NATO a aniversat, la Washington, 70 de ani / Puterea Alianţei stă în valorile comune

După 70 de ani, din nou Washington • Valori care unesc ... • ... dar şi dispute care umbresc bilanţul Alianţei • Pentru Romania, o singură opţiune

După 70 de ani, din nou Washington

Aniversarea a 70 de ani de la crearea NATO, printr-o reuniune la nivelul celor 29 miniştri de externe ai statelor Alianţei, cărora li s-a adăugat în cea de-a doua zi a summit-ului aliat şi reprezentantul Macedoniei de Nord, a avut loc în aceeaşi sală în care, în anul 1949, preşedintele Harry S. Truman semna Tratatul Atlanticului de Nord. Erau atunci 12 state care îşi asumau o cooperare politică şi militară întărită pentru a asigura securitatea spaţiului euro – atlantic. Vor fi, până la sfârşitul anului, probabil 30 - prin acceptarea ca membru, la summitul de la Londra, din luna decembrie, a Macedoniei de Nord - care încă se regăsesc în valorile şi obiectivele comune.

Nu a fost o aniversare precum cea de 50 de ani, din 1999, tot la Washington, când reprezentarea a fost la nivelul şefilor de state, când preşedintele Bill Clinton i-a avut avut ca invitaţi la reşedinţa sa pe liderii statelor aliate, când trei noi membri, toţi venind de cealaltă parte a fostei Cortine de Fier, Polonia, Cehia, Ungaria, s-au alăturat Alianţei. De această dată doar secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, s-a întâlnit cu preşedintele american.

Nici contextul acelui an nu a putut fi repetat: NATO era atunci angajat în operaţiile militare aeriene din Serbia şi din provincia Kosovo, Rusia de-abia putea ieşi din Marea Neagră cu o navă de supraveghere şi interceptare electronică, ”Liman”, veche de 20 de ani.

Despre China nu se vorbea.

Valori care unesc...

Chiar şi criticii NATO recunosc că Alianţa dispune de un liant puternic care a permis continuitatea acesteia timp de şapte decenii într-un mediu de securitate provocator, rămânând încă atractivă pentru o serie de state, în special din estul Europei. Au fost atrăgătoare valorile comune, sistemele democratice din statele membre, economia de piaţa? A fost ameninţarea militară din timpul Războiului Rece? Cert este că reuşita cea mai importantă a NATO, alianţă cu o componentă militară impresionată, a fost tocmai evitarea unui nou conflict major pe continentul european.

Aceasta a permis statelor membre atingerea unui nivel de prosperitate care a devenit model la scară internaţională şi care a şi dus la disproporţia economică ce a provocat, în cele din urmă, căderea comunismului. Opinia majoritară este că valorile comune, mai mult decât forţa militară întrunită, au fost cele care au dat putere Alianţei şi care încă sunt atractive pentru state precum Georgia sau Ucraina. Un fost comandant NATO, amiralul James Stavridis, afirma recent: „Istoria furnizează puţine exemple comparabile cu aceste şapte decenii de pace”.

După şapte decenii, însă, nici Europa nu mai este cea de la sfârşitul deceniului cinci al secolului trecut, nici masa rotundă a Alianţei nu mai are doar 12 scaune, lumea a trecut de la stadiul bipolar, la cel al unei singure puteri globale, îndreptându-se acum, din nou, către o nouă ordine multipolară dar cu axa de întâlnire în afara spaţiului euro – atlantic.

Relevanţa Alianţei în acest mediu nou revine ca subiect, aşa cum a fost şi după dispariţia Pactului de la Varşovia, iar liderii NATO nu au evitat discutarea lui. Acest dialog în structurile interne, politice şi militare, dar şi cu media şi cu opinia publică din statele membre a permis adaptarea Alianţei la noile provocări şi ameninţări, a menţinut organizaţia ca pivot de securitate în regiunea euro – atlantică, şi nu numai.

La aniversarea de la Washington, secretarul general al Alianţei a întărit unul din  aspectele care au provocat atât controverse, dar care s-a dovedit şi unul care a catalizat energiile statelor membre în direcţia unei implicări mai mari în susţinerea financiară a eforturilor militare comune, dar şi individuale. În întâlnirea cu preşedintele Trump, Stoltenberg a precizat că bugetele militare ale membrilor NATO vor avea, în total, un plus de 100 de miliarde la nivelul anului 2020. Şase state NATO sunt, în acest moment, deasupra ştachetei de 2% din PIB pentru bugetul militar, netrecută încă şi de România, faţă de doar trei cu patru ani în urmă. Fostul prim ministru norvegian e un fin politician şi ştie să abordeze exact subiectul preferat al interlocutorului. Pentru preşedintele Trump, în ciuda nuanţelor induse de alţi membri ai administraţiei sau de reprezentanţii Congresului SUA, NATO înseamnă contribuţii bugetare mari pentru SUA şi nefiresc de reduse pentru ceilalţi membri ai Alianţei.

De altfel, acelaşi subiect, a fost abordat de către Stoltenberg şi în expunerea ţinută în faţa membrilor Senatului şi Camerei Reprezentanţilor, dezvoltând: „NATO este o alianţă puternică. Dar ca să rămână o alianţă puternică, trebui să fie o alianţă dreaptă / fair. Într-o lume ideală, nu ar trebui să cheltuim bani pentru apărare. Dar noi nu trăim într-o lume ideală”.

Şi ca să fie clar de ce e nevoie de securitate într-o lume departe de cea ideală, secretarul general a accentuat, în cuvântarea ţinută pe Dealul Capitoliului: „Nu am fost capabili să prognozăm căderea Zidului Berlinului, atacurile de la 11 septembrie (2001, n.n.), apariţia ISIS, anexarea ilegală a Crimeei. Pentru că nu putem prevedea viitorul, trebuie să fim pregătiţi pentru neprevăzut. Avem nevoie de o strategie pentru a răspunde la incertitudini. Avem această strategie. Este NATO”.

... dar şi dispute care umbresc bilanţul Alianţei

Nu a fost singurul pasaj memorabil din discursul aplaudat minute în şir de legislatorii americani. Cu francheţe, Jens Stoltenberg a consacrat un spaţiu important şi provocărilor interne ale Alianţei, disputelor şi diferenţelor, întrebărilor care se pun: „Pe ambele maluri ale Atlanticului este chestionată tăria parteneriatului nostru. Şi da, există diferenţe. Suntem o Alianţă cu multe şi diferite naţiuni, cu o geografie, o istorie, partide politice diferite. Republicani şi Democraţi, Conservatori şi Liberali, Independenţi, Verzi, mulţi alţii. Aceasta este democraţia.”

La întrebările ziariştilor legate de aceste dispute interne, secretarul general a răspuns într-o notă diplomatică: „For NATO, and for me, and for all Allies, there is no contradiction between deterrence, defence and dialogue” / Pentru NATO şi pentru mine, pentru toţi aliaţii, nu este nicio contradicţie între descurajare, apărare şi dialog”, precizând şi faptul că întâlnirile bilaterale desfăşurate în marja reuniunii de la Washington au permis şi discutarea acestora. Diplomaţia nu a putut acoperi însă toate diferendele care au apărut în special în ultima perioadă şi care, unele dintre acestea, sunt mai profunde decât simple orgolii sau interese naţionale individuale. Se înregistrează, astfel, evoluţii care arată fisuri în construcţia euro-atlantică:

• o erodare a puternicelor legături care au unit statele NATO de-a lungul deceniilor. O serie de state occidentale insistă pentru o „voce europeană” mai puternică a Alianţei, în timp ce altele, în special din centrul şi estul Europei cultivă un autoritarism ce se îndepărtează de valorile iniţiale ale Alianţei;
• declaraţiile de la începutul mandatului preşedintelui Trump privind relevanţa NATO pentru SUA, care au provocat inclusiv reacţia imediată a Congresului SUA, au adus o umbră de neîncredere în privinţa respectării angajamentului prevăzut în articolul 5. O serie de lideri europeni, printre care Angela Merkel, au afirmat, la acel moment, că „soarta Europei este în mâinile noastre”;
• evaluarea diferită a ameninţării ruse în unele capitale europene, care a şi provocat includerea unui pasaj în cuvântarea vicepreşedintelui SUA, Mike Pence, rostită pe timpul reuniunii, în care se afirmă că Germania riscă să devină „captiva Rusiei”, ca urmare a continuării participării la conducta de gaz Nord Stream 2. Tot aici, poate fi inclusă şi decizia Turciei de a achiziţiona sistemele S-400, chiar cu riscul blocării participării la programul de realizare a avionului de luptă F-35, realizat cu o serie de state partenere NATO;
• includerea de către SUA la capitolul „ameninţări” a unor dispute strict comerciale, ceea ce a produs inclusiv reacţia partenerului poate cel mai apropiat al Washintonului, Canada. Ministrul de externe canadian a caracterizat, chiar pe timpul reuniunii, drept „fără fundament” includerea ţării sale ca ameninţare de securitate pentru SUA ca urmare a diferendului privind tarifele la oţel;
•  opţiuni diferite privind ofensiva tehnologică a Chinei, exemplificata recent de proiectele de extindere a reţelelor mobile 5G. Un element pozitiv este faptul că acest aspect a fost abordat pe larg la Washington, Alianţa dovedindu-se deschisă discuţiei într-un domeniu, al comunicaţiilor mobile militare şi civile, neaflat anterior pe lista de priorităţi.

Şi lista continuă.

Pentru Romania, o singură opţiune

Desigur, absenţa preşedintelui Trump de la această reuniune s-a făcut remarcată. Gazda reuniunii, secretarul de stat Mike Pompeo, a încercat să repare punţi şi să promoveze încredere. În parte, a reuşit.

Tonul optimist şi diplomatic al secretarului general al NATO şi îngrijorările unora dintre membri Alianţei coexistă într-un ansamblu care funcţionează, care îşi pune întrebări şi care caută răspunsuri. La problematica cea mai importantă a actualităţii noastre: securitatea şi apărarea valorilor democratice.

Probabil nu e nevoie decât de un acord fin pe o serie de domenii de actualitate – prioritizarea provocărilor, eliminarea deficitelor de capabilităţi, coordonarea mai bună a planurilor naţionale cu cele ale NATO - pentru ca Alianţa să rămână relevantă şi în deceniile care urmează.

Pentru state precum România, care aniversează 15 ani de când este membru NATO, opţiunea pentru acest statut nu a avut şi nu are alternative. Regiunea în care ne aflăm nu permite prea multe opţiuni. Iar dacă alegem valorile democratice, economia de piaţă, protecţia drepturilor omului, nu e decât una. Prezenţa NATO aici, în Estul Europei, la Marea Neagră, reafirmată pe timpul reuniunii de la Washington, este pentru noi răspunsul adecvat, singurul, la întrebarea privind modul în care ne asigurăm securitatea naţională, „nu pentru a lupta, ci pentru a descuraja, nu pentru a ataca, ci pentru a apăra”, conform exprimării sintetice şi concluzive a secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg.