11 noiembrie 2020

Nagorno-Karabakh: Tragedia care devine oportunitate. De data aceasta, pentru Rusia

Laurenţiu Sfinteş

După 2015, atunci când a fost doborât avionul militar rus Su-24 în spaţiul aerian de la graniţa Turciei cu Siria, Rusia a demonstrat că poate utiliza inclusiv tragediile, incidentele militare soldate cu morţi în rândul militarilor ruşi dislocaţi peste hotare, pentru a-şi îndeplini obiective pragmatice. Tradiţionalul model rusesc de a răspunde imediat şi în forţă evenimentelor de acest fel a fost înlocuit cu calculul imediat, detaliat şi exact al tuturor câştigurilor, militare sau economice, pe care un astfel de eveniment le-ar putea aduce Moscovei.

Sursă foto: Profimedia - militari ruşi din forţa de menţinere a păcii

Incidentul care a oprit războiul

Ghinionul azerilor s-a numit doborârea, în spaţiul aerian al Armeniei, a unui elicopter militar rus Mi-24 şi uciderea a doi membri ai echipajului. Imediat, un  ziarist rus, Dimitri Litovkin, corespondentul militar al publicaţiei ”Novaia Gazeta”, a prognozat că Rusia va fi nevoită să intervină şi că printre consecinţe se vor afla şi ”reparaţiile” la care au făcut deja trimitere autorităţile azere în comunicatul cu scuze diplomatice.

Concluzia analistului militar este că preţul va fi unul politic, încheierea conflictului, dar şi unul economic, reprezentând noi comenzi pe care Azerbaidjanul s-ar putea să le facă în perioada următoare. Actualul nivel al achiziţiilor azere de tehnică militară rusă este undeva la 1 miliard de dolari. Probabil, în aceşti bani au intrat şi cele 300 de lansatoare şi 1.500 de rachete antiaeriene ale sistemului de rachete antiaeriene portabile Igla-S, procurate prin 2011 – 2012, care au fost utilizate, după toate aparenţele în doborârea elicopterului rus.

Moscova nu mai are o problemă majoră, etică sau morală, ca armamentul rusesc să fie utilizat împotriva militarilor săi, dar, dacă se întâmplă, făptuitorul trebuie să plătească. Şi nu puţin.

În cazul Azerbaidjanului, pierderile de armament şi muniţie în cele şase săptămâni de conflict sunt imense, stocurile vor trebui refăcute şi oferta de la Kremlin la nevoie se cunoaşte şi se primeşte.

Dar ziaristul rus nu se opreşte aici cu ipotezele şi întrebările. Locul în care a fost doborât elicopterul rus, în apropierea graniţei cu Nahicevanul, este destul de departe de zona luptelor şi nu există indicii făcute publice că s-ar fi încercat o tentativă de deviere de la traiectul de zbor şi încălcarea graniţei teritoriale azere. Atunci de ce a fost produsă (sau impusă?) această reacţie supra-emoţională şi precipitată din partea apărării anti-aeriene azere?

Răspunsul poate fi unul foarte prozaic: o decizie proastă a comandant militar local, de exemplu. Dar întrebarea conduce şi către o scurtă analiză a momentului în care s-a întâmplat incidentul, a consecinţelor extrem de largi pe care le-a avut în evoluţia conflictului.

Rusia a (re)primit dreptul la intervenţie

Tragedia celor doi piloţi ruşi a dezlegat mâinile Kremlinului, care a putut ieşi din neutralitatea impusă, privită suspect de ambele părţi implicate în conflict, şi să ia deciziile de încetare a acestuia. Şi de repoziţionare a Moscovei ca broker al evoluţiilor strategice din Caucazul de Sud. Comunicatul transmite, destul de sec, condiţiile:

  • armistiţiu total începând de marţi, 10 octombrie, orele 21.00;
  • părţile rămân pe poziţiile actuale (ceea ce înseamnă că teritoriul câştigat de azeri -15-20% din întregul Karabah de Munte şi o parte din cele şapte districte adiacente -, redevine azer. Inclusiv oraşul Shusha);
  • o forţă rusă de menţinere a păcii formată din 1960 de militari, 90 de transportoare, 380 de mijloace auto, mobile, alte echipamente va fi dislocată în regiune, în special în zona Coridorului Lachin;
  • misiunea va dura cinci ani, cu posibilitatea prelungirii dacă părţile nu se retrag din acord;
  • Armenia va returna Azerbaidjanului districtele Agdam (20 noiembrie), Kalbajar (15 noiembrie) şi Lachin (1 decembrie);
  • Coridorul Lachin, larg de cinci kilometri, va conecta Armenia cu Karabahul de Munte, pe un traseu care va ocoli oraşul Shusha;
  • refugiaţii şi persoanele dislocate vor putea reveni la casele lor. Procesul se va desfăşura sub supravegherea Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi;
  • va avea loc un schimb de prizonieri şi de persoane reţinute. De asemenea, trupurile celor decedaţi vor fi returnate familiilor;
  • Armenia va garanta funcţionarea, pe teritoriul său, a unui coridor terestru de transport între Azerbaidjan şi Nahicevan.

Sursă: Twitter

Nu există precizări privind viitorul populaţiei armene din Karabahul de Munte, în afară de cele generale privind dreptul la reîntoarcere, nici al unui posibil format de negociere pentru desfăşurarea de tratative viitoare.

Reacţia rapidă a Moscovei, viteza cu care s-au desfăşurat tratativele, deciziile luate fără, se pare, prea multe discuţii, par a indica faptul că Moscova a pregătit acest pas pe care ar fi urmat să îl facă la o fereastră de oportunitate.

Termenii armistiţiului indică situaţia de superioritate militară evidentă a Azerbaidjanului şi perspectiva unei preluări sub control a întregii enclave armene. Incidentul elicopterului Mi-24 a oferit, totuşi, Rusiei, îndeajuns spaţiu de manevră în care să convingă Baku să oprească o ofensivă care, altfel, ar fi continuat victorioasă.

Şi astfel:

  • Moscova se impune ca arbitru în evoluţiile din Caucazul de Sud. La Baku, s-a evocat şi posibila prezenţă a unui ”arbitru de linie”, Turcia, dar detaliile unei astfel de contribuţii, dacă vor fi, nu au fost confirmate încă;
  • pentru ”ruşinea” atacului asupra unei aeronave militare ruse, Azerbaidjanul va creşte, probabil, achiziţiile de echipamente şi tehnologie militară rusă. Chiar şi infamele sisteme portabile Igla-S (SA-24 Grinch, în terminologie NATO) ar putea să se afle, în continuare, pe listă;
  • pentru a şterge ”ruşinea” înfrângerii militare suferite şi a se pregăti pentru o eventuală revanşă, Armenia va spori şi ea cantităţile de sisteme de foc ruse pe care le va cumpăra pentru a reface arsenalul său militar. Probabil, prioritare vor fi acele echipamente care s-au dovedit viabile în tocmai încheiatul conflict, drone, sisteme de artilerie, sisteme de rachete. În discursul cel mai grav din cariera sa politică, preşedintele enclavei, Araik Harutiunian, a şi precizat că ”starea dificilă a armatei (Karabahului, dar putem subînţelege armene, n.n.) a fost cunoscută, este un rezultat al politicilor de câteva decenii, ea va trebui re-evaluată în perioada următoare”;
  • Armenia va deveni şi mai dependentă de Moscova, opţiunile sale externe devenind şi mai limitate, în condiţiile regionale post – conflict;
  • Azerbaidjanul va mulţumi Turciei pentru suportul militar, dar şi Rusiei pentru faptul că i-a obţinut şi victoria printr-o soluţie negociată (aici se poate discuta...). Şi că nu s-a folosit de incidentul cu elicopterul pentru a sprijini Erevanul, aşa cum, poate, s-ar fi gândit cineva care ştie că există un parteneriat strategic între cele două ţări. Aşa că şi pentru Baku soarele va răsări undeva la nord;
  • Putin  a confirmat faptul că liderii ajunşi la conducerea ţărilor lor prin diferite revoluţii, mai florale sau mai colorate, nu sunt chiar pe placul Kremlinului şi, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla ceva neplăcut în cariera lor;
  • Turcia va trebui să mai aştepte pentru a ajunge la paritate de vizibilitate strategică si potenţă militară cu Rusia, în regiunea Caucazului de Sud. Probabil, formatul Aştana – aripa Caucaz rămâne în cărţi dar, deocamdată, pe raft;
  • dar tot Turcia a demonstrat că o forţă militară antrenată după metodele sale, folosind echipamentele sale, eventual şi părţi din doctrina sa privind desfăşurarea operaţiilor, se poate dovedi victorioasă şi la un nivel superior, statal. Ceea ce ar putea deveni o perspectivă atrăgătoare pentru o serie de state de prin Asia Centrală. Şi nu numai;
  • Paşinian a confirmat, la rândul său, faptul că strada nu aduce la putere numai democraţi pur sânge, oameni ai consensului şi dialogului, uneori pot fi demagogi, populişti, naţionalişti. Speranţa exagerată pusă de mulţimi în aceştia se transformă, în cazul unei înfrângeri neaşteptate, într-o mare deziluzie, cu manifestări  la fel de haotice precum cele care le-au permis preluarea puterii.

Armenia pierde 5 din cele 7 districte azere ocupate în 1994, precum şi o parte a teritoriului propriu-zis al enclavei Karabahul de Munte. Oraşul Shusha este cea mai simbolică pierdere pentru că e vorba de o capitală culturală a regiunii şi de localitatea în care anterior conflictelor armeano – azere, populaţia majoritară era azeră. Ceea ce transformă cucerirea sa într-o revanşă specială pentru Baku.

Cu totul, se pierde (sau se câştigă, depinde din ce direcţie se face aprecierea) aproape jumătate din ceea ce era, anterior conflictului, suprafaţa ”Republicii Arţah”.

”Cea mai dificilă noapte”

Cel două părţi, armeană şi azeră, au încercat să ”vândă” armistiţiul propriilor cetăţeni ca pe un pas necesar. A fost, desigur, mult mai simplu pentru preşedintele azer care a caracterizat documentul ca pe o dovadă de ”capitulare” armeană. Premierul Paşinian a încercat să se prezinte ca un lider pragmatic, vorbind de un ”act necesar”, convenit după discuţii cu experţii ”din teren”, declarând şi că ”nu există înfrângere dacă nu te recunoşti învins”. Nu a recunoscut, dar cam a fost.

Termenii armistiţiului demonstrează că argumentaţia preşedintelui Karabahului de Munte, Araik Harutiunian, conform căreia armistiţiul a fost necesar pentru a salva Karabahul, are la bază o situaţie extrem de dificilă pentru partea armeană pe câmpurile de luptă: ”Luptele au ajuns la 2-3 kilometri de Stepanakert, iar dacă războiul ar fi continuat am fi pierdut tot.”

Şi Harutiunian a continuat adresarea sa televizată: ”A fost cea mai dificilă noapte a vieţii mele. Nu ştiu cum va fi apreciată de istorie, dar a fost una forţată”.

Până la judecata istoriei, are loc cea a concetăţenilor armeni, care au ieşit pe străzile Erevanului pentru a cere liderilor să-şi asume responsabilitatea eşecului.

Preşedintele Armen Sarkissian a iniţiat deja ”consultări politice, iar opoziţia armeană, unită până acum în neputinţă, a iniţiat o declaraţie, semnată de 17 formaţiuni politice, pentru demiterea premierului.

Strada care l-a adus la putere pe Paşinian în 2018, l-ar putea elibera şi de ”grijile” unei funcţii pentru care, se demonstrează tragic, nu a fost pregătit. La capitolul pierderi post conflict, premierul Paşinian a mai trecut, într-o postare pe Facebook, urmare a vizitei la reşedinţa sa a unor alegători armeni nervoşi, ”un calculator, un ceas, parfumuri şi un carnet de conducător auto”.

E un bilanţ pe care, cu siguranţă, nu l-a anticipat atunci, în 5 august 2019, când a declarat în Piaţa Centrală din Stepanakert, ”Arţahul este Armenia. Asta e”, chemând la unirea celor două teritorii. Şi mii de armeni din enclavă l-au aplaudat.

Zilei de glorie din august 2019, i-a urmat noaptea cea mai lungă, de umilinţă, din noiembrie 2020. Asta e.