Modernizarea Forţelor Navale Române - O necesitate imperativă în noul context de securitate din Marea Neagră
Ştefan OpreaMediul general de securitate din regiunea Mării Negre rămâne precar, iar răspunsul NATO se bazează pe angajarea activă a aliaţilor săi în regiune. Atitudinea ezitantă, însă, a Bulgariei şi Turciei fată de o implicare colectivă în scopul gestionarii unei situaţii de criză, promovând mai curând o direcţionare a efortului NATO spre zona baltică, justifică eforturile ţării noastre pentru modernizarea apărării. Cum mediul de securitate din regiune este produsul diverselor interese ale statelor litorale şi ale vecinilor acestora, România, prin această abordare, poate deveni un actor cheie în arealul extins al Mării Negre pentru opţiunea care presupune un răspuns mai ferm al NATO la provocările de securitate din această regiune.
Regiunea Mării Negre are o importanţă crucială pentru Europa, fiind o zonă de contact majoră, dar şi critică, între Europa şi Asia, între Occident şi Orient, precum şi, lucru nu mai puţin important, punte de legătură între creştinism şi islamism. Acest areal reflectă, la scară redusă, întregul set de mutaţii, evoluţii şi tendinţe din domeniile politic, economic şi social care se manifestă la scara întregului continent. Mulţi experţi consideră că oricine controlează sau domină Marea Neagră poate proiecta cu uşurinţă puterea pe continentul european, în special în Balcani şi Europa Centrală, dar şi în estul Mediteranei, precum şi în Caucazul de Sud şi Nordul Orientului Mijlociu.
Desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice, având ca efect, printre altele, apariţia unor noi state în zonă şi a unor focare de conflict inter-etnic, au dus la transformarea regiunii Mării Negre într-o zonă cu grad sporit de risc, marcată în principal de disputele de natură politico-economică dintre riverani, dar şi de preocuparea altor state, chiar neriverane, de a-şi impune interesele în zonă.
Mizele strategice şi geopolitice au fost întotdeauna majore în regiunea Mării Negre. Dezvoltările regionale, atât pozitive cât şi negative, continuă să afecteze interesele vitale ale ţărilor şi popoarelor situate de-a lungul ţărmului, transmiţând reverberaţii mult peste aceste limite.
Anexarea Crimeii a dezvoltat foarte mult amprenta strategică a Rusiei în această regiune. Din punct de vedere militar, peninsula serveşte deja ca un avanpost pentru proiecţia extinsă a forţei ruse faţă de sudul Ucrainei, Balcani şi Turcia. Urmare a faptului că prezenţa militară a Moscovei nu mai este constrânsă de acordurile juridice cu partea ucraineană, potenţialul geostrategic al Crimeii poate fi utilizat pe deplin de către Moscova pentru implementarea unui spectru larg de instrumente de putere care se susţin reciproc.
Perfecţionarea continuă a sistemului Anti-Access/Area Denial (A2/AD) şi completarea acestuia cu sisteme performante de comunicaţii, supraveghere şi capabilităţi de război cibernetic au ca efect perturbarea spectrului electromagnetic şi privarea forţelor străine de utilizarea propriilor echipamente militare (Fig.1). Nu în ultimul rând, desfăşurarea unor capabilităţi militare de nouă generaţie, face ca Flota rusă la Marea Neagră să contribuie fundamental la crearea unui dezechilibru de securitate în regiunea Mării Negre, cu repercusiuni majore asupra securităţii euro-atlantice.
Coroborat cu acţiunile Rusiei în Georgia, din anul 2008, anexarea ilegală a Crimeei în 2014 şi activităţile sale destabilizatoare în estul Ucrainei, precum şi existenta conflictelor „îngheţate”, dar controlate de Moscova, demonstrează faptul că Rusia foloseşte Marea Neagră ca areal de aplicare a metodelor noi de revizionism, mult mai avantajoase decât cucerirea vastă a teritoriilor.
Fig. 1 Sistemul rusesc de interdicţie aeriană de tip A2/AD (Anti-Access/Area Denial)
Cu trei state membre NATO (Bulgaria, România, Turcia), două state (Georgia si Ucraina) aspirante la parteneriatele euro-atlantice - inclusiv NATO şi Uniunea Europeană, zona Mării Negre, prin conflictul deschis dintre Rusia (al şaselea stat riveran) şi Ucraina şi existenţa conflictelor „îngheţate” controlate de Moscova, s-a transformat într-un areal cu un potenţial semnificativ de destabilizare rapidă în întreaga regiune (Fig. 2).
Fig. 2 Conflicte „îngheţate” în zona extinsă a Mării Negre
Regiunea Mării Negre, o zonă critică pentru securitatea occidentală, este din ce în ce mai mult supusă tulburărilor şi ameninţărilor. Această stare de instabilitate afectează nu numai NATO dar şi securitatea şi dezvoltarea economică regională. Din perspectiva realităţilor regionale şi a provocărilor în materie de securitate, Alianţa şi-a consolidat poziţia de descurajare şi de apărare prin măsuri de prezenţă adaptate. Acestea sunt o demonstraţie, pe timp de pace, a hotărârii NATO de a asigura descurajarea eficientă şi apărarea colectivă credibilă.
În domeniul maritim, prezenţa forţelor NATO şi desfăşurarea exerciţiilor navale evidenţiază interesul Alianţei pentru aspectele regionale specifice securităţii. Chiar dacă Rusia, din punct de vedere militar, a adoptat o noua poziţie şi, în ciuda poziţiei de descurajare şi apărare pe care NATO a dezvoltat-o ca răspuns, Alianţa şi liderii săi se angajează, totuşi, să urmărească o abordare duală, rămânând deschisă dialogului cu Rusia pe aspecte legate de activităţi militare, transparenţă şi reducere a riscurilor. De asemenea, promovarea stabilităţii în acest areal a impus din partea Alianţei o abordare practică în implicarea Georgiei, Moldovei şi Ucrainei, atât pentru evaluarea situaţiei strategice de securitate în regiunea Mării Negre cât şi prin utilizarea tuturor instrumentelor de securitate cooperativă. Mai mult, zona Mării Negre a constituit subiect de discuţii, prin prisma securităţii regionale, la fiecare summit NATO, începând cu cel din Tara Galilor.
Este adevărat, însă, că strategia ofensivă a Moscovei, care integrează acţiuni militare, informaţionale, economice etc., face ca NATO să aibă dificultăţi în a-şi dezvolta o poziţie de securitate multidimensională. Prevederile Convenţiei de la Montreux şi limitările impuse de aceasta, sporesc gradul de dificultate acţională a Alianţei. Mai mult, amplificarea unei situaţii de criză va face ca NATO să depindă, în mare măsură, de cele trei state membre riverane, care trebuie să-şi modernizeze şi să-şi consolideze capabilităţile maritime.
Din acest ultim punct de vedere, rolul statelor membre NATO este de a elimina aceste deficienţe la nivel aliat cu capabilităţi şi acţiuni de contracarare, proprii fiecărei naţiuni. În acest sens, elaborarea unei strategii a Mării Negre pentru a dezvolta modalităţi semnificative de lucru cu statele riverane, reprezintă în continuare un deziderat care încă nu a fost îndeplinit nici la recentul summit al NATO. Deşi interesul NATO în securitatea Mării Negre este în creştere, scade, însă, prezenţa generală a navelor de război care nu aparţin acestui bazin (Fig.3).
Fig. 3 Prezenţa navelor aliate în Marea Neagră
Pentru a suplini acest efort, o misiune de patrulare maritimă, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Montreux din 1936, modelată pe principiile misiunii de poliţie aeriană din zona baltică, ar menţine o prezenţă solidă a NATO în Marea Neagră, prin participarea regulată şi rotativă a aliaţilor care nu fac parte din acest areal.
Marea Neagră este o regiune deosebit de importantă pentru NATO, dar care nu a primit atenţia pe care o merită. De aceea, nevoia unui dialog semnificativ în ceea ce priveşte modul de abordare a provocărilor asociate securităţii Mării Negre este stringentă.
Cum Turcia este actorul principal al Alianţei în această zonă, membrii NATO fac un efort susţinut pentru a se ancora instituţional în Marea Neagră, printr-o politică direcţionată către Turcia. În contextul în care Ankara, pe timpul războiului din Georgia, din anul 2008, a împiedicat două nave spital americane, USNS Comfort şi Mercy, să treacă prin Bosfor în Marea Neagră, contextul rezultat după anexarea Crimeeii a determinat o regândire a limitărilor prevăzute în Convenţia de la Montreaux. În pofida creşterii fricţiunilor dintre Ankara şi aliaţii săi occidentali şi a îmbunătăţirii relaţiilor acesteia cu Moscova, extinderea masivă a influenţei Rusiei face, totuşi, ca NATO să devină tot mai semnificativ pentru Turcia, în această zonă. Spre exemplificare, dacă până în anul 2014, Turcia deţinea incontestabil supremaţia navală faţă de Rusia, acum, această superioritate există doar la navele de război amfibii. Din perspectivă geopolitică, controlul politico-militar al Moscovei asupra Crimeeii modifică echilibrul strategic în Marea Neagră în defavoarea intereselor Turciei.
Ca urmare, în ciuda relaţiilor dificile ale Turciei cu SUA şi UE, interesele sale în Marea Neagră sunt cel mai bine satisfăcute prin NATO (chiar cu concesii privind utilizarea Convenţiei de la Montreux). În paralel, Turcia îşi modernizează forţele armate inclusiv prin intensificarea producţiei de apărare autohtonă.
Cu toate că litoralul Mării Negre este distribuit în mod neuniform între cele şase state riverane (Turcia 35%, Ucraina 21% - în scădere de la 31%, Rusia 25% - în creştere de la 15%, Georgia 6%, Bulgaria 8% şi România 5%), potenţialul economico-militar şi statutul pe care naţiunea respectivă doreşte să îl aibă pe plan internaţional, determină puterea maritimă a statelor riverane.
Din acest punct de vedere, creşterea lungimii ţărmului deţinut de Rusia la Marea Neagră prin anexarea Crimeeii, face ca acesta să se apropie de cel deţinut de Turcia de 1.785 km din linia totală de coastă. Dacă adăugăm la aceasta şi faptul că Moscova, în Peninsula Crimeea, îşi consolidează o prezenţă militară redutabilă, este evident că balanţa puterii dintre Rusia şi Turcia se dezechilibrează în defavoarea Ankarei, situaţie care generează îngrijorări suplimentare Alianţei Nord-Atlantice. De asemenea, după anexarea Crimeeii, influenţa Rusiei în Marea Neagră, nu numai din punct de vedere militar, ci şi economic, a crescut exponenţial, posibila delimitare a zonelor economice exclusive, fiind evidenţiată în imaginea de mai jos (Fig. 4).
Fig. 4 Zonele economice exclusive în Marea Neagră după anexarea Crimeei
România, deşi are cea mai redusă porţiune de litoral, deţine un loc aparte în rândul statelor riverane. Alături de importantele resurse oferite de platoul continental al mării, ţara noastră are privilegiul de a controla principalele braţe de vărsare în mare ale Dunării, precum şi Canalul Dunăre-Marea Neagră, cale de legătură, prin canalul Rin-Main cu Marea Nordului şi care asigură, în acest fel, desfăşurarea traficului naval între mările arabo-asiatice şi cele vest-europene. De-a lungul timpului, lipsa unei viziuni clare asupra acţiunilor maritime ale României şi intereselor sale pe mare au dus la o înţelegere greşită a rolului Forţelor navale şi apariţia unor concepţii dăunătoare în legătură cu dimensiunile şi destinaţia acestora. În plus, abordarea incoerentă a problemelor de înzestrare ale acestei categorii de forţe a făcut ca evoluţia ameninţărilor navale, din punct de vedere tehnologic şi procedural, să afecteze capabilităţile specifice proprii şi modul de executare a misiunilor.
Modificarea echilibrului de putere, efectele Convenţiei de la Montreux asupra utilizării navelor aliate în Marea Neagră, precum şi necesitatea participării statelor riverane la echilibrarea balanţei de putere, reprezintă principalele argumente prin care România şi Bulgaria (state membre NATO) trebuie să facă un efort suplimentar pentru a-şi adapta capabilităţile operaţionale la cerinţele actuale ale spaţiului de luptă în întregul mediu de operare - terestru, aerian, naval şi submarin. Câteva consideraţii privind efectul acestor adaptări asupra reconfigurării balanţei puterii în favoarea NATO vor contribui la înţelegerea rolului riveranilor, membri ai Alianţei, în acest context.
Îmbunătăţirea capacităţii operaţionale ale navelor maritime, prin dotarea cu astfel de capabilităţi, poate avea efect asupra partajării sarcinilor („burden sharing”), prin participarea celorlalte nave maritime ale Alianţei.
Dotarea navelor militare maritime ale statelor din Sud-Estul Europei (România, Bulgaria şi Turcia) cu capabilităţi interoperabile exclude independenţa totală faţă de sprijinul militar din partea Alianţei.
În contextul în care ţările NATO din flancul estic al Europei se confruntă cu provocări comune de securitate, iniţiativele României contribuie la dezvoltarea unei agende comune de securitate în pofida diferenţelor istorice, intereselor individuale, limitărilor bugetare şi relaţiilor bilaterale diferite cu Rusia.
Din perspectiva României, o componentă cheie pentru sporirea securităţii în zona Mării Negre o reprezintă intensificarea cooperării regionale. În acest sens există suficiente puncte comune de cooperare pentru Bucureşti şi Sofia la nivel regional, chiar dacă, până acum, politica consecventă a României în această direcţie s-a confruntat cu atitudini frecvent schimbătoare, funcţie de afinităţile politice ale liderilor bulgari.
Recente evoluţii militare şi de securitate în Marea Neagră oferă o imagine asupra nevoii de modernizare a flotei româneşti şi a componentelor sale, iar decizia investiţiilor majore în capabilităţile Forţelor navale va aduce, pe lângă beneficiile naţionale, o contribuţie majoră la creşterea capacităţii de apărare a Grupărilor Navale Permanente, conform cerinţelor asumate în cadrul actualului Proces de Planificare a Apărării în cadrul NATO.
În baza unui angajament ferm pentru sporirea cheltuielilor în domeniul apărării, România a devenit astăzi al şaselea membru al NATO, alături de SUA, Grecia, Marea Britanie, Estonia şi Polonia, care respectă procentul stabilit din PIB pentru astfel de cheltuieli. Astfel, pe baza unui plan de achiziţii care se va derula în următorii 10 ani, Armata României va dispune de capabilităţi de ultimă generaţie cu care va face faţă şi va contribui la efortul comun al Alianţei de a asigura securitatea regională.
Achiziţia, în diferite stadii de realizare, a avioanelor multirol F-16 Fighting Falcon, a sistemului de apărare anti-rachetă Patriot, a sistemelor de rachete sol-aer cu bătaie mare, a corvetelor multifuncţionale, la pachet cu modernizarea fregatelor, a elicopterelor de luptă şi transport, a sistemului de rachete de artilerie cu înaltă mobilitate (HIMARS), a vehiculului de luptă blindat Piranha V şi a altor tipuri de echipamente moderne, demonstrează că, de acestă dată, este posibil ca timpul dintre planificarea nevoilor de dotare şi implementarea programelor de înzestrare să se scurteze foarte mult.
Ce va urma depinde doar de voinţa politică şi posibilităţile economice ale României. Interesul naţional este evident.