Membrii Forţelor pentru operaţii speciale sunt expuşi în mod frecvent la leziuni cerebrale traumatice şi ale coloanei vertebrale

Nu este mai puţin adevărat faptul că pentru multe dintre aceste locuri de muncă legislaţia prevede o serie de compensaţii şi beneficii precum sporuri salariale pentru pericol sau stres la locul de muncă ori diferite tipuri de ajutoare în cazul producerii unor accidente de muncă ce se pot solda cu îmbolnăviri, invaliditate sau chiar deces.

Operatorii din Forţele pentru operaţii speciale (FOS) se încadrează şi ei în categoria de mai sus, mai ales că aceştia sunt, de cele mai multe ori, expuşi la situaţii cu risc ridicat şi implicaţi în acţiuni de luptă mai des decât operatorii forţelor armate convenţionale. Ei sunt special organizaţi, instruiţi şi echipaţi pentru a planifica şi executa operaţii speciale - acţiuni militare executate pentru obţinerea unor obiective politice, militare, economice sau informaţionale, folosind tactici, tehnici şi metode de angajare neconvenţionale în medii ostile, interzise sau sensibile din punct de vedere politic.

Este clar că mediul în care FOS operează este unul complex, incert şi dinamic care necesită personal rezilient şi cu abilităţi de lider, în măsură să conducă în circumstanţe caracterizate de stres, greutăţi şi chiar haos continuu. În astfel de condiţii, cariera în rândul FOS este una asociată cu greutăţi fizice şi psihice extreme determinate atât de natura misiunilor, cât şi de modul în care aceste capabilităţi militare de elită se instruiesc. Operatorii FOS sunt supuşi la provocări, uneori, teribile. Astfel de activităţi pot dura de la câteva ore la câteva săptămâni sau chiar luni de zile.

Să luăm, de exemplu, doar privarea de somn la care sunt supuşi operatorii FOS pe timpul operaţiilor speciale de intensitate ridicată. Aceasta poate fi totală sau parţială şi, fiind cumulativă, uneori poate avea efecte negative importante asupra performanţelor cognitive, fizice şi motorii ale operatorilor. De asemenea, starea de spirit şi motivaţia acestora pot avea de suferit.

În plus, deseori membri din FOS suferă răniri fizice datorate acţiunilor militare cinetice în care sunt implicaţi sau activităţilor cu grad ridicat de risc pe care le execută pe timpul instrucţiei specifice (ex. paraşutări, scufundări, activităţi aeropurtate etc.).

În scopul determinării expunerilor şi factorilor de risc specifici la care sunt supuşi operatorii Forţelor speciale terestre americane, Fundaţia americană Green Beret (Bereta Verde) împreună cu Departamentul de Neurochirurgie al Şcolii de Medicină Ichan de la Mount Sinai din New York au efectuat un studiu în anul 2019 referitor la leziunile cerebrale traumatice (traumatismele cranio-cerebrale) şi ale măduvei spinării pe care acestea le suferă.

Obiectivul acestui studiu a fost înţelegerea mai bună a incidenţei şi etiologiei acestor tipuri de leziuni ce afectează militarii din Forţele speciale terestre americane (având în vedere participarea acestora la acţiuni militare cinetice cu grad ridicat de risc în zonele de conflict, precum şi la activităţi de instruire şi pregătire specifice), dar şi cum pot fi ele prevenite prin abordarea unor probleme cheie legate de purtarea echipamentului de protecţie individuală şi a căştii de protecţie balistică.

Concluzia generală a studiului a fost că traumatismele cranio-cerebrale şi ale coloanei vertebrale constituie o ameninţare severă şi de durată la adresa militarilor din Forţele speciale terestre, ţinând cont că în rândul acestora se înregistrează 60% din totalul accidentelor petrecute pe timpul executării operaţiilor speciale. Tipul şi complexitatea lor sunt influenţate de natura misiunilor specifice pe care Forţele speciale le execută în medii inamice cu grad ridicat de risc şi incertitudine (activităţi militare cinetice pentru combaterea terorismului, recuperarea/ eliberarea de ostatici, vânătoarea umană a unor indivizi cu valoare ridicată etc.).

Astfel, în ceea ce priveşte leziunile cerebrale traumatice^[i] (TBI - Traumatic Brain Injuries) studiul menţionează că, datorită incidenţei acestora, morbidităţii acute şi cronice, mortalităţii ridicate şi limitelor recuperării şi tratamentelor, prevenţia şi evaluarea acestora este una din cele mai importante priorităţi ale medicinei militare. Studiul a cuprins un număr de 162 de întrebări formulate prin colaborarea dintre neurochirurgi certificati de către un consiliu american (US board-certified neurosurgeons), veterani din Forţele speciale, precum şi personalul Fundaţiei Green Beret (Berata Verde), a colectat date despre mediul militar, demografie, istoricul medical şi expuneri şi a utilizat statistica descriptivă pentru a realiza un mix între incidenţa şi etiologia TBI.

78% dintre cei 529 de indivizi chestionaţi au răspuns că au fost direct implicaţi în explozii/ unde de şoc/ detonaţii. Dintre cei care au raportat atât leziuni cerebrale traumatice uşoare (45%), cât şi leziuni cerebrale traumatice grave sau moderate (20%), marea majoritate    (93%, respectiv 97%) participaseră direct în acţiuni de luptă. Cauzele cele mai frecvente ale producerii incidentelor în urma cărora au rezultat astfel de leziuni au fost exploziile/ detonaţiile/ suflul exploziilor/ dispozitivele explozive improvizate, paraşutările (inclusiv de la mare altitudine cu cădere liberă), operaţiile aeropurtate (inclusiv coborârea rapidă pe frânghie, din elicopter), răsturnările de autovehiculele sau loviturile de artilerie, situaţia în procente prezentându-se ca în fig. 1.

În ambele situaţii de severitate a leziunilor peste 80% dintre cei chestionaţi au răspuns că purtau casca de protecţie. Dintre toţi cei care au suferit leziuni moderate sau grave doar 23% au fost evacuaţi medical.

Concluzia studiului referitoare la leziunile cerebrale traumatice este că există o incidenţă ridicată a acestora în rândul membrilor Forţelor speciale terestre americane şi că exploziile/ suflul lor şi unda de şoc constituie cauza principală atât a leziunilor uşoare, cât şi a celor moderate sau severe.

Faptul că 80% din personalul accidentat purta casca de protecţie în timpul producerii incidentelor, poate sugera ideea că echipamentul de protecţie utilizat nu a fost unul corespunzător, mai precizează concluziile studiului. Acesta nu precizează, însă, dacă militarii purtau acele căşti de protecţie în mod corespunzător, dacă ele fuseseră distribuite pe mărimi corespunzătoare fiecărui individ în parte, în cazul în care acestea ar fi fost produse şi achiziţionate astfel, pe mărimi diferite (puţin probabil), sau dacă erau ajustate pe cap în mod corespunzător.

În legătură cu procentul mic al celor care au fost evacuaţi medical în urma suferirii unor leziuni moderate sau severe, studiul spune că ar putea fi vorba de retrogradarea unor leziuni la un grad de severitate inferior (uşoare) sau că evacuarea medicală nu ar fi fost disponibilă.

Referitor la leziunile vertebro-medulare traumatice^[ii] (SCI - Spinal Cord Injury) studiul menţionează că acestea reprezintă o prioritate ridicată în medicina militară, întrucât rapoartele indică că ele s-au produs la peste 11% din militarii răniţi în războaiele din Irak şi Afganistan şi că ar putea fi prezente la 38% din toate victimele legate de război. La fel ca în cazul leziunilor cerebrale traumatice, studiul a cuprins un număr de 162 de întrebări,  a colectat date despre mediul militar, demografie, istoricul medical şi expuneri şi a utilizat statistica descriptivă pentru a realiza un mix între incidenţa şi etiologia SCI.

Mai mult de 18% dintre cei 529 militari de Forţe speciale participanţi la studiu au raportat un diagnostic de leziune vertebro-medulară traumatică. Dintre aceştia 84% au răspuns că au fost implicaţi în acţiuni militare de luptă, 51% că sunt calificaţi pentru paraşutări de la mare altitudine cu cădere liberă (Military Free-Fall-qualified), iar 69% că primesc în prezent indemnizaţii de invaliditate legată de leziuni vertebro-medulare traumatice.

Cauzele cele mai frecvente ale producerii incidentelor în urma cărora au rezultat astfel de leziuni au fost activităţile de paraşutare, operaţiile aeropurtate şi coborârea rapidă pe frânghie, din elicopter, reprezentând cumulat 61% din cazuri.

Peste 88% dintre militarii chestionaţi purtau casca de protecţie, dar numai 36% purtau şi vesta de protecţie balistică în momentul rănirii. Doar 21% dintre operatorii de Forţe speciale care au suferit astfel de leziuni au fost evacuaţi medical.

Concluzia studiului referitoare la leziunile vertebro-medulare traumatice este că există o incidenţă ridicată a acestora în rândul membrilor Forţelor speciale terestre americane  (cu cei mai mulţi primind indemnizaţii de invaliditate) şi că operaţiunile de aterizare pe timpul operaţiilor aeropurtate reprezintă principala cauză a producerii lor.

Faptul că majoritatea incidentelor soldate cu SCI s-au petrecut în situaţii în care militarii purtau casca de protecţie, dar nu purtau vesta de protecţie balistică ar putea indica o absorbţie inadecvată a şocurilor de către echipamentul individual de protecţie care nu a fost optimizat pentru operaţiunile de aterizare pe timpul operaţiilor aeropurtate. 

În legătură cu procentul mic al celor care au fost evacuaţi medical în urma suferirii unor astfel de leziuni, studiul spune că ar putea fi vorba de retrogradarea unora dintre acestea la un grad de severitate inferior (uşoare) sau că sprijinul medical de specialitate nu ar fi fost disponibil.

În loc de epilog

Cariera de luptător în FOS este una foarte solicitantă din punct de vedere al efortului fizic, dar şi psihic. Operatorii se instruiesc şi exersează tehnici, tactici şi proceduri aşa cum periodic vor fi nevoiţi să lupte, în medii ostile sau chiar interzise, executând misiuni specifice dintre cele mai riscante şi periculoase. Nu este de mirare că, în astfel de condiţii, aceştia pot fi predispuşi la unele îmbolnăviri profesionale şi chiar la accidente de muncă.

Iniţiative de vârf în domeniul neurochirurgiei din SUA, precum Special Forces Neurosurgery Collaborative (SFNC), estimează că leziunile cerebrale traumatice reprezintă ”semnătura vătămării corporale” în războiul modern, iar leziunile vertebro-medulare traumatice pot avea un impact devastator asupra vieţii şi a familiei unui soldat, ceea ce, de multe ori, afectează negativ pregătirea pentru luptă şi poate duce chiar la trecerea prematură în rezervă sau pensionarea anticipată.

Mai mult, cercetările actuale evidenţiază faptul că leziunile cerebrale traumatice sunt asociate cu o serie de afecţiuni comorbide, incluzând disfuncţii cognitive severe, probleme ale aparatului reproducător, hipertensiune arterială, tulburări de somn, tulburări de stres post-traumatic (PTSD), tulburare de anxietate generalizată şi depresie. Pentagonul estimează că acestea reprezintă 22% din totalul răniţilor înregistraţi în acţiuni de luptă din războaiele din Irak şi Afganistan.

Întrebuinţarea de către insurgenţi a dispozitivelor explozive improvizate (DEI) în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan împotriva forţelor coaliţiei, pe de o parte, furnizarea de echipamente îmbunătăţite de protecţie individuală a militarilor şi rata mai bună de  supravieţuire a soldaţilor răniţi în luptă, pe de altă parte, au avut ca efect cumulativ creşterea numărului de membri ai FOS care au fost repatriaţi cu leziuni vertebro-medulare traumatice complexe şi care necesită îngrijiri de lungă durată.

După cum am văzut, atât în cazul leziunilor cerebrale traumatice, cât şi în cazul celor vertebro-medulare traumatice suferite de mebrii Forţelor speciale terestre americane, cauzele principale sunt legate de acţiunile de luptă (explozii/ DEI), dar şi de operaţiile aeropurtate, în special activităţile de paraşutare şi coborâre rapidă pe frânghie, din elicopter. Modul în care este gândit, proiectat, realizat şi utilizat echipamentul individual de protecţie a militarilor influenţează în mod decisiv rata de supravieţuire a acestora în câmpul de luptă. La fel şi modul în care militarii se instruiesc, exersează permanent procedurile şi respectă regulile de securitate a zborului pentru a preveni condiţiile favorizante care ar putea genera incidente sau accidente de zbor.

În România personalul aeronautic aeronavigant paraşutist din cadrul FOS este selecţionat şi expertizat medical şi psihologic de către Institutul Naţional de Medicină Aeronautică şi Spaţială „General doctor aviator Victor Anastasiu“. Acesta asigură fundamentarea ştiinţifică şi elaborează normele tehnico-metodologice de expertiză medicală şi psihologică privind capacitatea individuală de exercitare a atribuţiilor în activităţi aeronautice şi spaţiale, în condiţii de siguranţă şi eficienţă şi examinează, periodic, personalul aeronautic militar din FOS care desfăşoară activităţi aeronautice în România.

Având atribuţii în investigarea evenimentelor de zbor (evenimente de aviaţie sau paraşutare), având acces la o bază de date medicale ale personalului aeronavigant paraşutist, dar şi competenţe în efectuarea activităţilor de cercetare ştiinţifică privind medicina aeronautică şi spaţială, institutul cred că ar putea efectua, la solicitare, studii de cercetare similare (poate chiar mai elaborate) pe un eşantion reprezentativ de militari din cadrul FOS române.

Ar fi interesant de aflat cum stau lucrurile în cazul militarilor români în comparaţie cu cei americani. Şi unii şi alţii se antrenează în comun şi luptă, cot la cot, în teatre de operaţii din zone fierbinţi, precum Afganistan şi Irak, de ani de zile. Nici operatorii lor nu sunt nişte războinici invincibili precum încearcă să ne prezinte clişeul hollywood-ian Rambo, nici ai noştri, ci doar oameni care, pentru a obţine succesul în carieră, trebuie să facă şi multe sacrificii, unele legate de starea de sănătate sau, în cazul cel mai nefericit, chiar cel suprem.