Minarea Strâmtorii Ormuz de Iran ar putea bloca o cincime din livrările de petrol în doar o săptămână. În trecut, şi două nave comerciale româneşti au fost atacate în aceeaşi strâmtoare

Teheranul ar putea mina Strâmtoarea Ormuz oricând, scrie IntelliNews. Dacă ar decide să facă acest lucru, producţia de petrol din Golf pentru export s-ar opri imediat. Întrucât centrele de depozitare din Golf sunt limitate, producătorii de petrol depind de porturile din Golf pentru a exporta ţiţei, deci o astfel de acţiune din partea Iranului ar afecta direct statele în cauză.

Chiar şi un număr mic de mine marine în această strâmtoare ar afecta traficul, întrucât companiile globale de asigurări ar cere petrolierelor să se întoarcă din drum sau, dacă sunt deja în Golful Persic, să ancoreze decât să se afle în pericol.

Potrivit sursei anterior menţionate, Iranul ar putea să plaseze mine la o rată de 100 pe zi, până când trecerea prin strâmtoare devine imposibilă. Acest lucru ar duce la o declarare de ţările GCC (Gulf Cooperation Council) a unei zone de excluziune totală, alături de închiderea totală a unor porturi. IntelliNews scrie că Iranul poate susţine o campanie de minare a regiune pentru cel mult şase luni.

Există mai multe tipuri de mine marine, iar acestea pot fi fie plasate şi lăsate inactive până la un anumit moment ales pe cei care le plasează, fie pot fi activate prin radio (dacă sunt plasate astfel încât să poate recepta semnalele radio). Unele programe mai moderne pot fi programa minele să se activeze sau dezactiveze potrivit unui plan sau să permită navelor „prietenoase”, la comandă, să treacă nestingherite pe lângă ele.

Iranul are în jur de 25 de submarine, iar cele din clasa Kilo (diesel-electrice) pot fi încărcate cu 20 de mine. Teheranul are şi submarine Ghadir, iar unul singur poate plasa patru mine, dar acesta are o rază mică de acţiune când este în modul „stealth” (adică atunci când are o amprentă redusă pe radar), în timp ce, atunci când foloseşti baterii, clasa Kilo are  o rază de 300 de km, îndeajuns pentru a mina întreaga strâmtoare fără a fi detectat.

Traficul din Hormuz este organizat în prezent într-un singur TSS, cu două benzi şi o zonă tampon între ele, al căror amplasamente şi dimensiuni au fost concepute pentru a oferi petrolierelor mari spaţiul maxim de manevră şi cel mai mic număr posibil de viraje. Plasarea de mine în TTS este o strategie evidentă; cu toate acestea, odată ce minele sunt plasate, navele maritime pot şi vor naviga în afara acestora, în ape care sunt încă navigabile. Primele zile şi săptămâni ale unui război maritim iranian ar presupune ca Ormuz şi căile sale de acces să fie mai mult sau mai puţin goale de nave, cu excepţia acelor petroliere care au ales să se oprească şi să ancoreze, mai degrabă decât să rişte să continue spre marea deschisă.

Nu ar fi pentru prima dată când Iranul ar recurge la astfel de metode de război. În timpul războiului dintre Iran şi Irak, din anii 1980, atât iranienii, cât şi irakienii au minat şi lansat atacuri cu rachete asupra navelor comerciale care tranzitau Strâmtoarea Ormuz. De altfel, atunci, chiar şi două nave româneşti au fost atacate, mai precis Fundulea şi Plătăreşti. Romanian Navy Historic Ships povesteşte cum în 1987, cargoul Fundulea, comandat de Radu Ion Lupu, a fost bombardat cu rachete după ce a intrat în Strâmtoarea Hormuz, dinspre Bandar Abas. Nava de pe care a pornit focul era iraniană. Comandamentul navei a fost grav rănit şi, ulterior, a decedat.  Un an mai târziu, la 8 iulie 1988, cargoul Plătăreşti, comandat de Vasile Berbec, a fost bombardat cu rachete  în timp ce transporta cherestea pentru Kuweit. A fost avariat, dar şi-a reluat drumul la scurt timp.