NATO Arab – iluzie sau realitate?

În acest mediu de securitate volatil, viitorul regiunii depinde de ceea ce puterile locale definesc ca priorităţi şi de modul în care acestea încearcă să le atingă. O alianţă strategică, pentru securitate şi prosperitate în Orientul Mijlociu, ar putea suplini lipsa unui actor autoritar pentru a gestiona conflictele şi a opri instinctele grave ale autocratismului.

Ideea instituirii unei Alianţe Arabe, pe modelul NATO, datează încă de la începutul demonstraţiilor din „Primăvara Arabă” din 2011. Ea a fost reluată în anul 2015, însă administraţia Obama era preocupată, în acea perioadă, de adoptarea unei strategii graduale de retragere din regiune. În ultima perioadă, însă, subiectul a revenit în actualitate, iar administraţia Trump analizează această posibilitate.

Sub o denumire neoficială de „NATO Arab” sau Alianţa Strategică pentru Orientul Mijlociu (Middle East Strategic Alliance - MESA) se doreşte unirea într-o coaliţie militară cu caracter permanent a celor şase state arabe din Peninsula Arabică, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite (EAU), Kuweit, Qatar, Oman şi Bahrain alături de Egipt şi Iordania.

Crearea unui pact de securitate sub această formă este tratată de analişti pe baza realităţilor din acest areal, opiniile fiind diferite. Din acest punct de vedere, ideea unui NATO Arab nu este suficient de convingătoare, deşi, s-a dovedit că, de cele mai multe ori, construcţiile militare pot depăşi precauţiile politice.

O astfel de convergenţă politică puternică ar amplifica în mod inevitabil relaţiile militare dintre ţările din Golf, cunoscându-se foarte bine faptul că aproape toate ţările arabe sunt aliate, dar, în acelaşi timp, sunt concurenţi regionali. Din punct de vedere al capabilităţilor militare (diversificate, diferite şi ne-interoperabile), integrarea acestora ar reprezenta o provocare enormă.

Rolul SUA

Potrivit oficialilor americani, Administraţia Trump încearcă crearea unei noi alianţe politice şi de securitate cu cele şase state arabe din Golf, Egipt şi Iordania. Deşi scopul principal este de a contracara extinderea influenţei Iranului în regiune, Washingtonul doreşte şi o cooperare mai profundă între aceste ţări cu privire la apărarea antirachetă, pregătirea forţelor la dispoziţia Alianţei, lupta împotriva terorismului şi, nu în ultimul rând, consolidarea relaţiilor economice şi diplomatice.

Convinşi fiind că planul de a constitui un aşa numit „NATO Arab” al aliaţilor musulmani sunniţi, va crea tensiuni între Statele Unite şi Iranul shiit, acesta se derulează şi este susţinut în mare măsură de ţările din Golf, fiind atrase de perspectiva că MESA va servi ca un bastion împotriva agresiunii iraniene, a terorismului, a extremismului şi va aduce stabilitate în Orientul Mijlociu. Ideea are un sprijin puternic din partea Arabiei Saudite şi Emiratelor Arabe Unite care, împreună cu SUA, acuză Iranul că destabilizează regiunea, provocând tulburări în unele ţări arabe prin intermediul grupărilor proxy şi ameninţând, din ce în ce mai mult, Israelul. Fără a putea previziona foarte clar cum Alianţa ar putea să contracareze imediat Teheranul, interesele comune în conflictele din Yemen şi Siria, precum şi pentru apărarea liniilor maritime de transport din Golf (principalele rute de livrare a petrolului lumii), demonstrează că Alianţa este posibilă si realizabilă.

Concepută ca un paravan împotriva agresiunii, terorismului şi extremismului iranian, această Alianţă ar fi trebuit să fie anunţată pe timpul unui summit SUA – Statele din Golf, planificat iniţial pentru octombrie acest an, dar amânat datorită evoluţiei evenimentelor din această zonă şi perioadă, ulterior pentru ianuarie 2019 (puţin probabil să aibă loc).

Situaţia din zonă

Câţiva factori interni şi externi au contribuit fundamental la fragilizarea situaţiei din zona Golfului care, oricum, nu a fost niciodată suficient de stabilă.

În administraţia precedentă, la influenţa crescândă a Iranului, în regiune şi în Siria, SUA a replicat că este o problemă ce necesită o rezolvare prin contribuţia actorilor regionali şi care trebuie să se bazeze mai puţin pe sprijinul Statelor Unite.

O situaţie internă complexă, generată de dorinţa de schimbare democratică în rândul oamenilor obişnuiţi (efectele Primăverii Arabe), precum şi consecinţele acesteia asupra guvernelor din republicile arabe, din monarhiile mai bogate şi mai stabile ale Golfului, au determinat liderii din întreaga regiune să-şi manifeste indisponibilitatea de a accepta dorinţele „străzii arabe”.

Apariţia unor lideri în regiune precum Abdel Fattah al-Sisi în Egipt şi Mohammed bin Salman bin Abdulaziz Al Saud (MbS) în Arabia Saudită, văzut ca un membru cheie al unui grup de lideri noi care revitalizează Orientul Mijlociu, au creat speranţa că liniştea în zonă se poate instala în aşteptarea îmbunătăţirii situaţiei economice, politice şi sociale.

Pe de altă parte, dezvoltarea legăturilor informale, dar şi oficiale, ale statelor din Golf cu Israelul, alături de decizia SUA de a-şi muta ambasada la Ierusalim, au înfuriat populaţia arabă. În condiţiile în care Israelul nu are relaţii diplomatice cu Bahrain, Oman sau Emiratele Arabe Unite, vizita premierul Benjamin Netanyahu în Oman de luna trecută, participarea ministrului comunicaţiilor, Ayoub Kara, la o conferinţă la Dubai, a ministrului culturii la o competiţie de judo în Abu Dhabi şi a ministrului Economiei, Eli Cohen, la o conferinţă  în Bahrain susţin această afirmaţie.

În aceste circumstanţe, lipsa unui spaţiu de reconciliere sau compromis între guvernele autoritare şi oponenţii lor democraţi sau islamici va amplifica volatilitatea situaţiei şi va crea turbulenţe în regiune care vor altera relaţia cu Occidentul, putând genera conflicte la scara războiului civil.

Privind retrospectiv, vom constata că proximitatea geografică a acestor state, similitudinea sistemelor politice şi a poziţiilor socio-culturale comune, au determinat cele şase state din Golf să se asocieze încă din anul 1981 în Consiliul de Cooperare al Golfului (Gulf Cooperation Council - GCC), o alianţă politică, economică şi de securitate cu scopul imediat de a se proteja de ameninţările războiului dintre Iran şi Irak (1980-1988).

Legat de acordurile de securitate, în anul 1984, GCC decide să înfiinţeze o forţă teritorială de coaliţie, „Peninsula Shield Force”, însărcinată să apere cele şase naţiuni. Ea urma să fie alcătuită din elemente de infanterie, blindate, artilerie şi de luptă din fiecare stat, cu o valoare totală de 10.000 de militari constituiţi în două brigăzi. Forţa va fi dislocată în Arabia Saudită în apropierea graniţelor Kuwaitului şi Irakului. În anul 1992, structura va atinge valoarea de 5000 de oameni, iar în anul 2006 ajunge la 7000 de militari.

Debutul „Primăverii Arabe” face ca, în luna martie 2011, „Peninsula Shield Force” să dispună de aproximativ 40.000 de oameni şi să se impună obligativitatea ca orice intervenţie a forţei să includă participarea tuturor statelor membre ale GCC.

Pe parcursul existentei sale, forţa teritorială de coaliţie (aproximativ 3000 de militari) a luat parte la eliberarea Kuweitului în martie 1991, iar în februarie 2003, 10.000 de soldaţi şi două nave maritime au fost dislocate în Kuweit, înainte de începerea războiului din Irak, pentru a proteja Kuweitul de potenţialele atacuri irakiene. Ultima participare a fost în anul 2011, când, la solicitarea guvernului din Bahrain, parte din această forţă (aprox. 10%) a avut ca misiune să asigure infrastructura militară strategică a Bahrainului de orice interferenţă străină şi să-i protejeze frontierele.

Cu toate acestea, în ultimii ani, situaţia din zona s-a deteriorat. O dispută dintre rebelii Houthi şi guvernul recunoscut pe plan internaţional, începută încă din 2004, s-a transformat într-un război sângeros care macină cea mai săracă ţară din lumea arabă, Yemenul. În septembrie 2014, insurgenţa şiiţilor Houthi a preluat controlul asupra capitalei Yemenului, Sanaa, şi a avansat spre sud spre cel de-al doilea mare oraş din ţară, Aden. Ca răspuns la progresele rebelilor Houthi, o coaliţie de state arabe a lansat, în luna martie 2015, Operaţia “Furtuna Determinării (Decisive Storm)” pentru a restabili guvernul legitim al Yemenului.

Fără a intra în detaliile acestui conflict, doresc să menţionez doar componenţii acestei Coaliţii arabe, formată din forţele guvernului yemenit recunoscut internaţional, Arabia Saudită, EAU, Maroc, Bahrain, Egipt, Kuweit, Sudan, Iordania şi mercenarii Academi (fostul Blackwater), precum şi faptul că este susţinută de serviciile de informaţii americane, britanice şi franceze şi de un sprijin logistic consistent din partea acestora. Deşi cu o organizare formală şi o infrastructură asemănătoare cu cea a NATO, se dovedeşte a fi divizată şi lipsită de eficacitate în faţa provocărilor create de forţele terestre neinstruite, terenul accidentat ce a influenţat major eficacitatea operaţiilor aeriene, calitatea şi continuitatea informaţiilor furnizate de aliaţii occidentali şi, nu în ultimul rând, de un inamic nemilos care s-a dedat la atrocităţi de neînchipuit. În plus, tensiunile şi dezacordurile din interiorul Coaliţiei au complicat grav situaţia precum şi capacitatea acesteia de a rămâne concentrată asupra misiunii, diminuând coeziunea pe câmpul de luptă.

În faţa cestor provocări, Coaliţia arabă, susţinută de comunitatea internaţională, se dovedeşte a fi incapabilă de a obţine o victorie rapidă şi decisivă.

Politica de neutralitate a Omanului faţă de Iran şi posibila implicare a acestuia în conflictul din Yemen, demonstrează divergenţa opiniilor politice. Alături de Oman, Kuweitul s-a bucurat de pace, având şi perioade de cooperare strânsă cu Iranul. Din aceasta perspectivă, Kuweitul a demonstrat recent o independenţă tot mai mare faţă de influenţa geopolitică a Arabiei Saudite chiar dacă sunt îngrijoraţi de posibilitatea de a primi un „tratament” asemănător Qatarului din cauza acestei politici externe, relativ autonome.

Experienţa Kuweitului din timpul războiului dintre Iran şi Irak din anii 1980, războiul petrolier al Golfului şi terorismul Shia sponsorizat de Teheran de-a lungul acestui deceniu, au determinat liderii kuweitieni să evite o relaţie excesiv de contradictorie cu Iranul.

Un alt potenţial obstacol în calea acestei viitoare alianţe îl reprezintă ruptura veche, de peste un an de zile, dintre Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite pe de o parte şi Qatarul de cealaltă parte, motivată de o posibilă susţinere, neconfirmată, a terorismului în regiune. Şi asta în condiţiile în care Qatarul găzduieşte cea mai mare bază aeriană americană din regiune. Un alt episod în susţinerea acestor afirmaţii îl constituie poziţia statelor din Golf faţă de Qatar în legătură cu preocupările legate de politica sa externă, inclusiv cu presupusa susţinere pentru Frăţia Musulmană în întreaga regiune. Obiectivul unei coaliţii conduse Arabia Saudită de a ostraciza permanent rivalul său, Qatarul, a dus, în anul 2017, la o adevărată blocadă terestră aeriană şi navală, dar a eşuat lamentabil şi, mai mult, pare că principalul câştigător al conflictului ar fi tocmai Qatarul.

Cazul Khashoggi, dacă asasinarea va fi confirmată, ar putea deveni o povară grea pentru Arabia Saudită, cu implicaţii majore asupra relaţiilor cu Turcia, cu Occidentul, inclusiv cu Statele Unite.

Deşi administraţia Trump a avut o relaţie strânsă cu Arabia Saudită, pe care o consideră drept un bastion împotriva ambiţiilor Iranului din regiune, recentele declaraţii dure ale preşedintelui despre relaţiile bilaterale, denotă o atitudine intransigentă faţă de această situaţie. „Protejăm Arabia Saudită, vreţi să spuneţi că sunt bogaţi şi îl iubesc pe Rege, Regele Salman. Dar am spus: Rege - te protejăm - s-ar putea să nu mai fiţi acolo în două săptămâni fără noi. - trebuie să plăteşti pentru militarii voştri”, a spus preşedintele Trump într-un miting la Southaven, Mississippi.

Dacă se constată că Khashoggi a fost ucis, Occidentul nu va putea să rămână tăcut, va trebui să-şi stabilească priorităţile asupra valorilor sale, iar ideea unui „NATO Arab” cu siguranţă va fi respinsă sau amânată.

EGIPT

Aflat într-o relaţie specială cu Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, Egiptul a fost şi rămâne implicat în toate problemele care frământă zona Golfului. Beneficiar al unei susţineri financiare impresionante în perioada în care armata înlătura preşedintele islamist Mohamed Morsi, în 2013, Cairo se declară „trup şi suflet de partea fraţilor din Golf”.

Recenta declaraţie a preşedintele Egiptului, Abdel Fattah al-Sisi, prin care a promis sprijin militar pentru statele arabe din Golf, în cazul în care securitatea lor intră în pericol, (interviu acordat publicaţiei Al-Ahram, 7 noiembrie 2018) întăreşte poziţia comună, împreună cu EAU, Bahrain şi Arabia Saudită, împotriva politicilor Qatarului faţă de grupurile extremiste şi Iran. De asemenea, participarea în cadrul coaliţiei de luptă împotriva rebelilor Houthi, susţinuţi de Iran, din Yemen, reprezintă o implicare mai mult decât interesată în problematica Golfului.

Cu această imagine deloc optimistă, constatăm că această construcţie de securitate ar avea şanse minime de realizare datorită inconsecvenţei în determinarea priorităţilor asupra naturii ameninţărilor şi a surselor sale. O prima concluzie ar fi că este puţin probabil ca un NATO Arab să dobândească o substanţă operaţională semnificativă şi nu va putea înlocui legăturile bilaterale pe care le are fiecare dintre aceste ţări arabe cu S.U.A.

Dar poate fi considerată aceasta concluzia finală? Eu zic că nu!

Când afirm acest lucru mă bazez pe faptul că există posibilitatea unei reacţii strategice la impasul actual din Yemen şi la problemele legate de Iran. De asemenea o participare americană mai largă în lupta împotriva terorismului ar putea avea ca efect o reconectare a membrilor Coaliţiei în jurul ameninţărilor comune.

Coaliţia Arabă împreună cu SUA şi aliaţii săi îşi pot uni forţele pentru a combate strategia Teheranului de a obţine controlul asupra strâmtorii Ormuz ce pune în pericol interesele comunităţii internaţionale, dincolo de această alianţă. Mai mult, în aceeaşi formulă aliată, se pot destructura legăturile dintre sursa de finanţare iraniană şi proxy-urile subordonate şi coordonate de Teheran.

Un NATO Arab ar constitui o alianţă militară şi de securitate dedicată apărării şi izolată de disputele economice, diplomatice sau politice, capabilă să satisfacă interesele sale strategice şi de securitatea globală, în detrimentul intereselor şi obiectivelor individuale pe termen scurt.

Statele Unite pot juca un rol vital în formarea, întărirea şi susţinerea unui NATO Arab în curs de dezvoltare, care ar trebui să cultive toţi partenerii, dispuşi şi capabili, împotriva tuturor ameninţărilor (ameninţările Hezbolah-ului sunt cel mai concludent exemplu).

O alianţă militară bazată pe angajament şi rigurozitate, cu SUA parte a acesteia, poate deveni cheia unei alianţe arabe de succes.