MAS Review – o dezbatere marca Monitorul Apărării şi Securităţii

Moderator:

Vizita preşedintelui francez la Washington, în aprilie,  a oferit o imagine duală, amestecată – s-a afişat o relaţie personală excelenta, caldă – vorba lui Trump, dar când a fost vorba de chestiuni practice, fiecare a avut , ţinut la părerile sale . Mai adăugăm si discursul lui Macron din congres. Şi atitudinea sa intransigenta dupa G7 –“putem semna şi fi şi G 6 “ .Ne putem aştepta ca starea de fricţiune să fie frecventă  şi care ar fi consecinţele?

General (r) Sergiu Medar:

Vizita lui Macron în Statele Unite poate fi considerată cu totul specială atunci când ne gândim la relaţiile internaţionale ale Statelor Unite.

Eu am urmărit atent ce se întâmplă în Statele Unite, relaţiile Statelor Unite, cât am fost în Statele Unite acreditat ataşat al Apărării, Aero şi Naval timp de şapte ani la Ambasada României din Statele Unite .

Am căutat să înţeleg spiritul naţional. Am căutat să înţeleg cum este americanul de rând, americanul obişnuit. De rând nefiind deloc peiorativ. Americanul obişnuit.

Pentru că, întotdeauna, politica externă a statelor, politica de apărare a statelor este o reflexie a spiritului naţional pe plan extern sau de apărare.

Deci, cum este americanul aşa este politica Statelor Unite, cum e americanul de rând.

În ceea ce priveşte relaţiile de genul vizitelor oficiale, relaţiile cu personalităţi, cu şefi de stat străini nu am văzut niciodată o vizită atât de apropiată, cu atâtea efuziuni de bune păreri unul faţă de celălalt , afişate.

Până aici, toate sunt bune şi frumoase.

Prezenţa doamnelor a venit şi a adus un condiment plăcut în plus în această vizită.

Dar, dacă tragem linie la sfârşit, vedem că Macron nu şi-a atins niciunul din obiectivele principale.

Nu a reuşit să îl întoarcă pe Trump din convingerea lui de a renunţa la tratatul , să-i zicem, nuclear, mai simplu, cu Iranul. Nu a reuşit să-l convingă să se oprească decât cu vreo două-trei săptămâni în decizia sa privind creşterea taxelor pe importurile de oţel şi aluminiu.

Acestea două fiind obiectivele de bază, pe care în prealabil le pusese de acord şi cu doamna Theresa May şi cu doamna Merkel – deci cu pilonii Uniunii Europene.

În aceste condiţii, nu a reuşit de fapt, decât să facă , să dea o lovitură de imagine. Care, de fapt, a fost. Şi care, într-adevăr a fost extrem de interesant, inclusiv discursul pe care Macron l-a avut în Congres, în care a venit şi a prezentat punctul de vedere al ţării sale, dar opus punctului de vedere al Statelor Unite.

În afara acestei imagini, mi-e greu să spun că acea vizită a atins un anume obiectiv , altul decât acela că a fost specială. În sens bun al cuvântului.

Moderator: Ca imagine.

General (r) Sergiu Medar: Ca imagine.

Conferenţiar univ. dr. Niculae Iancu:

Aş completa un pic, dacă sunteţi de acord.

Cred că înţelegerea modului în care s-a creat această întâlnire, până la urmă, poate fi adusă şi de felul în care politica de securitate şi de apărare a Statelor Unite pe durata mandatului preşedintelui Trump a evoluat.

Practic, suntem la 18 luni de la începutul acestui mandat prezidenţial , perioadă în interiorul căruia am fost martori a mai multor decizii de securitate şi apărare, sau, într-un cadru mai general, de politică externă, care au fost interpretate de o mare parte dintre analiştii de politică externă şi de securitate ca fiind de tip uniteralist.

Înţelegând această dinamică a deciziilor strategice într-o logică unilateralistă, se poate aprecia că acele încadrări ale politicii de securitate şi apărare actuale într-o logică izolaţionistă nu sunt lipsite de sens.

Până la urmă, întâlnirea preşedintelui Trump cu preşedintele Macron cred că fusese deja pregătită şi era de aşteptat, ca urmare a participării preşedintelui american la parada de 14 iulie, organizată la Paris.

Moment în care , de altfel, preşedintele Trump a şi afirmat admiraţia sa pentru un astfel de eveniment , menţionând şi intenţia sa de a organiza o paradă militară şi pe teritoriul Statelor Unite , eveniment pe care îl aşteptăm cu interes pentru acest an.

Revenind la sucesiunea acestor decizii de politică externă, trebuie să ne raportăm la faptul că în perioada acestor 18 luni de mandat, preşedintele Trump a anunţat sau chiar a decis retragerea din mai multe acorduri de liber schimb.

Preşedintele Trump a anunţat sau a decis diverse măsuri legate de modalităţile de finanţare din partea Statelor Unite a marilor organizaţii internaţionale, care, într-un fel sau altul, s-au constituit la finalul celui de al doilea război mondial, moment în care aliaţii care au ieşit victorioşi din această conflagraţie au stabilit o nouă direcţie, de tip liberal, orientată spre respectarea valorilor democraţiei liberale, pentru a preîntâmpina apariţia unui război major, cum a fost al doilea război mondial.

Deci, practic deciziile, rezultatul întâlnirii preşedintelui Trump cu preşedintele Macron vin să confirme faptul că Statele Unite nu mai sunt dispuse să susţină eforturi economice în sprijinul acestor valori şi principii pe care le-am menţionat mai devreme fără a exista argumente solide în acest sens.

Şi este de aşteptat ca şi în perioada următoare, practic să existe, să persiste astfel de decizii care, într-un fel sau altul, ne pun în faţa întrebării dacă există impredictibilitate, sau avem de a face cu o predictibilitate a impredictibilităţii deciziilor strategice de politică externă, securitate şi apărare.

Moderator: Domnul general a făcut referire la taxele vamale. Ne aflăm la începutul unui război comercial , prin impunerea taxelor vamale de către preşedintele Trump la importurile de oţel şi aluminiu. Care sunt nişte produse strategice. Măsurile de retorsiune vor veni foarte curând sau au fost doar o ameninţare? Ce se va întâmpla la Organizaţia Mondială a Comerţului, se va pune piciorul în prag, cum se va tranşa? Cum vedeţi evoluţia acestui război comercial? Sau poate nu va fi război...

General (r) Sergiu Medar:

Este. Un războiaş, aşa.

Nu putem să negăm că nu este, poate nu un război, o divergenţă de natură comercială majoră.

Şi asta nu este numai între Statele Unite şi Uniunea Europeană este şi între Statele Unite şi China.

Trump are politica sa. Şi abordările sale pe plan internaţional sunt specifice unui om de afaceri. La el totul se măsoară în intrări-ieşiri. Cât cheltuieşte, căt primeşte.

Inclusiv în partea de securitate. Cât primesc Statele Unite, inclusiv în partea de securitate.

O să observăm şi o să ne legăm aici şi  – dacă punem în discuţie şi ultimele aspecte ale politicii externe, anume întâlnirea cu Kim Jong Un – atunci vom vedea că aceste elemente de costuri le pune în primul rând.

Or, atât timp cât balanţa comercială a Statelor Unite cu Germania este mult, mult dezechilibrată, dacă nu mă înşel de trei-patru ori mai mult decât cea cu China şi Germania nu are deocamdată posibilitatea de a importa din Statele Unite în aşa fel încât să echilibreze această balanţă comercială.

Trump, pentru a-şi asigura lipsa pierderilor, pentru a-şi asigura câştigul nu mai poate să suporte o perioadă atât de lungă acest deficit de balanţă comercială. Şi atunci, Germania trebuie să ofere o piaţă. Unde? În ce? Deci, aici sunt dificultăţile.

Germania bineînţeles că se gândeşte la metode de retorsiune, la metode în care, în aceste schimburi comerciale, vor apărea taxe mărite pe tot ceea ce înseamnă automotive, deci tot ceea ce înseamnă automobile, camioane, e.t.c

Faptul că Germania, deocamdată şi Uniunea Europeană a impus taxe Statelor Unite pe exporturile SUA de whiskey şi motociclete e o măsură doar simbolică, bineînţeles.

Mai ales, că europenii nu prea beau whiskey american. Aşa că, situaţia asta este.

China, în schimb, a promis că deschide foarte mult piaţa. Culmea este că a făcut această promisiune înaintea vizitei doamnei Merkel în China arătând, lăsând, dacă vreţi, în offside Germania.

Pentru că Germania nu a putut să facă acelaşi lucru, e greu să facă acelaşi lucru. Şi atunci Trump, pe linia pe care merge, în care se gândeşte la cheltuielile Statelor Unite şi încasările Statelor Unite .... pentru că el a zis aşa “America first!”.

“America first!” înseamnă , e legată şi de “America, great again!” pe relaţia de securitate internaţională şi “America first!” acasă...

...şi atunci el face tot ce este posibil ca din America să nu mai iasă bani. Ca să nu mai piardă în afaceri comerciale, în prea multe ajutoare de securitate.

Pentru că aici, dacă ne gândim la partea de securitate, Statele Unite au plătit mereu pacea, au plătit mereu securitatea.

Şi dacă ne gândim de la Truman, Marshall, fondurile uriaşe care au plecat către Turcia, Egipt, Iordania. Acum, la întâlnirea cu Kim Yong Un a vorbit de miliarde care au intrat în Coreea de Nord ca să distrugă armamente, silozuri şi nu s-a întâmplat nimic, deci acei bani pur şi simplu au dispărut.

Şi atunci, plecând de la aceasta, Trump va fi foarte atent să păstreze jocul acestor taxe, ceea ce va fi, eu nu aş vedea un război, aş vedea mai degrabă o competiţie, un challenge.

Conferenţiar univ. dr. Niculae Iancu:

Cred că toate aceste repere de natură economică se constituie într-un fel de pragmatism al preşedintelui Trump, inclusiv în domeniul securităţii şi apărării.

Unde observăm pentru prima dată după mult timp, deci nu pentru prima dată în istorie, un fel de logică capitalistă în gestionarea problematicilor de securitate şi apărare.

În termeni foarte simpli, Administraţia americană, preşedintele Trump astăzi comercializează securitate. Acest lucru nu trebuie criticat. Acest lucru nu trebuie comentat. Acest lucru trebuie înţeles.

Pentru a ne putea raporta la acestă logică de funcţionare a tranzacţiilor de securitate şi apărare, în acord cu ceea ce înseamnă actuala politică de creştere a eficienţei investiţiilor în securitate, pe care nu numai SUA o promovează, ci toţi marii jucători de pe piaţa internaţională, din cadrul sistemului internaţional “piaţa de securitate şi apărare”.

Ceea ce aş menţiona este faptul că nu există neapărat contradicţii de natură teoretică într-o astfel de dezvoltare.

În 1997, un profesor american, David Baldwin a scris un articol care astăzi reprezintă o referinţă esenţială pentru  studiile de securitate peste tot în lume, în interiorul căruia încearcă să propună o definiţie a securităţii.

Pentru a înţelege dinamicile de securitate să pornim de la o definiţie a securităţii.

În cadrul articolului este propus un set de întrebări, pe care le-aş denumi dileme ale securităţii, una fiind: care sunt costurile suportabile ale securităţii?

Există mai multe răspunsuri evidente, mai multe paradigme teoretice, care încearcă să găsească soluţii la astfel de dileme, dar trebuie ţinut cont şi de faptul că sunt suficiente analize care spun că securitatea nu se poate măsura pragmatic.

Cu alte cuvinte, securitatea există sau nu există.

Între limitele securitate-insecuritate, unde s-ar poziţiona o securitate relativă, orice stare intermediară este o stare de insecuritate.

Evident că pentru trecerea din starea de insecuritate în cea de securitate este nevoie de investiţii .

SUA au fost un campion al acestor investiţii de-a lungul istoriei, în special după al doilea război mondial, dar şi după primul război mondial şi anterior acelei perioade.

Practic, cred că astăzi suntem în faţa unei perioade în care se încearcă înţelegerea felului în care aceste cheltuieli au fost decontate.

Înţelegând în această logică, raportul cost –beneficiu al securităţii, cred că mesajul cum că securitatea este o povară care trebuie împărtăşită de toţi cei care beneficiază de securitate este un argument suficient de solid pentru a recreşte coeziunea celor care cred în valorile şi principiile democraţiei, care, până la urmă, guvernează spaţiul occidental şi, într-un fel sau altul, continuă şi astăzi să guverneze lumea şi ordinea internaţională.

Moderator: Acordul nuclear cu Iranul şi anunţul preşedintelui Trump de retragere din acest acord – o problemă de securitate care a provocat multe emoţii, multe dureri de cap – o decizie reversibilă, nu? Din moment ce s-au pus pe tapet şi condiţiile pentru un nou acord. Asta înseamnă că se va şi încheia un nou acord? Putem să anticipăm?

Conferenţiar univ. dr. Niculae Iancu:

Cum bine aţi spus, cred că de a doua zi, dacă nu cumva din ziua deciziei de retragere din acord deja s-a afirmat intenţia pentru promovarea unui nou acord.

Un acord nou în sens pragmatic, cum menţionam şi mai devreme, în interiorul căruia să existe beneficii credibile, comensurabile şi suficient de puternice pentru a putea să conducă la realizarea obiectivelor pe care comunitatea internaţională, prin vocea celor care au semnat acest acord, le-au transmis administraţiei iraniene în cadrul unui fel de parcurs pentru orientarea investiţiilor în programul nuclear către zona paşnică, de utilizare a energiei nucleare.

Faptul că acest nou acord va apărea, din punctul meu de vedere, este o certitudine.

Cred că astăzi specialiştii din marile cancelarii ale lumii deja lucrează pentru redactarea noului acord şi, într-un fel sau altul, acest acord va apărea chiar pe termen scurt. Pentru că, a fost asociat de majoritatea analiştilor de securitate şi politică externă de ceea ce a însemnat acordul, înţelegerea dintre preşedintele Trump şi şeful statului nord-coreean, preşedintele Kim.

Cumva, s-a făcut o comparaţie între cele două situaţii, măsurile puţin mai active, dacă nu chiar intruzive şi ferme ale SUA în relaţia cu Iranul şi parcă o deschidere mai permisivă în relaţia cu Coreea de Nord.

Dar, evident că toate aceste percepţii trebuie puse într-un context.

Aş vrea să menţionez, în câteva cuvinte şi care ar fi contextul întâlnirii dintre preşedintele Trump şi preşedintele Kim Jong Un pentru că, până la urmă, vorbim de un întreg areal geografic, în interiorul căruia funcţionează o geopolitică foarte intensă, nu de azi, de ieri, ci de decenii, practic de la finele celui de al doilea război mondial.

Când, urmare a capitulării Japoniei, spaţiul coreean a fost divizat între URSS şi SUA cu renumită paralelă 38 sau pe această reunumită paralelă, divizare care a creeat conflictul pe care astăzi îl cunoaştem sub denumirea războiul din Coreea.

Războiul din Coreea a început în 1950, pe această dihotomie de natură ideologică, forţele nord-coreene invadând sudul cu susţinere armată pe teren din partea Chinei şi cu susţinere militară din partea Uniunii Sovietice.

De partea cealaltă, Coreea de Sud a fost susţinută de SUA , ca principal actor şi garant al securităţii din această regiune. Faptic, puterm spune că această contribuţie a SUA, ca parte a unei coaliţii sub egida ONU a însemnat aproape 90 la sută din resursele militare implicate în acest conflict.

Conflictul se încheie în 1953 cu un armistiţiu, care a devenit celebru astăzi, pentru că ne întrebăm cu toţii dacă este posibilă semnarea unei declaraţii de pace.

Întîlnirea dintre preşedintele Trump şi preşedintele Kim Jong Un a fost precedată de un fel de turneu al preşedintelui Kim, prin prisma unor întîlniri pe care le-a avut cu liderii locali, numeroasele întâlniri pe care le-a avut la nivelul de vârf ale administraţiei de la Beijing, dar şi cele cu preşedintele Moon al Coreei de Sud.

Înţelegând contextul geografic şi geopolitic, trebuie să nu uităm că statele direct interesate de o balanţă regională de securitate sunt Japonia, Coreea de Sud – Coreea de Nord, China, Rusia ca actori tradiţionali cu interese în această regiune.

Să nu uităm, Coreea de Nord are graniţă comună cu China şi Rusia. Şi dacă ne uităm ce desparte spaţiul terestru dintre Japonia şi continent –peninsula coreeană – avem Marea Galbenă, Marea Chinei de Est , Marea Chinei de Sud.

Am menţionat şi această linie de natură geografică, de navigaţie, pentru că agendele de securitate sunt ţinute astăzi şi de investiţiile Chinei în Marea Chinei de Sud , prin construcţia unor insule artificiale pe care deja au fost dislocate şi elemente de infrastructură militară, care amplifică tensiunile din regiune.

Tot acest raport de forţe, cu prezenţa semnificativă a Statelor Unite –un garant al securităţii statelor care au ieşit afectate din al doilea război mondial – poate fi înţeles şi prin prisma unui concept de natură teoretică , “balanţa de putere offshore” .

Acest concept apare, coincidenţă, tot în 1997, tot în spaţiul american şi promovează ideea unor investiţii de securitate din partea SUA pentru susţinerea unui actor local relevant, care poate prelua din efortul investiţiilor de securitate pentru a se contrapune intenţiilor de creştere a oricăror hegemoni regionali .

Avem de a face aici cu China şi cu Rusia.

Dacă aceste investiţii există, dacă va continua susţinerea SUA , în mod special pentru Japonia şi Coreea de Sud , care au exprimat deja unele temeri, ca urmare a întâlnirii dintre preşedintele Trump şi preşedintele Kim, referitoare la continuarea susţinerii directe americane pentru continuarea efortului de securitate pentru cele două state, rămâne să vedem în perioada următoare.

Moderator: Domnule general, sunteţi la fel de optimist în privinţa încheierii unui nou acord nuclear cu Iranul?

General (r) Sergiu Medar:

Sper.

Statele Unite, prin anularea acestui acord, cel care fusese încheiat, practic au pierdut.

Pentru că toţi ceilalţi semnatari ai acordului au spus că vor să îl continue.

Aşa cum apare întâlnirea din Canada a G7 – devenit 6 plus 1 – acest acord pare să fie 4 plus 1. Pentru că toţi ceilalţi patru – Franţa, Germania, Rusia şi China – au susţinut în continuare acordul. Este un aspect.

Un alt aspect, pe care îl pun cei care vor să găsească argumente împotriva lui Trump - dar întotdeauna, fiecare dintre noi trebuie să punem în balanţă argumentele pro şi contra, ca să putem înţelege fenomenul – este faptul că preşedintele Americii nu s-a ţinut de cuvânt.

A semnat un acord pe care , după aceea, l-a anulat.

În aceste condiţii, trebuie neapărat să vină cu ceva. Acest ceva s-ar putea să fie un nou acord. Dar, Iranul a spus că nu este de acord cu renegocierea acordului, cu introducerea de paragrafe noi.

Depinde ce anume. Dacă aceste paragrafe se îndreaptă către posibilităţi de verificare care deja există, dar verificarea aceasta să însemne ireversibilitatea unui proces de fabricare a armei nucleare în Iran, lucrul acesta nu s-a mai pus.

Deci, s-a spus în acord, posibilitatea demontării facilităţilor nu s-a pus în următorul acord.

În cazul în care Statele Unite vin cu asemenea argumente, atunci e greu şi pentru Iran să spună că nu este de acord.

Problemele majore ale Germaniei, Franţei, Chinei, chiar şi Rusiei în ceea ce priveşte sancţiunile impuse Iranului sunt de natură economică.

Pentru că deja sunt pe rol destule contracte, întâlniri economice, de afaceri pe care le desfăşoară aceste ţări cu Iranul. În aşa fel, încât o tăiere completă sau cu un ultimatum – cum dăduse Trump şi spunea «până la data de le dau o lună două , ca să îşi închidă aceste contracte »-  nu se poate.

Şi atunci, în ceea ce priveşte Iranul, sper să fie un nou acord. Şi sper să aibă nişte prevederi la care Iranul să nu poată să spună «nu».

Deci, Iranul să fie obligat prin logica acordului să fie de acord cu acest nou acord.

Conferenţiar univ. dr. Niculae Iancu:

Un aspect relevant în această analiză ar fi şi acela că în cazul Iranului vorbim despre o premisă de realizare a armei nucleare, până la urmă, iar în situaţia Coreei de Nord vorbim despre o certitudine, existenţa acestei ameninţări majore la existenţa întregii umanităţi.

Dacă ne referim la programul nuclear nord-coreean, pentru a înţelege anvergura unor astfel de demersuri pe care preşedintele Trump le-a intreprins pentru a creea o relaţie cu Coreea de Nord, există analize – de natură ştiinţifică, mai puţine date fundamentate politic – care dimensionează anvergura programului nuclear nord-coreean în sensul următor: Coreea de Nord a ajuns la capacitatea de a produce 6-7 kilograme de plutoniu în fiecare an,de a produce între 120 şi 150 de kilograme de uraniu îmbogăţit, după unele analize chiar 500 de kilograme pe an. Însumând practic aceste acumulări în resurse de energie nucleară există voci care estimează că arsenalul nuclear nord-coreean însumează între 15 şi 30 de ogive nucleare.

Coreea de Nord a investit şi a reuşit să dezvolte purtători pentru aceste ogive nucleare, pentru că atunci când vorbim despre o armă de asemenea calibru trebuie privită infrastructura în ansamblul său.

Vorbim despre rachetele balistice, intercontinentale.

Conform datelor ce decurg din analizele testelor efectuate de Coreea de Nord cu aceşti purtători de ogivă nucleară, în momentul de faţă arsenalul nord-coreean constă în rachete cu raze de bătaie între 1300 şi 13.000 de kilometri.

Pentru a înţelege ce înseamnă aceste raze de acţiune, distanţa dintre Phenian şi New York este undeva în limita a 11.000 de kilometri.

Pentru a înţelege şi mai bine distanţa dintre Phenian şi Bucureşti este de aproximativ de 8.000 de kilometri.

Deci, privind din această perspectivă programul nuclear nord-coreean, cred că o intervenţie directă în gestionarea ambiţiilor Coreei de Nord se cerea, se impunea.

Deja, ca urmare a unor tensiuni care au apărut din cursul anului trecut , au fost suficiente voci care anunţau războiul, solicitau chiar pregătirea SUA pentru lovirea teritoriului continental al SUA cu astfel de rachete balistice.

Coreea de Nord investeşte şi în construirea unor submarine purtătoare de rachete balistice.

Trebuie să ne uităm şi mai mult la acest context şi să înţelegem dacă există sistemele de comandă şi control capabile să producă eficienţă în utilizarea unui astfel de arsenal.

În contrapondere, dacă ne uităm la Iran, vorbim despre premise , dar într-o zonă extrem de fierbinte, a Orientului Mijlociu, în care avem de a face cu conflicte deschise.

Cu o participare directă a Iranului în interiorul conflictului din Siria şi evident modul în care această partcipare afectează interesele de securitate naţională, atât a unor state din regiune, cât şi a marilor actori globali, cu relevanţă şi interese la nivelul sistemului internaţional.

General (r) Sergiu Medar:

Şi ca o ciudăţenie, dacă vreţi singura rachetă din dotarea armatei iraniene care ar putea să ajungă pe continentul european, până în România, este o rachetă nord-coreeană.

Apropo de axa răului.

Moderator: Apropo de ironia răului.