreme rea pentru nimeni, nu este un club în care intri şi ieşi în funcţie de starea de spirit sau de conjunctură. Aderarea la NATO a fost o decizie pe termen lung, trebuie să ne-o asumăm cu toţii şi să ne îndeplinim obligaţiile pentru a continua să beneficiem de protecţia sa.

Pentru a fi membru credibil, respectat şi responsabil trebuie să facem câteva lucruri: să ne achităm obligaţiile asumate la fondurile comune, să încadrăm funcţiile asumate cu personal pregătit corespunzător, cu gradele pe care le-am negociat pentru funcţiile reprezentative (Flag to post), să participăm la activităţile comune în mod constructiv, să realizăm la termen şi conform standardelor obiectivele (ţintele de capabilităţi) stabilite, să ne asigurăm poliţia aeriană asumată, participarea la operaţii/misiuni, conform angajamentelor, să operaţionalizăm şi să menţinem operaţionale comandamentele multinaţionale asumate în 2014, respectiv NFIU şi Comandamentul de Divizie Multinaţională, precum şi comandamentul de brigadă asumat în 2015, un sistem de supraveghere şi recunoaştere integrat cu sistemul JISR aliat, o forţă militară credibilă şi sustenabilă generată de un proces de analiză strategică a apărării, un sistem de informaţii şi de protecţia informaţiilor adaptat şi eficient în zona de graniţă a Alianţei, facilităţi de naţiune gazdă conforme cu standardele aliate şi facilităţi NSIP complet şi permanent operaţionale, predictibilitate şi sustenabilitate în politica de apărare.

Într-o perioadă cu mulţi pseudo-atlantişti sau cu NATO-sceptici şi patetic-naţionalişti este important ca toate programele politice ale formaţiunilor serioase să fie armonizate cu minimum de cerinţe pentru a determina un parcurs stabil, fără devieri asemănătoare celor din perioada 2006-2016.

(Generalul (r) Ştefan Dănilă a fost şeful Statului Major General al Armatei României în perioada 2011-2014).