MAS Raport SpecialRegiunea extinsă a Mării Negre

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

MAS Raport special - REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE - Septembrie 2019

Cristian Eremia

I. Zelensky a angajat Ucraina într-un nou război intern. Cel cu corupţia. II. Minskul refuză o bază militară aeriană rusă şi dezminte informaţia privind constituirea unei Confederaţii Rusia – Belarus. III. Securitate energetică la Marea Neagră – Rusia cu Ucraina şi Bulgaria IV. Tendinţe negative în securitatea energetică la Marea Caspică, generate de mari interese financiare divergente ale riveranilor. V. Rusia se menţine pe locul secund în lume la tranzacţiile cu armamente.

Sursă foto: Mediafax

I. Zelensky a angajat Ucraina într-un nou război intern. Cel cu corupţia.

În marja participării la sesiunea Adunării Generale ONU din luna trecută, noul preşedinte ucrainean, Volodimir Zelensky a avut o întâlnire cu preşedintele american Donald Trump. Nu ne vom referi aici asupra supoziţiilor cercurilor jurnaliste şi politice cu privire la o solicitare ”confidenţială” a preşedintelui american de a se investiga rapid ilegalităţile săvârşite de fiul democratului Joe Biden în Ucraina şi de a le incrimina sever. În fond, aceasta are conexiune directă cu politica internă americană şi se referă la concurenţa politică pe care democraţii o pregătesc pentru alegerile viitoare (de unde şi reacţia oarecum disproporţionată din Congres), şi pe care evident Trump vrea să o elimine de pe acum. Deşi afacerile fiului lui Biden ar avea legături cu marea corupţie din Ucraina, se pare că Zelensky a avut reţineri de a se angaja direct într-o chestiune atât de sensibilă, promiţându-i actualului lider american doar că noul procuror general ucrainean, care este 100% omul său, va aborda corect acest dosar.       

Preşedintele Zelensky a mulţumit pentru sprijinul american oferit Ucrainei, ”mai ales acum, când ... avem două războaie în Ucraina. Primul război este cu corupţia ... Aici vom câştiga!”, celălalt fiind ”războiul cu Rusia” din Donbas, pentru care nu se întrevede o soluţie. Zelensky a menţionat de la tribuna ONU că războiul din Donbas şi readucerea teritoriilor pierdute rămâne principala sa prioritate. În ambele ”războaie”, sprijinul american este extrem de util, dar liderul american declarase că SUA vor deschide noua linie de asistenţă financiară pentru Ucraina atunci când va vedea că Europa şi alte ţări vor începe să contribuie consistent.

Chestiune care a deranjat pe cei mai puternici aliaţi europeni ai SUA, respectiv a nedumerit Kievul. Germania a arătat că, de la debutul crizei din Ucraina, a alocat acestei ţări 1,4 miliarde de Euro. Doar în cadrul cooperării bilaterale pentru dezvoltarea Ucrainei, Berlinul a cheltuit 544 mln. Euro în aceeaşi perioadă. Alte 110 milioane au fost alocate ca ajutor umanitar, 25 de milioane au fost alocate pentru măsuri de stabilizare a situaţiei din stat. Aproximativ 200 mln. Euro au fost transferaţi în Ucraina prin canalele UE. În plus, Kievul s-a bucurat şi de credite avantajoase din Germania de 500 mln. Euro. Potrivit Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, Germania se află pe locul trei în rândul donatorilor către Ucraina, după UE şi SUA.

Pe de altă parte, Serviciul diplomatic al UE a denumit ”fără precedent” volumul de asistenţă financiară acordat Ucrainei din partea instituţiilor financiare ale Uniunii, care, din 2014 ”au mobilizat peste 15 miliarde de Euro sub formă de subvenţii şi împrumuturi în termeni foarte avantajoşi pentru a sprijini reformele de tot felul din Ucraina.     

Revenind la războiul cu marea corupţie, apare întrebarea cu ce va începe Zelensky? Până la intrarea în ”schemă” a noului procuror general, voci avizate indică o anumită strategie a preşedintelui şi o primă opţiune posibilă: eliminarea corupţiei din ”Ukroboronprom”, adică din industria de apărare a Ucrainei. Primele prognoze sunt optimiste. Zelensky ar putea rezolva destul de rapid o mare parte din corupţia din această industrie esenţială a statului, cu implicaţii pozitive asupra revigorării economiei, industriei, cercetării ştiinţifice şi inovaţiei, prin liberalizarea importurilor şi exporturilor şi forţând Ministerul Apărării al Ucrainei să facă cereri de oferte transparente.

Analiştii militari avertizează că viitorul industriei militare a Ucrainei - care produce ”o gamă largă de arme şi de piese componente de înaltă calitate”, va depinde crucial de capacitatea sa de a dezvolta o strategie de integrare cu industriile de profil din NATO. Mai ales acum, că legăturile cu Rusia au fost şi în acest domeniu distruse. Ca atare, companiile ucrainene de armamente ar putea trece la fabricarea de piese componente pentru agenţi industriali din NATO şi la introducerea treptată de tehnologii occidentale de armamente.

Efectul cooperării cu Occidentul ar fi benefic şi pentru a concura mai eficient cu produsele ruseşti pe pieţe terţe. O astfel de evoluţie spectaculoasă nu poate fi însă luată serios în calcul decât dacă Ukroboronprom parcurge cu succes faza de eliminare a corupţiei, de îndepărtare a diverşilor oameni de afaceri dubioşi (”infiltraţi” pe bază de clientelă politică şi dornici de a acapara din profiturile şi aşa reduse ale industriei de apărare) şi de a impune o agendă de afaceri transparentă care să răspundă cerinţelor partenerilor occidentali. Cu alte cuvinte, ”Ukroboronprom” trebuie să aleagă: ori se ataşează la pieţele celor din NATO şi UE, ori rămâne să fie distrusă de o piaţă în declin.

Este adevărat că Zelensky a promis că ”va dezrădăcina corupţia”, dar este adevărat şi faptul că lupta cu corupţia se anunţă extrem de dificilă. Zelensky trebuie să elimine oamenii de afaceri infiltraţi politic sau oligarhi grei şi cu largi reţele de interese de afaceri în Est, cum este fiul ex-preşedintelui Poroşenko. Şi acesta este un caz relativ simplu. Datorită notorietăţii tatălui său şi a mediatizării  excesive în context electoral a legăturilor sale de ”afaceri” în Rusia (incredibil chiar ?!?), prin care au fost furnizate piese sau subansamble ruseşti pentru industria ucraineană de armamente la preţuri exorbitante. Chestiuni care de altfel au şi înfuriat la propriu publicul larg ucrainean.

Dar ce va face Zelensky cu oligarhii grei? Aici există un exemplu excelent în persoana influentului oligarh T.Kolomoyskiy care, după ce a susţinut din spatele scenei victoria noului preşedinte şi a partidului acestuia, este din nou în Ucraina, revendicând anumite afaceri personale în aceste zile cu un profil extrem de vizibil. Investitorii au devenit cu adevărat îngrijoraţi, iar media ucraineană extrem de critică după recenta declaraţie în Financial Times a noului premier Honcharuk, potrivit căreia ”guvernul său urmăreşte un compromis” cu Kolomoiskiy. Scandalul produs de acest ”misterios compromis” l-a determinat pe premier să-şi retracteze declaraţia respectivă şi să invoce celebra ”scoatere din context”. Inutil, ieşirile publice ale oligarhului şi zvonistica despre aceste maşinaţii guvernamentale au întărit convingerea că, de fapt, oligarhul îşi cere ”drepturile” de pe urma investiţiilor sale (1). Vestea bună este că preşedintele Zelensky s-a delimitat deocamdată de această relaţie. Rămâne o întrebare fără răspuns deocamdată: cât şi mai ales cum va putea Zelensky să evite sau să treacă sub tăcere ”conexiunea lui cu oligarhul” menţionat?

II. Minskul refuză o bază militară aeriană rusă şi dezminte informaţia privind constituirea unei Confederaţii Rusia – Belarus.

Pe parcursul lunii anterioare au apărut unele informaţii în presa rusă, în special în cunoscuta publicaţie ”Kommersant”, potrivit cărora Rusia şi R.Belarus dezvoltă un ”program amplu de integrare economică”, caracterul integrării fiind clădit pe principiile ”confederatismului”. Imediat după apariţia acestor informaţii, Natalia Eismont - purtător de cuvânt al liderului belarus Alexader Lukaşenko, a arătat că există ”linii roşii” care dictează limitele integrării dintre Rusia şi Belarus. Două dintre aceste linii ”sfinte” pentru Minsk ar fi neafectarea suveranităţii şi independenţei ţării. Aceasta a lăsat să se înţeleagă faptul că ”termenii măreţi ca federaţie sau confederaţie”, folosiţi în mod aproape ciclic de jurnaliştii ruşi, nu trebuie luaţi ca atare, ci cu anumite rezerve.

Din perspectivă belarusă, este evident că orice proces de integrare se bazează pe teza menţinerii independenţei şi suveranităţii sale, pornind de la realităţile concrete şi de la nivelul de interacţiune atins până acum între părţi. Mai mult, nu ar exista un program concret de integrare atât timp cât preşedinţii Putin şi Lukaşenko nu au semnat un astfel de document. Minskul acceptă oficial că un proiect de document se află în negocieri şi lucrurile vor evolua numai în măsura în care ambele părţi vor dori aceasta. În procesul de integrare respectiv, partea belarusă doreşte implementarea acelor măsuri viabile, care să permită alinieri în plan economic şi o dezvoltare corespunzătoare pe această dimensiune. În acest sens au fost create deja organisme comune, deoarece ţările sunt pregătite în această direcţie.

Pentru a nu fi reaprinse dezbateri interminabile pe tema că Rusia ar pregăti de fapt o ”alipire a Belarus” sau o integrare forţată a acesteia, Kremlinul a exprimat imediat un punct de vedere, precizând că nu există în prezent ”termene specifice privind aprobarea foii de parcurs pentru integrarea Rusiei şi Belarusului”. Acest lucru a fost punctat de către purtătorul de cuvânt al liderului rus, D.Peskov, care a comentat rapoartele jurnalistice despre programul de integrare economică a celor două ţări, susţinând că recent, preşedinţii Rusiei şi Belarusului au convenit asupra acestei chestiuni la Sankt Petersburg şi au instruit cele două guverne să finalizeze un program de acţiuni pentru integrarea economiilor celor două state cât mai repede. Peskov a menţionat că acest program ar fi fost deja convenit în cea mai mare parte, detaliile fiind încă de natură confidenţială. După ce şefii de stat vor aproba acest program, se va putea vorbi despre o foaie de parcurs, undeva către finalul anului 2019. 

Potrivit informaţiilor publicaţiei menţionate, deşi evoluţiile sunt înconjurate de ”confidenţialitate”, lucrurile se mişcă în spatele cortinei, pentru a menaja pe liderul belarus care va intra într-un an electoral, cu alegeri parlamentare şi prezidenţiale. Astfel, publicaţia arată că ”Programul de integrare economică”  ar fi fost parafat tot în condiţii de confidenţialitate de către părţi la 6 septembrie, fiind conceput pentru o perioadă de timp de un an şi jumătate, astfel încât să se producă o integrare cel puţin parţială a sistemelor economice începând cu anul 2021.

Se vorbeşte şi despre adoptarea ”certă” a unor documente importante comune ale celor două state, cum ar fi Codul Fiscal Unic, Regimul Comun de Comerţ Exterior, Codul Civil, Sistem comun de supraveghere bancară (dar cu două bănci centrale), sau Registrul de contabilitate unificată privind proprietăţile şi garanţiile sociale în materie. Dar cel mai important pare a fi construirea Autorităţii unice de reglementare a pieţelor de petrol, gaze naturale şi energie electrică, precum şi un sistem unificat armonizat al industriilor. Dacă aceste niveluri de integrare se vor întâmpla, atunci se va putea vorbi potrivit experţilor ruşi despre unele procese similare cu cele din UE. În plus, din anul 2022 s-ar putea vorbi despre naşterea unei Confederaţii de state.

Minskul are mereu în vedere însă că economia Rusiei este de cel puţin 29 de ori mai puternică decât cea belarusă, de unde şi tendinţa de a tempera procesele şi de a le imprima dimensiuni pe care poate să le digere fără riscul unei absorbţii totale în sfera rusă. Şi este din ce în ce mai convins că această integrare nu se va putea desfăşura pe baza unui statut de egalitate între cele doua părţi.  

Şi ca lucrurile să devină mult mai confuze pe relaţia bilaterală, Kremlinul a declarat (24 septembrie) că refuzul Belarusului de a găzdui o bază aeriană militară, susţinută personal de preşedintele Putin, a fost un ”episod neplăcut, o manifestare rară de dezacord public între aliaţi apropiaţi”. Kremlinul a lansat iniţiativa înfiinţării unei baze aeriene cu avioane de vânătoare Su-27 în Belarus încă din anul 2015.

Dezacordul Minskului pentru a aprofunda integrarea militară şi refuzul bazei aeriene ilustrează limitele politice ale Uniunii Rusia-Belarus. Este deci clar că Belarus se teme să permită Rusiei să se consolideze prea mult în interiorul statului, pentru că aceasta ar reprezenta de fapt pierderea suveranităţii sale.

III. Securitate energetică la Marea Neagră – Rusia cu Ucraina şi Bulgaria

La 19 septembrie a avut loc la Bruxelles mult aşteptata (n.n. – de ucraineni) rundă de convorbiri privind soarta contractului de livrare şi tranzit a gazelor naturale ruse prin Ucraina, în format trilateral Rusia – Ucraina – Comisia Europeană (CE). CE joacă rolul de mediator şi de reprezentare a intereselor UE în importanta afacere comercială şi politico-diplomatică pe relaţia şubrezită Moscova – Kiev.

În linii generale, Rusia şi Ucraina nu au reuşit să ajungă la un nou acord, dar au confirmat că s-a ajuns la concluzii constructive şi că dialogul va fi continuat  înainte de încheierea la începutul anului 2020 a actualului Contract ruso-ucrainean. În timp ce autorităţile de la Kiev sunt îngrijorate că Moscova ar putea opri aprovizionarea şi tranzitul de gaze naturale prin Ucraina - lăsând unele regiuni fără gaze naturale la iarnă, Moscova construieşte noi magistrale (Nord Stream-2 şi Turk Stream, pentru a închide tranzitul ucrainean (2) către Europa.

Ministrul rus al energiei, A.Novak, a confirmat că negocierile ruso-ucrainiene au fost constructive, deşi nu s-a ajuns la o soluţie finală. În orice caz, Rusia a acceptat la negocieri propunerea de a extinde contractul privind tranzitul de gaze pe teritoriul ucrainean pe o perioadă scurtă pentru a da timp părţii ucrainene să rezolve problemele în litigiu până la 1 ianuarie 2020. Este vorba în primul rând despre norme europene agreate de Moscova, dar neimplementate juridic de Kiev. Totodată, partea rusă a condiţionat această poziţionare de neintroducerea de către UE până la aceeaşi dată a unor noi cerinţe sau pretenţii în această speţă.

Suplimentar, partea rusă a identificat în timpul consultărilor noi riscuri la care se vede expusă, datorită perspectivelor incerte de adoptare de către Kiev a legislaţiei şi reglementărilor interne, precum şi a procedurii de certificare a operatorului (certificarea ar trebui realizată de un organism independent şi specializat european). Una dintre cele mai spinoase bariere care au fost discutate la 19 septembrie este de fapt una de drept comercial internaţional pe care Kievul trebuie să o rezolve. Mai exact este vorba de riscul ca, până la 1 ianuarie 2020, Ucraina să nu poată implementa legislativ cel de ”Al treilea Pachet pe Energie” şi, prin urmare, ar rămâne în suspans problema dezvoltării de către partea ucraineană a unui operator independent de transport de gaze şi a unui regulator independent asupra acestor afaceri. Pe acest fond, partea rusă arată că nu ar avea o bază juridică convenabilă şi acceptabilă pentru a deschide un nou contract de furnizare a gazelor naturale spre teritoriul ucrainean.

Gigantul hidrocarburilor ruse, Gazprom, a anunţat ulterior convorbirilor menţionate că are în vedere aplicarea pe relaţia cu Ucraina a ”Planului B”, care ar consta în extinderea contractului existent privind gazele naturale pentru o perioadă scurtă de timp, încă nedeterminată exact de partea rusă. Se poate însă presupune uşor că prelungirea nu va putea depăşi un an de zile. Oricum, Moscova a ameninţat cu ”blindarea rezervoarelor”, dacă în acest răstimp nu se produc gesturile dorite de la Kiev.

Tot după cum era de aşteptat, Bulgaria a răspuns la presiunile ruse şi a eliminat obstacolul de procedură internă pentru a trece la dezvoltarea segmentului bulgar al magistralei de transport a energo-resurselor ruse prin ”TurkStream”. Astfel, la 17 septembrie, Curtea Supremă pentru Administraţie a Bulgariei a încheiat procedura privind selecţia unui antreprenor pentru construcţia conductei din responsabilitatea angajată politic de Sofia. Este vorba de un consorţiu condus de Compania saudită Arkad Engineering, cu care partea bulgară a şi semnat între timp un contract de 1,1 miliarde de Euro pentru construirea conductei bulgare din magistrala ce se va numi Balkan Stream. Magistrala va avea o lungime totală de 474 km, care se va lega la graniţa de sud cu Turcia la magistrala TurkStream, pentru a conecta Serbia, Ungaria şi Austria.

Există de acum premize de materializare a intenţiei exprimate politic cu câteva luni în urmă de şeful statului şi de preşedintele Adunării Naţionale a Bulgariei, potrivit cărora ţara lor va finaliza construcţia segmentului balcanic al Turk Stream până la sfârşitul anului 2020. De menţionat că Serbia şi Ungaria au dat curs încadrării în termenele stabilite de Moscova (3) pentru construcţia segmentelor naţionale din coridorul balcanic al magistralei menţionate.

IV. Tendinţe negative în securitatea energetică la Marea Caspică, generate de mari interese financiare divergente ale riveranilor

De la început trebuie reamintită evaluarea MAS potrivit căreia Convenţia privind statutul Mării Caspice adoptată în anul 2018 nu a fost în măsură să reglementeze toate problemele în dispută din această sferă, deşi pentru convenirea acestui document au fost necesari circa 20 de ani de negocieri. Petrolul şi gazele naturale din Marea Caspică produc noi divergenţe între semnatarii Convenţiei.

Au fost deja identificate punctele slabe care generează tendinţe negative în relaţiile dintre riveranii bazinului Caspic. Dar una dintre problemele extrem de serioase lăsate deschise (şi care ar fi trebuit reglementate prin acorduri sau protocoale specifice de orientare a acţiunilor concrete ale părţilor) este cea privind transportul hidrocarburilor extrase, asupra căreia negocierile politico-diplomatice sunt dificile şi merg extrem de greoi. Principala disensiune este generată actualmente de problema amplasării pe fundul mării a conductelor de petrol şi gaze naturale extrase, mai ales a acelor conducte care se doresc a fi amplasate deasupra unor zăcăminte.

Rusia şi Iran s-au plasat de mult timp pe o poziţie inflexibilă, cu multe interdicţii în această problemă, motivând că bazinul caspic este ”un rezervor ecologic unic". Acum, aceste două state insistă că arhitectura de montaj a conductelor trebuie să fie convenită cu toate ţările riverane.

Kazahstan, Azerbaidjan şi Turkmenistan abordează poziţia ruso-iraniană în mod diferit, ca pe o îngrădire ”justificată numai de un supra-control” rus şi iranian asupra livrărilor la export a hidro-carburilor extrase de ele. Ceea ce a creat şi creează dispute interminabile. Opozanţii tacticilor ruse şi iraniene susţin că este suficientă o coordonare tehnică între statele care deţin apele respective şi pe teritoriul cărora va trece o astfel de conductă. În plus, interesele financiare ale fiecărui stat sunt enorme, apariţia de contradicţii şi chiar incidente politico-diplomatice nu poate fi exclusă.

Între timp s-a dezvoltat destul de repede proiectul gazoductului trans-caspic din Turkmenistan la Azerbaidjan, care a fost gândit pentru a putea livra gaze naturale turkmene pe piaţa europeană. Şi evident că Turkmenistan şi Axerbaidjan nici nu concep politic că ar putea fi obstrucţionate de interese geo-economice ruse sau iraniene, care doresc să impună un anume tip de monopol pe problema furnizării şi transportului de energo-resurse către pieţele europene. Şi nici nu pot fi convinse cu argumente ”de mediu”, atât timp cât, după cum se exprimă părţile virtual vătămate mai în glumă mai în serios, ”mişcarea apelor şi a peştilor nu ţine cont delimitarea frontierelor de stat din nicio mare”. Şi mai ales că în probleme de mediu, Convenţia a eliberat de obligaţii exacte statele riverane, prevăzând doar necesitatea ca părţile implicate în proiecte să cadă de acord împreună asupra situaţiei ecologice. De menţionat că Azerbaidjan şi Turkmenistan sunt deja în faza de a nominaliza investitori la proiectul menţionat, ceea ce va face extrem de dificilă imixtiunea Rusiei şi Iranului de a interzice sau de a obstrucţiona serios proiectul.

De notat că Duma de stat a Rusiei a ratificat (19 septembrie) Convenţia privind statutul juridic al Mării Caspice din 2018. Convenţia este un act politic important, deoarece această zonă de interes strategic era direcţionată de statele riverane pe vectori divergenţi. Interesele economice sunt cele care primează în final. Convenţia a redus posibilitatea situaţiilor conflictuale, confruntarea intereselor fiind posibilă în prezent numai dacă se dă curs unor interpretări nu neapărat greşite, dar contradictorii ale prevederilor documentului. Disensiunile nu se referă direct la problemele de securitate militară, deoarece, potrivit cercurilor analitice de la Moscova, Convenţia a tranşat deja prolemele esenţiale din perspectiva intereselor ruse, mai toată lumea ţinând cont acum de reînsufleţita Flotilă Caspică a Rusiei.

V. Rusia se menţine pe locul secund în lume la tranzacţiile cu armamente  

Pe parcursul lunii anterioare, Compania rusă de export de armamente, ”Rosoboronexport”, a raportat că, pe parcursul primei jumătăţi a anului 2018 a realizat exporturi de tehnică militară în valoare de peste 8,5 miliarde USD. Structura armamentelor şi tehnicii militare exportate arată că circa jumătate din volumul menţionat cuprinde echipamente militare de aviaţie – aeronave şi elicoptere militare, respectiv tehnică militară de apărare antiaeriană.

Compania rusă a făcut cunoscut că în ultimele două luni a încheiat negocierea a peste 200 de pre-contracte pentru completarea portofoliului de comenzi, care însumează cifre de afaceri de alte câteva miliarde de dolari. Moscova mizează foarte mult pe mari contracte de vânzare a noilor avioane de vânătoare de generaţia a cincea Su-57 (a cărui variantă de export va fi definitivată de industria rusă de apărare până la finele anului 2019) şi a avioanelor de transport militar IL-112. Se are în vedere promovarea noului avion multirol Mig-35, a cărui omologare pentru export se va produce până la finalul anului 2021. Interesul crescând pentru importuri din Rusia mai este generat de tehnica militară blindată, sisteme de rachete anti-tanc, precum şi de nave de suprafaţă şi submarine moderne  ruseşti de diferite mărimi.

Potrivit experţilor ruşi în materie, se dezvoltă spectaculos o nouă piaţă diferită de cea a armamentelor, şi anume piaţa pentru sisteme de securitate şi de luptă împotriva terorismului. Rusia este pregătită să furnizeze pe această piaţă nouă aparate de zbor fără pilot, tehnică specială robotizată, sau alte diferite echipamente specifice. 

Pe ansamblu, exporturile de armamente ruse pe acest an se va situa undeva la 15 mld. dolari, cu un portofoliu de comenzi de circa 55 mld. dolari. Cu aceste cifre de afaceri, Rusia va păstra cel mai probabil locul doi în lume în ceea ce priveşte comerţul cu armamente, fiind depăşită de departe în acest domeniu numai de SUA. Cele mai multe statistici arată că pe locul trei în lume se va afla Franţa, care a planificat exporturi de armamente în acest an de circa 7 mld. dolari (statisticile sunt uşor diferite în ceea ce priveşte clasamentul, mai ales după locul trei în lume). 

Reputatul Institut Internaţional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm – SIPRI, a raportat că pentru perioada 2014-2018, exporturile de armamente au  plasat SUA pe primul loc în lume, la mare distanţă de Rusia, care a ocupat locul doi. Exporturile americane de armamente majore au fost cu 75% mai mari decât ale Rusiei (5). În acest raport privind transferurile globale de armamente, după Rusia s-a plasat Franţa, urmată de Germania şi China.

 

(1) Atenuarea suspiciunilor investitorilor şi cercurilor interesate nu a fost posibilă. Aceştia consideră că este perfect posibil un compromis pe care premierul să-l realizeze cu Kolomoyskiy asupra afacerilor la Privat Bank, chiar şi în condiţiile în care mass-media străină şi ucraineană au ”deranjat” această afacere. Un expert local în vânzări de titluri de creanţă la grupul de investiţii ”Dragon Capital”, S.Fursa, nota recent că ”Acum, preşedintele are o putere enormă şi o responsabilitate uriaşă. Şi în acest caz, responsabilitatea lui este să nu facă o înţelegere cu diavolul”.

(2) Anul trecut, gigantul Gazprom controlat de Kremlin a furnizat Europei peste 200 de miliarde de metri cubi (bcm) de gaz, din care 87 au tranzitat Ucraina, oferind Kievului un venit financiar valoros din tranzit. Barierele care separă cele două părţi sunt cunoscute bine, în primul rând politic – Crimeea şi conflictul din Donbas, dar şi litigii serioase dintre furnizorul rus de gaz Gazprom şi compania de energie din Ucraina Naftogaz. Ministrul ucrainean al Energiei declarase că există riscul ca livrările de gaz rusesc să fie întrerupte, motiv pentru care Kievul va face demersurile necesare pentru a asigura furnizarea continuă de gaze într-un astfel de scenariu.

 (3) Ministrul energiei din Rusia, Alexander Novak, a declarat că Ungaria şi-a confirmat intenţia de a extinde sistemul naţional de transport al gazelor naturale până la sfârşitul anului 2019, pentru a putea primi gaze naturale din fluxul turcesc. Gazprom a şi acuzat Bulgaria că, în ciuda unor pierderi financiare colosale în viitor, ar fi torpilat acest proiect de dragul intereselor Washingtonului, neţinând cont de solicitările exprese de atunci ale Serbiei, Ungariei, Austriei şi Italiei, şi de faptul că Rusia investise deja miliarde de dolari în implementarea proiectului respectiv. Serbia a anunţat că a demarat în luna aprilie a.c. lucrările de construcţie a segmentului terestru sârb, de la graniţa cu Bulgaria la cea cu Ungaria.

(4) Mai mult de jumătate din exporturile de arme americane au mers în Orientul Mijlociu în anii 2014-2018. Exporturile de arme din Rusia au scăzut cu 17% în aceeaşi perioadă, factorii declinului fiind o reducere a importurilor de arme de către India şi Venezuela. Raportul SIPRI a menţionat că Franţa (6,8 la sută din totalul mondial) a fost cel de-al treilea exportator de arme, urmată de Germania (6,4 la sută) şi China (5,2 la sută).