Moştenirea jurnalistului saudit Jamal Khashoggi

1. Stoparea ascensiunii prinţului moştenitor Mohammed bin Salman ca lider regional şi viitor campion al unei lumi arabe mult mai unită. 

Reformele politice şi sociale cu tentă liberală începute de acesta într-o societate puternic conservatoare, marcată de profunde accente canonice, i-au creat prinţului moştenitor, conducătorul de facto al regimului saudit, reputaţia de reformator al unui stat care devenea astfel, în ochii occidentului, un posibil viitor pivot al lumii arabe şi chiar al întregii lumi islamice.

„Schimbările pozitive” de politică internă de la Riad, aşa cum le caracteriza chiar Jamal Khashoggi, deşi pot părea cu adevărat timide în raport cu idealurile democraţiei occidentale, au devenit în scurt timp asul din mâneca lui Mohammed bin Salman în negocierea suportului politic al Washingtonului şi cancelariilor europene pentru aspiraţiile sale de lider regional. Moartea violentă a lui Khashoggi, deşi încă neconexată oficial cu cele mai înalte niveluri de responsabilitate ale regimului Salman, a creat deja suspiciuni serioase în capitalele occidentale referitoare la onestitatea promisiunilor şi angajamentului Riadului pentru înscrierea politicilor, metodelor şi mijloacelor sale pe traiectoria respectării drepturilor omului şi libertăţilor individuale, ca premise esenţiale pentru stabilizarea şi reformarea celei mai fierbinţi zone de pe glob.

2. Accentuarea clivajelor dintre principalii actori regionali într-un Orient Mijlociu din ce în ce mai divizat.

Asasinarea lui Jamal Khashoggi pe teritoriul turc, a deschis, în mod cinic, o fereastră de oportunitate pentru regimul de la Ankara, acuzat adeseori de încălcarea drepturilor omului şi hărţuirea unor jurnalişti, cu precădere în urma tentativei eşuate de lovitură de stat din iulie 2016. Momentul dispariţiei nu putea fi mai complicat pentru preşedintele Recep Tayyip Erdogan. Tensiunile dintre Turcia şi aliaţii din cadrul NATO, apărute pe fondul unor derapaje ale Ankarei de la principiile fundamentale ale democraţiei care au stat la originea Tratatului Nord-Atlantic şi amplificate de retorica anti-occidentală a preşedintelui Erdogan, au condus la fragilizarea relaţiei cu majoritatea capitalelor europene şi cu Washingtonul.

Senzaţia balansării spre Moscova, cel puţin în gestionarea crizei din Siria, dar şi prin deschiderea unor posibilităţi de cooperarea în domeniul militar, concretizate în achiziţia de sisteme complexe de rachete ruseşti, în pofida angajamentelor politice şi standardelor de interoperabilitate ale NATO, nu au făcut decât să adâncească clivajele şi să sădească neîncredere între părţi, cu deznodământul previzibil al intrării Turciei într-o criză financiară, marcată de inflaţie galopantă şi un deficit extern uriaş.

In acest context, perspectiva unei noi crize în relaţia cu Arabia Saudită, unul dintre investitorii majori în Turcia, cu un total de peste un miliard de dolari în 2017, conform datelor publicate de Al Arabiya, părea iniţial dificil de gestionat la Ankara. Însă, Erdogan a mizat pe tactica dublării mizei, vizând câştiguri mai mari şi pe termen lung.

Fiind cunoscute deja tensiunile dintre cele două regimuri, ieşite la suprafaţă, de exemplu, pe fundalul crizei qatareze, jocul părţii turce pare să se îndrepte spre a-l indica pe prinţul moştenitor Mohammed bin Salman ca fiind în spatele unei „crime cu premeditare”. Acest lucru s-a produs iniţial prin scurgerea de informaţii din interiorul anchetei autorităţilor turce, pentru ca ulterior, preşedintele Erdogan să formuleze acuzaţii directe la adresa Riadului, într-un discurs susţinut în faţa Parlamentului, unde a menţionat faptul că „ordinul a venit de la cel mai înalt nivel de responsabilitate din cadrul guvernului saudit” şi că „anumiţi oficiali au încercat să acopere crima”, după cum consemnează The Washington Post. Cu toate acestea, este de aşteptat ca Ankara să încerce evitarea îngheţării relaţiilor cu Riadul, prin forţarea unei apropieri de regele Salman, urmărind astfel, menţinerea fluxului investiţional saudit către Turcia.

Mai mult, eliberarea, între timp, a pastorului american Andrew Brunson din arestul la domiciliu unde fusese reţinut pentru acuzaţii de terorism, solicitată de Statele Unite în mod vehement, poate fi interpretată în dublă cheie, drept o redeschidere către Washington pentru dialog şi cooperare, dar şi ca o provocare pentru a pune presiune pe Administraţia Trump în cazul Khashoggi, care astfel va trebui să facă dovada că în probleme care vizează drepturile omului nu operează cu măsuri multiple.

Indiferent de perspectivă, cert este că Turcia a reuşit să îşi înfigă iataganul în strânsoarea relaţiei dintre Washington şi Riad, aşteptând să vadă ce câştiguri îi va aduce această lovitură, ţinând cont de rivalitatea istorică cu saudiţii în competiţia pentru influenţă şi putere din interiorul lumii islamice. Există şi riscul ca, în situaţia în care efectul loviturii se va dovedi a fi doar o palidă zgârietură, Turcia să sufere consecinţele unor posibile represalii ale prinţului Salman, pornind de la blocarea investiţiilor financiare şi mergând până la contrapunerea mult mai activă în conflictul de interese din plan regional.

3. Reactivarea dezbaterilor privind soliditatea convergenţei intereselor vitale de securitate ale Occidentului şi Arabiei Saudite în Orientul Mijlociu.

Desigur că reinterogarea premiselor fundamentale ale analizelor de securitate regională trebuie să înceapă, în primul rând, de la validarea continuităţii existenţei unor interese strategice comune ale spaţiului Nord-Atlantic în Orientul Mijlociu, în contextul accentuării diferendelor dintre Statele Unite şi Europa pe teme regionale substanţiale, aşa cum sunt dosarul nuclear iranian, evoluţia conflictului israeliano-palestinian, relaţia cu Ankara sau comerţul cu arme.

Trecând peste acestea, numitorul comun al valorilor democraţiei liberale conferă încă suficiente argumente pentru o evaluare în paradigma binomială tradiţională Occident- Orient a punctelor de inflexiune ale unor interese majore în regiune precum: asigurarea accesului Vestului, în primul rând al Statelor Unite, la resursele saudite de petrol şi gaze; prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, cu precăderea non-proliferarea nucleară, într-un areal în care resursele financiare nu ar reprezenta nici pe departe un impediment în calea înarmării; prevenirea apariţiei unor viduri de putere care ar crea spaţiul de manevră pentru înflorirea organizaţiilor teroriste; şi implicarea Occidentului în echilibrarea balanţei regionale de putere în detrimentul unor regimuri considerate ostile, aşa cum este regimul de la Teheran.

Pe fondul crizei internaţionale creată de dispariţia lui Khashoggi, tonul criticilor privind susţinerea politicii externe de forţă a Riadului a atins cote fără precedent la Washington, fiind adesea prezente în spaţiul public mesaje precum acela că dezastrul umanitar din Yemen este mult prea impregnat de sintagma „fabricat în Statele Unite”, inscripţionată pe bombele lansate în cadrul operaţiilor militare ale alianţei condusă de saudiţi. Senzaţia este că Washingtonul nu pare dispus să mai susţină necondiţionat politica externă a regimului Salman, iar factorul economic, fie acesta de natură energetică, infrastructură sau comerţ cu armament, nu mai reprezintă un argument imuabil pentru tolerarea oricăror derapaje de la principiile cu care Statele Unite însoţesc oferta lor de cooperare şi parteneriat oriunde în lume, sinonimă, implicit, cu conferirea de încredere şi legitimitate.

4. Devoalarea vulnerabilităţilor ascunse în hăţişul interdependenţelor multiple ale intereselor de securitate în gestionarea crizelor punctuale, fie acestea şi majore.

Asasinatul politic din interiorul consulatului saudit din Istanbul a condus la formarea unui consens bi-partizan la Washington - din ce în ce mai greu de întrunit într-o epocă a dezbinării profunde şi politicii urii, care a cuprins întregul mapamond - în condamnarea guvernului saudit, considerat vinovat pentru deznodământul unei „operaţiuni criminale”, în raport cu care ar trebui să suporte consecinţe drastice.

Cu toate acestea, cel puţin până la această dată, Administraţia Trump a adoptat o atitudine considerată de presa de peste ocean „extrem de limitată”, fiind avută în vedere, se pare, sancţionarea unor responsabili saudiţi de nivel inferior, cu implicare directă în asasinat. Din interpretarea evidenţelor disponibile până în prezent, aparent prinţul Mohammed bin Salman nu va fi vizat de măsurile represive ale Statelor Unite, iar una dintre explicaţii ar fi temerea oficialilor americani că „orice tip de acţiune punitivă împotriva guvernanţilor de la Riad ar putea complica politica Statelor Unite în dosarul iranian”, după cum notează Foreign Affairs.

Unul din sensurile acestei evaluări este conferit de riscul exploziei preţului petrolului, în contextul reimpunerii sancţiunilor împotriva exportului de hidrocarburi iraniene, începând cu data de 5 noiembrie. Mai mult, o astfel de evoluţie, ar conduce la adâncirea diferendelor dintre Statele Unite şi aliaţii lor europeni, care vor fi determinaţi să submineze embargoul american impus Iranului, pentru a-şi proteja propriile interese. Consecinţa va fi aceea de a pune Administraţia Trump în situaţia ingrată de a-şi sancţiona proprii aliaţi, în condiţiile în care incertitudinile privind viitorul securităţii comune, alimentate constant de la Washington, s-au accentuat semnificativ în ultima perioadă. Nu trebuie neglijat nici faptul că Riadul a transmis deja pe canalele media locale, avertismentul că ar putea utiliza „arma petrolului” în situaţia în care regimul saudit va fi vizat de repercusiuni din partea Administraţiei Trump, mergând până acolo încât să invoce ipoteza imposibilă a „reconcilierii cu Iranul” pentru a face faţă unor eventuale presiuni din partea Washingtonului.

Chiar dacă la capătul unui lung lanţ de evenimente acestea se vor dovedi a fi doar simple speculaţii, rămâne totuşi foarte probabil ca toate părţile implicate, Statele Unite, aliaţii lor europeni şi Arabia Saudită, să sufere prejudicii economice, politice şi de imagine uriaşe, singurul posibil câştigător fiind Teheranul, aflat deja în ascensiune în plan regional, pe fondul participării la războiul din Siria şi implicării sale în toate focarele de insecuritate din întreg arealul Orientului Mijlociu, pentru care nu se întrevăd niciun fel de perspective de îmbunătăţire a situaţiilor din teren.

Corolar. Din dorinţa de a nu altera relaţia de cauzalitate directă a evoluţiilor din regiune cu asasinarea lui Jamal Khashoggi, privită din perspectiva triunghiului Washington-Riad-Ankara, ţinând cont de rezidenţa americană a jurnalistului, naţionalitatea sa şi teritoriul pe care s-a petrecut crima, am asumat menţionarea doar conjuncturală a Rusiei, Iranului şi Israelului, de altfel actori regionali cu însemnătate deosebită pentru orice analiză de securitate a Orientului Mijlociu.

Cu toate acestea, se poate concluziona că dispariţia lui Khashoggi a repus pe tapet cele mai profunde temeri, incertitudini şi incongruenţe care răscolesc, de secole, securitatea regiunii. Acest eveniment dramatic, apărut ca din neant, a devoalat vulnerabilităţile majore ale tuturor actorilor majori din regiune, a scos la suprafaţă neajunsurile politicilor şi acţiunilor întreprinse de aceştia pentru conturarea arhitecturii regionale de securitate, a pus un semn de întrebare asupra viabilităţii unor scenarii de securitate regională presupus coerente şi a creat neliniştea că orice set de soluţii ale ecuaţiei de securitate a Orientului Mijlociu va scoate la iveală doar rezultate cu valori negative, pentru toate părţile implicate.

În acest context, poate cea mai profundă moştenire lăsată de Jamal Khashoggi este aceea că lumea arabă are nevoie, mai mult decât oricând, de implementarea unor politici consistente şi sustenabile care să asigure garantarea libertăţii de expresie, ca principiu fundamental pentru dezbaterea reală, în plan intern, a problemelor cu care se confruntă astăzi şi pentru deschiderea către soluţii comune, cu impact structural şi potenţial multiplicator, pe care Occidentul nu are capacitatea şi, probabil, nici legitimitatea să le impună din exterior.