Misiunea UE de protecţie maritimă în Golf – o privire mai din "adâncuri"

Dinte pentru dinte ...sau petrolier pentru petrolier!

Petrolierul Stena Impero, sub pavilion britanic, a fost reţinut vineri (19 iulie) de Forţele navale ale Gărzilor revoluţionare în zona Strâmtorii Hormuz, după ce acesta ar fi fost implicat într-un accident cu o ambarcaţiune de pescuit iraniană şi ar fi ignorat apelul de urgenţă al acesteia.

Reţinerea petrolierului Stena Impero a avut loc după o acţiune similară a Forţelor navale britanice, care sechestraseră petrolierul iranian Grace I în Gibraltar pe 4 iulie, sub suspiciunea de contrabandă cu petrol către Siria, ceea ce constituie o încălcare a sancţiunilor UE.

În timp ce retorica Iranului susţine oficial că reţinerea petrolierului britanic a fost cauzată de nerespectarea dreptului maritim internaţional, Teheranul a făcut puţin pentru a ascunde că mişcarea a fost represivă. Gardienii Revoluţiei au reţinut nava în strâmtoarea Hormuz la câteva ore după decizia Curţii supreme din Gibraltar de a prelungi cu 30 de zile măsura sechestrului asupra Grace I.

Tactica folosită pentru reţinerea navei – cu trupe mascate coborâte în rapel din elicoptere pe puntea navei – a fost similară celei folosite de Marea Britanie două săptămâni mai înainte, în Gibraltar.

Misiunea UE de protecţie maritimă – viziunea lui Jeremy Hunt

Luni, 22 iulie, după un week-end de coşmar pentru oficialii de la Londra, Marea Britanie a cerut Teheranului să elibereze „imediat” petrolierul Stena Impero şi echipajul acestuia, descriind reţinerea navei de forţele iraniene ca fiind ilegală. Totodată, ministrul britanic de externe la acea dată, Jeremy Hunt, a propus dislocarea unei misiuni maritime europene în Golf, separat de planurile americane pentru o forţă condusă de SUA pentru a proteja transportul maritim de intervenţiile iraniene.

Adresându-se Camerei Comunelor, oficialul britanic a precizat că forţa maritimă europeană va proteja echipajele şi mărfurile transportate de navele care tranzitează Strâmtoarea Hormuz de ceea ce el a descris drept „acte complet ilegale de piraterie de stat ale Iranului”. Misiunea propusă de Hunt ar fi similară forţelor maritime internaţionale existente care operează în Golf, precum şi forţelor UE anti-piraterie care operează în largul coastei de est a Africii. Deosebirea constă în faptul că aceste forţe protejează transportul maritim în mare măsură de actorii non-statali, nu de cei statali.

Hunt a subliniat că Marea Britanie nu doreşte să se alăture campaniei americane de presiune economică maximă asupra Teheranului, iar Londra, spre deosebire de Washington, va rămâne un suporter al Acordului nuclear iranian semnat în august 2015 (JCPOA). Autorităţile britanice înclină spre a crede că o forţă condusă de SUA care ar acţiona în zona Strâmtorii Hormuz ar fi considerată de către Iran o măsură favorabilă escaladării situaţiei, sporind probabilitatea unui incident care să declanşeze o confruntare directă.

Explicându-şi abordarea, aprobată la o şedinţă COBRA (reuniune de securitate în cazuri de criză naţională sau regională sau în timpul evenimentelor din străinătate cu implicaţii majore pentru Marea Britanie) din dimineaţa zilei de luni, prezidată de premierul încă în funcţie la acea dată, Theresa May, Hunt a precizat: „Pentru că libertatea navigaţiei este un interes vital al fiecărei naţiuni, vom căuta acum să realizăm o misiune europeană de protecţie maritimă pentru a sprijini tranzitarea sigură a echipajelor şi încărcăturilor navale prin această regiune vitală. Am avut discuţii constructive cu mai multe ţări în ultimele 48 de ore (n.a. sâmbătă şi duminică, 20-21 iulie) şi vom discuta în această săptămână cea mai bună modalitate de a completa acest proiect cu propunerile recente ale SUA. [...] Această iniţiativă nu va face parte din politica SUA de presiune maximă asupra Teheranului, deoarece rămânem angajaţi să păstrăm Acordul nuclear iranian”.

Oficialul britanic a recunoscut că SUA a cerut mai întâi (informal) pe 24 iunie Regatului Unit să contribuie la o forţă de protecţie maritimă condusă de SUA, o cerere oficială fiind trimisă pe 30 iunie. Hunt a precizat că planul american este de ajutor şi este important să se coordoneze, însă ar dori o contribuţie cât mai largă la forţa de protecţie navală propusă şi, în acest sens, trebuie să ia în considerare că o serie de ţări europene nu ar fi dispuse să contribuie la o forţă condusă de SUA.

Măsuri intermediare...

Ministerul Transporturilor a ridicat nivelul alertei de securitate pentru navele sub pavilion britanic la 3 şi continuă să recomande evitarea trecerii prin Strâmtoarea Hormuz.

În plus, o a doua navă britanică, distrugătorul HMS Duncan, a fost dislocată în Golf (a ajuns în zonă pe 29 iulie), alăturându-se fregatei HMS Montrose, pentru a asigura trecerea în deplină securitate a navelor sub pavilion britanic prin Strâmtoarea Hormuz. Autorităţile de la Londra au solicitat ca toate navele sub pavilion britanic să notifice intenţia de a trece prin strâmtoare pentru a asigura măsurile de protecţie necesare, inclusiv (în caz de nevoie) tranzitarea în convoi. Măsurile de protecţie sunt disponibile inclusiv navelor sub alte pavilioane, dar care au la bord echipaj britanic.

Hunt l-a informat despre aceste decizii pe secretarul secretarul de stat american, Mike Pompeo, care a declarat  că este responsabilitatea Marii Britanii de a se ocupa de securitatea transportului propriu în Golf.

Care este abordarea cabinetului Boris Johnson?

Odată cu preluarea funcţiei de premier al Marii Britanii de către Boris Johnson, au apărut preocupări privind modul în care această schimbare va afecta eforturile de înfiinţare a misiunii UE.  

Anterior, au fost unele semne că iniţiativa lui Hunt s-ar putea să nu se dovedească populară printre susţinătorii atlantişti ai noului prim-ministru Boris Johnson (care a preluat portofoliul două zile mai târziu; Johnson şi Hunt au fost în competiţie pentru această poziţie).

Fostul ministru al apărării, Michael Fallon, un candidat la acel moment pentru funcţia de ministru de externe în cabinetul lui Johnson, l-a interpelat pe Hunt în faţa Camerei Comunelor, solicitându-i să răspundă dacă nu cumva ar fi un non-sens să excludă SUA din forţa propusă în situaţia în care americanii vor să se alăture.

Imediat după intervenţia lui Fallon, un alt susţinător al lui Johnson, Iain Duncan Smith, a preluat microfonul subliniind că „americanii sunt singurii care au oferit o contribuţie la misiune”. Cedând un pas, Hunt a menţionat că nu caută să excludă Forţele navale americane, pentru că acestea au un rol vital în, de exemplu, realimentarea navelor participante, sistemul de comunicaţii, comandă şi control, şi, bineînţeles în asigurarea sprijinului cu informaţii. Deci, a concluzionat Hunt, „vom acţiona întotdeauna în parteneriat”.

Schimbarea guvernului britanic (incluzând şi pe cea a ministrului de externe, Jeremy Hunt) ar putea îndemna unele naţiuni europene să fie prudente faţă de varianta în care Marea Britanie ar putea renunţa la planul iniţial. Totuşi, până acum, nu sunt indicii care să pună sub semnul întrebării coordonarea Londrei cu partenerii europeni în probleme de securitate, implicit păstrarea iniţiativei lui Hunt de înfiinţare a unei misiuni navale sub conducerea UE pentru protejarea traficului maritim în Golful Persic.

SUA şi UE – abordări diferite privind protecţia navigaţiei în Golf

Războiul petrolierelor ameninţă să sufoce o rută maritimă comercială esenţială pentru exporturile de hidrocarburi şi ar putea provoca explozia preţurilor la petrol, ameninţând economia globală. Puterile occidentale sunt îngrijorate şi au propus planuri privind dislocarea de nave de escortare şi monitorizarea ameninţărilor în Golf.

Dar apele sunt tulburi. Chiar şi după ce planurile au fost anunţate, persistă confuzii  cu privire la naţiunile care ar putea contribui cu resurse semnificative, cum ar fi nave de război dislocate în Golful Persic. Pe măsură ce tensiunile cresc, mandatul exact rămâne incert, cu două abordări diferite, eventual concurente – una avută în vedere de Statele Unite, iar a doua de Europa.

Perspectiva navelor de război occidentale patrulând în Golful Persic aminteşte de războiul petrolierelor din anii ’80, când Forţele navale americane escortau vasele din Kuwait până la tranzitarea Strâmtorii Hormuz, din cauza ameninţărilor cu atacuri din partea Irakului şi Iranului.

Dar de data aceasta, cu forţe diferite executând simultan misiuni în aceeaşi zonă/ timp, situaţia este mult mai complexă.

Planul american

Statele Unite urmăresc să instituie un sistem prin care patrularea să fie concepută ca o operaţiune în comun („Operaţiunea Sentinel”) pentru supravegherea căilor maritime, iar naţiunile să îşi protejeze navele înregistrate sub propriile pavilioane.

În iunie a.c., pe timpul unei reuniuni la sediul NATO, secretarul american al Apărării, Mark T.Esper (interimar la acel moment), a solicitat o strategie comună de protejare a transportului maritim în Golful Persic. Marţi, 23 iulie, Esper a fost numit secretar al Apărării, iar miercuri a anunţat că Forţele navale americane vor escorta navele sub pavilion american care se confruntă cu ameninţări din partea Iranului, precizând însă că acest efort de asigurare a securităţii  nu poate implica întotdeauna nave militare americane.

Pompeo a întărit precizarea lui Esper, subliniind că SUA „lucrează cu diligenţă pentru a construi o iniţiativă de securitate maritimă cu o participare largă a altor ţări interesate”.

Preşedintele Donald Trump a declarat că Statele Unite nu ar trebui să-şi asume prea multă responsabilitate pentru navele din Golful Persic, sugerând în schimb că „ţări foarte bogate”, cum ar fi Japonia şi China, ar putea să o facă. Întrucât majoritatea petrolului care tranzitează Strâmtoarea Hormuz pleacă spre Asia şi Europa, abordarea lui Trump este logică – aceste ţări au o miză mai mare în prevenirea agresiunilor asupra petrolierelor.

Cine sprijină planul american?

Nicio naţiune nu a promis în mod public sprijin logistic pentru iniţiativa de securitate maritimă propusă de SUA. Nu e de loc surprinzătoare lipsa de tracţiune pentru planul american: unele ţări vor să evite o legătură cu campania americană de presiune maximă asupra Teheranului, unele speră să salveze Acordul nuclear iranian,  iar altele, pur şi simplu, vor să-şi menţină relaţiile bune cu Teheranul.

Alte naţiuni care doresc bune relaţii atât cu Statele Unite, cât şi cu Iranul, au oferit declaraţii vagi de susţinere, dar nu şi-au luat angajamente detaliate. În urma unei vizite (miercuri, 24 iulie) a consilierului de securitate naţională al Casei Albe, John Bolton, la Seul, biroul prezidenţial sud-coreean a informat că cele două părţi „au convenit să continue discuţiile despre modalităţile de a lucra împreună pentru securitatea maritimă şi libertatea navigaţiei pe mare în Strâmtoarea Hormuz”.

Vineri (26 iulie), Departamentul de Stat şi Departamentul Apărării au organizat o reuniune la care au participat reprezentanţi ai peste 60 de naţiuni aliate în vederea analizării acestui plan, potrivit purtătorului de cuvânt al Departamentului de Stat. Dar ncio concluzie (dacă a existat vreuna) nu a răzbătut în spaţiul public.

Cine sprijină planul european?

Mai precis iniţiativa lui Hunt... Detaliată anterior, propusă după sechestrarea petrolierului britanic, abordarea presupune înfiinţarea unui misiuni de protecţie maritimă sub conducerea UE, care să se delimiteze de acţiunile Washingtonului, pentru a putea fi păstrat angajamentul europenilor în Acordul nuclear iranian.

Propunerea făcută de britanici pare să atragă mai mult sprijin faţă de cea americană, în parte deoarece naţiuni precum Marea Britanie, Franţa şi Germania, dar şi China şi Rusia, au rămas parte în Acordul nuclear iranian, în pofida retragerii SUA.

Totuşi, deşi Berlinul şi Parisul au exprimat un sprijin politic puternic pentru Marea Britanie şi au cerut Iranului să elibereze imediat vasul capturat, niciuna dintre cele două capitale nu s-a angajat încă să trimită forţe navale în Golf, aşa cum sugerează Marea Britanie, dar ambele au subliniat necesitatea reducerii tensiunilor şi identificării de soluţii diplomatice.

Luni după-amiază, ministrul german de externe, Heiko Maas, a exprimat sprijinul public al Berlinului pentru propunerea britanică, cu o singură condiţie: canalele diplomatice să rămână deschise. Autorităţile germane au anunţat miercuri că nu au primit încă nicio solicitare oficială de la Marea Britanie pentru o contribuţie militară. Pe de altă parte, orice dislocare a navelor germane în Golf are nevoie de aprobarea Parlamentului, care nu se va reuni până în septembrie.

Franţa a confirmat că discută despre securitatea maritimă în Golf cu Marea Britanie şi Germania, dar nu a promis nave suplimentare sau patrule comune – menţionând în schimb susţinerea intensificării supravegherii căilor maritime şi detaşării de abordarea presiunii maxime a Washingtonului asupra Teheranului. Iniţiativa europeană este concepută „pentru a răspunde provocării economice şi strategice la interesele europene”, a declarat ministrul francez de externe într-un comunicat. Dar a adăugat că aceasta ar trebui „în mod firesc să fie coordonată cu SUA la nivel operaţional”.

Alte state care şi-au declarat sprijinul, unele inclusiv cu contribuţie de nave de război, sunt Danemarca, Olanda, Italia, Suedia, Polonia, Spania (unele surse indică şi România!...). Dar dincolo de generarea forţei (dar nu o problemă neapărat independentă), rămâne neclar ce nivel de coordonare ar exista cu Statele Unite.

Cum va afecta înfiinţarea unei misiuni independente relaţiile UE cu SUA?

Este clar că intenţia SUA de a crea o coaliţie militară internaţională pentru a proteja apele strategice din afara Iranului ca răspuns la războiul petrolierelor, chiar dacă a beneficiat de puţini „interesaţi”, a apărut înaintea ideii lui Hunt. Nu este exclus ca lipsa participanţilor să fi determinat Londra să apeleze la o nuanţare a abordării, în sensul scoaterii Washingtonului din prim-plan şi sublinierii ataşamentului UE pentru Acordul nuclear iranian.

Multe ţări nu doresc a fi percepute că se alătură la ceva ce ar putea fi o coaliţie internaţională condusă de SUA împotriva Iranului. Dar, în ziua de azi, nu este simplu să acţionezi fără sprijinul Washingtonului... SUA, spre deosebire de statele UE, au forţe navale semnificative dislocate în Golf. Drept urmare, Hunt a anunţat că planul de înfiinţare a forţei navale europene vă căuta să completeze iniţiativa Washingtonului, dar nu va fi a parte a campaniei americane de maximă presiune împotriva Iranului.

Greu de anticipat urmările... Dacă, potrivit lui Trump, alte ţări ar trebui să fie mai implicate în protejarea traficului maritim în zonă, atunci nu se întrevede o afectare a relaţiilor trans-atlantice... Dar dacă obiectivul Washingtonului este de a crea o coaliţie anti-Iran, indiferent sub ce formă, pentru a legitima o eventuală intervenţie directă... detaşarea planului european de cel american ar putea afecta relaţiile cu SUA!

Răspunsul Iranului...

Ambele planuri sunt încă în fazele incipiente. Dar există deja câteva semne ale unei prezenţe navale internaţionale sporite în Golful Persic.

Iranul a denunţat drept „provocatoare” şi „ostilă” propunerea britanică pentru o misiune navală condusă de UE pentru a escorta petrolierele în Golf pe fondul creşterii tensiunilor privind sechestrarea acestora. Preşedintele Hassan Rouhani a declarat miercuri (24.07) într-o şedinţă a cabinetului că datoria Iranului este de a proteja Golful şi Strâmtoarea Hormuz.

Rouhani a adăugat că ţara sa ar putea elibera petrolierul britanic, în schimbul unei măsuri similare pentru petrolierul iranian Grace I.  „Nu căutăm tensiuni cu unele state europene şi, dacă se angajează să respecte regulile internaţionale şi să renunţe la infracţiunile lor, cum ar fi ceea ce au făcut în Gibraltar, vor primi un răspuns proporţional din partea Iranului.”

Iar într-un comunicat emis duminică (28 iulie), guvernul iranian anunţă că securitatea în Golf trebuie asigurată de ţările din regiune. O minge la fileu pentru Trump, care mizează pe sprijinul aliaţilor săi di Orientul Mijlociu?...

Tot duminică, reprezentanţi ai ţărilor semnatare ale Acordului nuclear iranian au participat la o reuniune la Viena. Oficiali din Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia, China şi Iran s-au întâlnit pentru a discuta despre modalităţile de salvare a Acordului nuclear semnat în anul 2015. Potrivit autorităţilor iraniene, discuţiile au fost „constructive”, dar persistă probleme nerezolvate şi Iranul va continua să renunţe treptat la respectarea unor prevederi din Acord dacă partenerii europeni nu reuşesc să-şi îndeplinească angajamentele.

La închiderea redacţiei...

Rusia şi Iranul au semnat un protocol de cooperare militară care include posibilitatea efectuării de exerciţii navale comune în Strâmtoarea Hormuz, în contextul tensiunilor cu Statele Unite şi Marea Britanie, a anunţat marţi (30 iulie) Hossein Khanzadi, comandantul Forţelor navale iraniene, citat de agenţiile de presă Mehr şi Tass.

Documentul a fost semnat în cursul unei vizite efectuate de Hossein Khanzadi în Rusia. „Este vorba de primul protocol de acord de acest tip şi poate fi considerat drept o avansare a relaţiilor dintre Teheran şi Moscova în materie de apărare”, a precizat Khanzadi.

Comandantul Forţelor navale iraniene a precizat că Rusia şi Iranul vor organiza „curând” exerciţii navale în Oceanul Indian şi în Strâmtoarea Hormuz.

În loc de concluzii...

Povestea ar putea fi rezumată astfel: o iniţiativă a Londrei forţată de sechestrarea unui petrolier britanic (ripostă la acţiunea similară împotriva celui iranian), semne de întrebare privind susţinerea acesteia de noul guvern, incertitudini privind mandatul şi contribuţiile naţionale, dorinţa de detaşare de abordarea americană în paralel cu necesitatea sprijinului Washingtonului şi un joc abil al Teheranului cu miza menţinerii Acordului nuclear şi implicării Rusiei...

Prea multe interese, prea multe condiţionări, prea multe implicaţii pentru ca viziunea lui Jeremy Hunt să devină realitate...