MAS Raport special - REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE (Septembrie)

I. Lukashenko pierde din opţiunile de menţinere la putere.  Depinde de Kremlin, care are deja o soluţie pentru succesiunea la preşedinţia Belarus.

Potrivit unor cercuri de interes din Rusia, preşedintele Alexander Lukashenko ar mai avea câteva opţiuni pentru a gestiona în continuare situaţia sa şi a statului belarus. Prima variantă este cea de a pune capăt protestelor, convingând societatea că poate elabora de urgenţă noua Constituţie şi organiza alegeri libere. Ceea ce ar însemna şi eliberarea deţinuţilor politici din opoziţie şi intrarea într-o notă pozitivă cu Occidentul. Dar după lunile de represiuni asupra protestatarilor şi dispute cu Occidentul, este un scenariu foarte puţin probabil.

În contrast, opţiunea pe care merge Lukashenko duce la escaladarea confruntărilor cu cetăţenii nemulţumiţi. În condiţiile în care unii oficiali au început să se retragă din ”tabăra nomenclaturii” şi să treacă de cea a protestatarilor, soarta lui Lukashenko ar fi în cel mai bun caz asemănătoare cu cea a ucrainianului Ianukovici. Asta ar însemna să ajungă tot într-o reşedinţă undeva lângă Moscova, dar în condiţii dezavantajoase pentru sine.

A altă opţiune este cotată şi ”cea mai bună opţiune pentru persoana sa”. Potrivit acesteia, Lukashenko ar trebui să adreseze scuze publice pentru comportamentul său din perioada pre-electorală, să-şi dea demisia şi să părăsească definitiv viaţa politică. Pentru a-şi asigura securitatea ar putea opta să părăsească ţara şi să se stabilească undeva în Rusia sau în alt stat în care să aibă garanţii de securitate.  

Un alt scenariu, ar fi ca Lukashenko să introducă starea excepţională sau de urgenţă, caz în care ar avea numai şansa de a întârzia căderea de la putere. Este un scenariu cu pierderi mari pentru economia Belarus. În plus, este un scenariu periculos şi pentru planurile Moscovei, deoarece Lukashenko consideră că va rezista supraestimându-şi capacitatea de supravieţuire politică în orice condiţii, fiind capabil să producă greşeli impardonabile, greu de corectat de către Moscova.

Scenariul spre care merge acum Lukashenko este cel al ”tragerii de timp”, al intimidării celor care au gânduri de proteste şi a tergiversării unei tranşări a situaţiei sale până când protestele s-ar tempera, în încercarea clară de a se menţine la putere. Prin anunţarea de amendamente la Constituţie - dar fără termene certe şi anumite garanţii pentru opoziţie, şi înţelegeri secrete cu Rusia pentru viitorul statului şi al său personal, cetăţenii nemulţumiţi sunt aduşi treptat într-o incertitudine profundă. Încrederea cetăţenilor în preşedintele a fost zdruncinată din temelii, ceea ce nu crează premize favorabile ca acesta să-şi continue mandatul pe o durată mai lungă.

În ultima perioadă se poate constata că protestele din Belarus nu mai au puterea necesară. Opoziţia nu mai are pentru moment suficiente resurse şi curaj pentru a-l răsturna pe Lukaşenko. În aceste condiţii, devine decisivă poziţionarea Kremlinului, pentru că  toate opţiunile rămase pentru liderul belarus depind de ceea ce doreşte Kremlinul pentru Lukashenko şi Belarus. Unul dintre posibilele planuri ale Moscovei a fost lăsat să curgă în media prin vocea politologului rus Valery Solovey, care susţine că Kremlinul ar fi decis un plan pentru stabilizarea situaţiei din Belarus.

Astfel, Lukashenko ar rămâne la putere maxim un an, după care vor fi organizate noi alegeri prezidenţiale în Belarus. Până în acel moment, Lukashenko va trebui să semneze documente privind integrarea profundă a Belarus în spaţiul Rusiei – ceea ce va presupune transferul unei mari părţi a suveranităţii către Moscova. Adică Belarus s-ar transforma, nici mai mult nici mai puţin, într-o regiune de vest a Rusiei. Ceea ce nu ar fi o surpriză, acest scenariu fiind surprins în materiale MAS pe această tematică.

Totodată, a fost lansată public informaţia potrivit căreia Kremlinul ar avea deja o primă opţiune pentru succesorul lui Lukashenko, în persoana fostului şef al băncii Belgazprombank, Viktor Babariko. Acest banker - şi politician cu o bună reputaţie în plan intern, se bucură de încrederea mai marilor de la GazProm. În momentul când a decis să candideze la preşedinţia Belarus la alegerile din 9 august, Lukashenko s-a speriat şi l-a băgat în puşcărie (unde se află şi acum), înscenându-i o manevră financiară ”frauduloasă”. În acest scenariu, Moscova va rezolva două probleme simultan: protestatarii belaruşi vor primi un nou preşedinte care a făcut opoziţie lui Lukashenko, iar Rusia va prelua controlul total asupra Belarus. Lukashenko nu va avea de ales şi se va muta la Moscova în ”interes de serviciu”, unde se presupune că va primi chiar şi o funcţie publică.

Reamintim că protestele de stradă împotriva dictatorului Lukashenko au luat avânt în Belarus după controversatele alegeri prezidenţiale din 9 august. Occidentul nu a recunoscut rezultatele alegerilor prezidenţiale, iar Moscova a avertizat capitalele occidentale să nu se amestece în afacerile politice interne din Belarus. Cu toate acestea, UE şi SUA, au criticat ”inaugurarea secretă” (23 septembrie) a următorului mandat a lui Lukashenko şi nu au recunosc legitimitatea acestuia drept nou preşedinte. Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politica de securitate, Josep Borrell, nota ”Aşa numita inaugurare...şi noul mandat al lui Lukashenko nu au suficientă legitimitate democratică”. UE nu a recunoscut rezultatele alegerilor din ţară şi urmează să reconsidere relaţiile cu Belarus. Între timp, Canada şi Marea Britanie au introdus (29 sepembrie) sancţiuni împotriva lui Lukashenko, a fiului acestuia şi a membrilor guvernului Lukashenko.

II. Azerbaidjan – Armenia: pe ce a mizat Baku când a decis tranşarea prin război a conflictului de 30 de ani şi recuperarea teritoriilor din Nagorno-Karabah?

Aşadar conflictul azero-armean din Nagorno-Karabah a fost reactivat prin confruntări militare dure în ultima săptămână a lunii septembrie, în încercarea Baku de a tranşa militar recuperarea teritoriilor pe care le revendică de 30 de ani.

Pe scurt, o recapitulare a principalelor evoluţii din acestă vară fierbinte pentru Baku şi Erevan arată că ostilităţile militare au fost reluate în luna iulie, când au fost înregistrate noi lupte în premieră la frontierele directe azero-armene. Ministrul azer al apărării declara că trebuie să se discute  cu Armenia numai cu ”limbajul forţei”, promiţând ”zdrobirea completă a inamicului”. O lună mai târziu, Azerbaidjan şi Turcia au trecut la desfăşurarea de ample exerciţii militare comune, pe care cercuri analitice avizate le considerau a avea rolul de a tempera ”avântul războinic” al Erevanului. Conform scenariului exerciţiilor militare, unităţi ale armatei azere cuprinzând forţe independente şi întrunite, împreună cu formaţiuni militare ale Turciei au fost alertate, dislocate în raioanele din proximitatea frontierelor cu Armenia şi cu linia de demarcaţie din Nagorno-Karabah.

Militarii din Azerbaidjan şi Turcia au început exerciţii comune cu antrenarea de unităţi de blindate, de avioane de luptă şi de transport militar, elicoptere de atac, drone aeriene de cercetare şi de atac, care au efectuat manevre combatante cu trageri de luptă reale. La puţin timp după ceea ce ar fi trebuit să puncteze încheierea exerciţiilor militare, Baku a decis să atace militar (27 septembrie) cu obiectivul de a ocupa teritoriile disputate cu Armenia din Karabah. Ceea ce explică informaţiile furnizate în primul rând de Erevan privind implicarea în acţiunile militare ofensive azere a unor forţe şi mijloace militare ale Turciei. De altfel, este un procedeu clasic pentru strategii militari, ca de la exerciţii şi aplicaţii militare să se treacă la acţiuni militare ofensive pentru a rezolva anumite obiective strategice de stat.  

Acţiunile militare recente, soldate cu zeci de victime, au fost descrise în detaliu în materiale MAS. Erevan a anunţat o ofensivă a forţelor armate azere în direcţia Nagorno-Karabah şi bombardarea aşezărilor din republica nerecunoscută, inclusiv a centrului său administrativ, Stepanakert. Apoi, autorităţile armene au imtrodus legea marţială şi au anunţat mobilizarea generală pentru război. Azerbaidjan a decis, de asemenea, să introducă legea marţială în toată ţara, respectiv o mobilizare parţială.

Pe ce a contat Baku? Turcia a fost mereu mai mult decât principalul partener strategic al Azerbaidjan. S-a conturat pentru multe cercuri politice că Baku decisese impreună cu Ankara un nou plan de acţiune pentru a rezolva militar şi unilateral conflictul din Nagorno-Karabakh. ”Azerbaidjan a aşteptat 30 de ani pentru a se rezolva această problemă, acum (nn - Baku) o face singur. Eliberarea imediată a teritoriilor azere ocupate de către Armenia va deschide calea pentru stabilirea păcii şi stabilităţii în regiune. Criza din regiune...trebuie să se încheie " - a declarat preşedintele turc imediat după declanşarea ostilităţilor. Erdogan a criticat, de asemenea, Grupul OSCE Minsk pentru eşecul acestuia de a rezolva conflictul din Nagorno-Karabakh: ”Până astăzi, SUA, Rusia şi Franţa, timp de circa 30 de ani, nu au putut rezolva această problemă. Şi acum toţi dau sfaturi" – a completat liderul turc, revoltat de apelurile din capitalele occidentale şi de la Moscova ca Turcia să nu interfereze militar pentru a susţine Azerbaidjan.

Cu alte cuvinte Baku a marşat pe susţinerea militară a Ankarei şi pe faptul că Occidentul nu va interveni decât politico-diplomatic pentru întreruperea acţiunilor militare şi reluarea negocierilor paşnice. De asemenea, se ştia că Iran nu va interveni de partea Armeniei. În primul rând din solidaritate islamică, şi apoi datorită faptului că Moscova-Baku-Teheran constituie un triunghi de cooperare strategică nu numai în plan economic.    

Baku a mai contat pe faptul că Rusia nu o să intervină militar pentru susţinerea unilaterală imediată a Armeniei. Moscova este un partener strategic special pentru Baku, primind miliarde de dolari pentru armamentele comandate de Azerbaidjan în ultimii ani. Asta fără a lua în calcul simpatiile personale dintre Putin şi omologul său azer.

Armenia, stat membru fondator în cadrul Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă – OTSC coordonat de Moscova, nu poate invoca vreun fel de articol 5, deoarece prevederile acestuia nu acoperă atacarea Nagorno-Karabah de vreo terţă ţară.  

Totodată, din punct de vedere militar, Azerbaidjan are un avantaj net în raportul de forţe cu Armenia, deoarece deţine efective militare mai mari, o înzestrare superioară cu armamente moderne, are resurse de mobilizare mai ample, precum şi un buget militar şi o economie mult mai puternice şi capabile să susţină un război de uzură cu Armenia.

Azerbaidjan a mizat - şi a câştigat teren până acum, şi pe factorul surprizei strategice. Se prefigurează că strategia Azerbaidjanului va fi aceea ca, până la apariţia unor presiuni externe puternice de a pune capăt ofensivei sale, să încerce să ocupe cât mai mult teritoriu cu putinţă din anclavă.

Înainte de închiderea acestui material, a apărut declaraţia comună (1 octombrie) a preşedintelui rus Vladimir Putin, a liderul francez Emmanuel Macron şi a preşedintele SUA Donald Trump, prin care s-a cerut imperativ încetarea imediată a ostilităţilor din Nagorno-Karabah. Liderii respectivi, care reprezintă totodată şi ţările care co-prezidează Grupul OSCE Minsk, condamnă în cei mai puternici termeni escaladarea violenţei peste linia de contact în zona de conflict Nagorno-Karabah şi agravarea situaţiei din enclavă. Cei trei lideri solicită celor doua state să reia negocierile: ”Facem apel la liderii Armeniei şi Azerbaidjanului să îşi asume imediat angajamente cu bună credinţă şi fără condiţii prealabile pentru reluarea negocierilor privind esenţa soluţionării conflictului, cu asistenţa co-preşedinţilor Grupului Minsk al OSCE”.

 Kremlinul a mai adăugat că orice declaraţii terţe cu privire la sprijinul militar pentru Azerbaidjan sau Armenia adaugă ”combustibil conflictului dintre ţări”. Suplimentar, Moscova s-a oferit să găzduiască prima rundă de negocieri dintre Armenia şi Azerbaidjan.

Pentru completarea întregului tablou al poziţionărilor externe, preşedintele turc Tayyip Erdogan, vorbind în Parlament, declara inacceptabil amestecul Grupului Minsk pentru încetarea focului în Nagorno-Karabah. Turcia a declarat că este gata să sprijine Azerbaidjanul atât la masa negocierilor, cât şi pe câmpul de luptă.

Provincia Nagorno-Karabah - a cărei populaţie majoritară era armeană, făcea parte din ex-republica sovietică azeră, iar în 1991 şi-a auto-proclamat independenţa faţă de Azerbaidjan. De fapt, Baku şi Erevan şi-au contestat reciproc supremaţia asupra Nagorno-Karabah încă din februarie 1988, când regiunea a anunţat separarea de ex-RSS Azerbaidjan. A urmat conflictul armat din 1992-1994, Azerbaidjan pierzând controlul asupra Nagorno-Karabah şi a şapte raioane adiacente, situaţie menţinută până acum. În 1994, Azerbaidjanul, Armenia şi ”Republica” Nagorno-Karabah, cu medierea Rusiei, au semnat încetarea focului. Conflictul a devenit unul îngheţat sau dorment, iar ostilităţile au fost reluate periodic, cu diferite intensităţi. Confruntările militare actuale sunt considerate totuşi a fi cele mai grave din întrega perioadă.

III. Diplomaţi ruşi acuzaţi de Bulgaria pentru spionaj militar.

Autorităţile de la Sofia au expulzat (23 septambrie) doi diplomaţi ruşi, după ce Procuratura bulgară a stabilit că cei doi diplomaţi ruşi au fost implicaţi în acţiuni de spionaj pe teritoriul bulgar. Ministerul de externe al Bulgariei a declarat pe cei doi diplomaţi ruşi ”persona non grata” pentru că au derulat acţiuni incompatibile cu statutul de diplomat (potrivit Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice internaţionale) şi a notificat acest lucru Ambasadei Rusiei la Sofia. S-au acordat 72 de ore ca respectivii diplomaţi să părăsească Bulgaria.

Ambasada rusă a confirmat primirea notei diplomatice cu cei doi diplomaţi şi susţine că nu i s-au adus dovezile respective privind actele de spionaj. Ceea ce de altfel nici nu trebuia, potrivit cutumelor diplomatice. Totuşi, ambasada a insistat public că ”expulzarea fără temei a diplomaţilor ruşi nu corespunde naturii tradiţional constructive a relaţiilor bilaterale” şi că Rusia îşi rezervă dreptul la un răspuns în oglindă.

Procuratura bulgară a menţionat că cei doi diplomaţi au încercat să obţină ilegal informaţii militare clasificate despre planurile de modernizare a armatei - în mod particular despre achiziţia de avioane F-16, despre întreţinerea echipamentelor militare şi despre nivelul de pregătire pentru luptă al armatei bulgare. Cele două persoane acţionau ca ofiţeri sub acoperire diplomatică ai serviciilor ruse de informaţii externe. Mai exact se consideră că a fost implicat serviciul rus de informaţii militare, GRU (Direcţia Principală de Cercetare a armatei ruse). Potrivit documentării serviciilor bulgare de contra-informaţii, acţiunile de spionaj se derulau din 2016. Ca şi exemplu dat de autorităţile de la Sofia, diplomaţii ruşi au avut legături  cu cetăţeni bulgari cu acces la informaţii clasificate privind industria militară a statului şi, în unele cazuri, aceştia au oferit sume de bani pentru informaţiile secrete furnizate ruşilor.

În contextul acestor informaţii, ar fi de remarcat însă şi frecvenţa actelor ruse de spionaj efectuate în spaţiul Bulgaria. În ultimul an, acesta nu este primul incident diplomatic datorat acţiunilor spionajului rus care au tulburat relaţiile dintre Bulgaria şi Sofia. În ianuarie 2020, Parchetul bulgar a acuzat alţi doi diplomaţi ruşi că spionează pentru Moscova. În acest caz era vorba despre un secretar 1 al Ambasadei Rusiei care  culegea informaţii secrete din 2017 (cu precădere despre despre chestiunile electorale din Bulgaria), respectiv despre un diplomat din secţia economică a misiunii diplomatice ruse care culegea din anul 2018 informaţii secrete despre sistemul energetic bulgar. MAE rus a catalogat atunci gestul autorităţilor bulgare ca un act ”deschis, ostil şi provocator”.

În octombrie 2019, Bulgaria a expulzat un alt diplomat rus pentru spionaj, Procuratura acuzând un secretar 1 al Ambasadei Rusiei de colectarera de informaţii secrete încă din septembrie 2018. Diplomatul respectiv a fost acuzat de încercări de racolări de cetăţeni bulgari şi de organizarea de întâlniri regulate secrete în locaţii conspirative. La o lună după acel moment, Rusia a anunţat expulzarea unui diplomat bulgar ca reacţie la reciprocitate la expulzarea diplomarului rus. Ulterior, tot în aceeaşi lună, Sofia a mai expulzat doi diplomaţi ruşi, tot pe motive de spionaj.

Intensificarea spionajului rusesc s-a produs şi în alte state europene occidentale. Astfel, la 24 august, autorităţile austriece au declarat ”persona non grata” un diplomat rus, care potrivit mass-media austriece, a fost suspectat de spionaj industrial în favoarea Moscovei. La 19 august, mass-media norvegiană raporta că MAE norvegian a expulzat  un diplomat rus în legătură cu un scandal de spionaj. La 28 august, Rusia a anunţat o expulzare la reciprocitate. La 10 august, autorităţile Slovaciei au expulzat trei diplomaţi ruşi, toţi sub suspiciunea de spionaj şi alte acţiuni incompatibile cu statutul diplomatic, la care MAE rus a răspuns ”în oglindă”.

În aceeaşi linie tematică este de remarcat că, recent, Ministerul bulgar de externe a refuzat să acorde acreditarea pentru ofiţerul rus care ar fi trebuit să-şi înceapă mandatul de ataşat al apărării al Federaţiei Ruse la Sofia în luna decembrie.

IV. Vice-premierul Rusiei pentru armamente susţine că sistemul de rachete de nouă generaţie S-500  va produce ”o revoluţie” în tehnologiile de apărare aeriană.

În cadrul unui interviu acordat luna trecută canalului rusesc ”TV Zvezda”, vice-premierul Rusiei pentru complexul industrial al apărării, Yury Borisov, a pretins că apariţia sistemului de rachete de apărare anti-aeriană S-500 ”Prometeu” va produce ”o revoluţie tehnologică” în lumea armamentelor din această categorie. Oficialul rus a susţinut că ambele sisteme S-400 şi S-500 reprezintă ”coroana” creaţiei tehnologiilor de apărare aeriană. ”Recunoaştem că acesta nu este cel mai înalt nivel tehnologic. Este o combinaţie inteligentă de algoritmi sofisticaţi de matematici şi inginerie...ce oferă un rezultat optim din punctul de vedere al implementării...Aşteptăm până la finalizarea testelor." – a menţionat oficialul rus.

Pentru moment caracteristicile de detaliu ale sistemul S-500 sunt ţinute sub cheie la nivel de informaţii clasificate. Dar datele publice despre capacitatea de a combate modele occidentale promiţătoare de rachete de atac clasifică - din perspectivă rusă, S-500 drept ”cel mai avansat din lume”. Constructorii ruşi au clarificat că S-500 Prometeu - cunoscut şi sub denumirea de 55R6M ”Triumfator-M”, reprezintă un sistem de rachete sol-aer (SAM) de generaţia a cincea, pe care l-au proiectat pentru apărarea aeriană de viitor, ţinând cont de tendinţele de dezvoltare a armelor de atac aerian în următorii 25 de ani.

Se pare că prima destinaţie a S-500 ar fi interceptarea rachetelor cu rază medie de acţiune, dar va fi capabil să distrugă rachete balistice intercontinentale pe traiectoria finală către ţintă şi va putea nimici orice tip de aeronavă - inclusiv hipersonică, cu sau fără pilot. Raza de acţiune a fost crescută la 600 km, faţă de 400 km cât are un sistem de apărare anti-aeriană de generaţia a patra.

Mai rezultă că S-500 a fost gândit ca o armă de etapă intermediară, care va reduce decalajul tehnologic dintre sistemele de apărare anti-aeriană şi sistemele anti-rachetă. Constructorii ruşi speră ca, în regim de lucru conjugat S-500 cu cel mai recent sistem A-235 Nudol, se va putea forma un scut de apărare aero-spaţială fără fisuri în termeni de ”închidere” a tuturor ferestrelor de înălţimi şi raze de acţiune a sistemelor aflate în exploatarea Forţelor Aero-Cosmice. De notat că A-235 PL-19 Nudol este tot un sistem nou rusesc de rachete anti-balistice şi anti-satelit, aflat de asemenea în stadiu avansat de dezvoltare. A fost conceput pentru a interzice un atac nuclear din aer asupra Moscovei şi a regiunilor industriale importante. Concernul VKO Almaz-Antey – care a proiectat ambele sisteme, susţine că sistemul A-235 va înlocui pe cel actual, A-135. Acesta va folosi încărcături de luptă convenţionale şi va fi amplasat pe platformă terestră mobilă.

Autorităţile militare ruse au anunţat că sistemul S-500 va fi introdus în serviciul de luptă al Forţelor Aero-Cosmice ale Rusioei începând din anul 2021. În prezent se află în derulare   testele cu trageri experimentale cu sistemul S-500, iar în paralel au început deja pregătirile pentru producţia de serie a acestei arme. De asemenea, constructorii au în vedere dezvoltarea unei variante pentru instalarea S-500 pe o platformă militară maritimă.

Ca şi evaluare generale autorităţile ruse se laudă în orice ocazie că mereu a existat o cerere externă importantă pentru armamentele ruse, astfel încât în ultimele decenii Complexul Militar Industrial (CMI) al Rusiei a avut un portofoliu stabil de comenzi din străinătate. Oficialul menţionat arăta că pentru sistemul S-400 există un fir de aşteptare datorită numărului mare de comenzi, ceea ce sugerează că S-500 va atrage un interes sporit pe piaţa mondială de sisteme de apărare aeriană. China, India şi Iran sunt statele nominalizate care prezintă cel mai ridicat interes pentru tehnologiile moderne ale CMI rus.

Este de reamintit în context că liderul turc Tayyip Erdogan a anunţat încă de anul trecut că că Turcia va produce împreună cu partea rusă sisteme de rachete S-500. Potrivit cotidianului Haberturk, Erdogan declara atunci că Turcia a trimis 100 de ingineri în Rusia pentru a participa la producţia de rachete S-400. Şi tot atunci, directorul Concernului Rosteh, S.Chemezov, declara că este foarte important pentru Rusia să dezvolte un parteneriat tehnologic cu Turcia în domeniul apărării aeriene, motiv pentru care partea rusă ”salută intenţia părţii turce de a deveni partener în proiectul S-500".

V. Ucraina ar dori transferul platformei Minsk de negocieri pe dosarul Donbas la Viena, sau la Stockholm.

Primul preşedinte al Ucrainei independente, Leonid Kravchuk, a lansat propunerea de a se schimba locaţia platformei pentru negocieri cu privire la războiul din Donbas. De la Minsk, unde au fost semnate celebrele Acorduri Minsk 1 şi 2, la Viena sau la Stockholm. Ex-preşedintele Kravchuk este în prezent reprezentantul special al Ucrainei în Grupul Trilateral de Contact pentru negocieri la Minsk pe dosarul Donbas.

Asta după ce, cu puţin timp în urmă, Kravchuk semnala că ar fi necesară revizuirea şi modificarea unora dintre prevederile Acordurilor Minsk – ”Trebuie să luăm documentul principal, care...ne defineşte paşii...către Donbas. Probabil că există 12 prevederi...este necesar să decidem dacă le vom îndeplini sau nu”. Ideea oficialului ucrainean este cel puţin interesantă şi este de presupus că a venit pe fondul cronicizării situaţiei cu tulburările politice interne şi protestele de stradă din Belarus, ca urmare a alegerilor prezidenţiale manipulate de Lukashenko. Ucraina s-a distanţat puternic de Belarusul lui Lukashenko, a cărui legitimitate politică nu o mai recunoaşte.

Declaraţia lui Kravchuk a produs o oarecare undă de şoc nu atât la Minsk, ci mai ales în cercuri de interese de la Moscova şi în cele pro-ruse din estul Ucrainei. Prime reacţii din Rusia nu au comentat însă valoarea per se, sau implicaţiile politice ale acestei iniţiative pentru părţile implicate în conflictul din Donbas, ci au acuzat Kievul şi pe actualii oameni politici ucrainieni de reluare a campaniei de subminare a Acordurilor Minsk. Ba chiar mai dur, ca de exemplu politologul rus Rostislav Ischenko, care susţine că puterea pro-occidentală de la Kiev ”nu are nevoie de transferul procesului de la Minsk în altă capitală, pentru că ar dori să anuleze” pur şi simplu în întregime procesul Minsk.

Kravchuk mai este este acuzat de abuz de mandat politic, deoarece autoritatea sa politică nu ar include stabilirea locaţiei negocierilor. Rolul lui Kravchuk în Grupul Trilateral de Contact, ca reprezentant al Ucrainei, ar fi exclusiv de a negocia metode şi detalii de punere în aplicare a Acordurilor Minsk. Totodată, se consideră că o amânare a negocierilor ar însemna pur şi simplu blocarea, sau chiar închiderea acestora.

Retrospectiv privind, capitala Belarusului nu a fost aleasă întâmplător. Partea ucraineană nu a acceptat să se deplaseze pentru negocieri la ”agresor acasă” - adică la Moscova. Pentru a nu se transmite mesajul că Occidentul poate avea ascendente în negocieri, Moscova a respins categoric mutarea negocierilor într-o capitală occidentală, fie aceasta Berlin sau Viena. Iar reprezentanţii separatiştilor pro-ruşi din Donetsk şi Lugansk  - ai auto-proclamatelor republici RPD şi LPR, au refuzat deplasarea la Kiev, pe motiv că acolo ar fi fost arestaţi imediat. Ca atare, a fost ales Minskul, ca şi capitală neutră în conflict.

Cu ceva timp în urmă, la Kiev a mai fost explorată varianta unui posibil transfer al locaţiei negocierilor, dar nu au existat declaraţii politice oficiale pe această temă. Preşedintele Zelensky a vorbit în termeni relativ îndoielnici despre un transfer al platformei de negociere. Pe de altă parte, există unele cercuri de interes din Ucraina care consideră că o schimbare a locaţiei platformei Minsk nu ar modifica fundamental calitatea negocierilor, deoarece ”linia politică principală” nu este generată la Minsk, ci de liderii ţărilor implicate în formatul ”Normandia 4”, sau de negocierile bilaterale între liderii de la Kiev şi Moscova.

Desigur, teoretic, Kievul ar putea insista să fie transferat dosarul Donbas de la Minsk către o capitală agreată şi de Moscova. Kazahstanul ar fi în acest caz singurul loc agreat de Moscova. O astfel de manevră nu poate fi atractivă pentru Kiev, deoarece simpatiile pentru Moscova ale liderilor kazahi sunt mult mai profunde şi constante, ceea ce sugerează că tratamentul acordat de aceştia Kievului nu ar fi la fel ”de blând” precum cel manifestat de Lukashenko în negocierile de până în această toamnă.       

În cazul în care partea ucraineană intenţionează cu adevărat să dilueze sau să se renunţe la Acordurile Minsk, atunci ar putea invoca repoziţionarea lui Lukashenko de partea Moscovei şi degradarea atmosferei politice interne din Belarus, care fac Minskul impropriu pentru negocieri pe dosarul Donbas. Reamintim că, recent, cancelarul austriac Sebastian Kurz a anunţat disponibilitatea Vienei de a găzdui platforma pentru negocierile a Grupului de Contact Trilateral privind Donbas. Leonid Kravchuk a catalogat propunerea cancelarului austriac drept foarte bună, deoarece ”situaţia politică din Belarus nu facilitează continuarea negocierilor de la Minsk”.

Între timp, după implementarea ultimului acord privind încetarea cuprinzătoare a focului peste linia de demarcaţie, partea ucraineană constată din nou încălcări repetate de către forţele ruse de ocupaţie. Totuşi, deşi se constată că există focuri de armă, acestea sunt episodice, fără trageri masive din armamente grele şi fără victime, ceea ce constituie un un pas înainte. În context, voci avizate ucrainiene consideră că nu este clar cine a semnat ultimul acord – în afară de Ministerul apărării de la Kiev şi OSCE, şi care este aportul real al Centrului Comun de Control şi Coordonare în componenţa actuală. Deoarece Rusia a părăsit centrul în 2017, iar lipsa unor informaţii oficiale că Moscova s-ar fi reîntors sugerează că acest centru nu funcţionează de fapt.

Pe ansamblu, lucrurile par a conduce spre o relativă îngheţare a conflictului din Donbas. Un conflict cu adevărat îngheţat - fără focuri de armă sau cel mult răzleţe fără victime, ar permite Ucrainei să se concentreze asupra transformărilor interne. Cel mai probabil, Kremlinul nu doreşte asta şi de aceea nu se respectă în întregime regimul de încetare a focului. Se poate genera o situaţie mai periculoasă pentru Kiev, aceea că după acest armistiţiu, Putin să ceară îndeplinirea pachetului politic al prevederilor Acordurilor Minsk, dar fără o retragere reală a trupelor ruse şi fără dezarmarea separatiştilor pro-ruşi. Evident, nu se poate avea încredere în concesiile făcute de Putin pentru Zelensky, cu atât mai mult cu cât, în realitate, aceste concesii ar putea fi utilizate de diplomaţia rusă ca argument că Moscova doreşte şi acţionează pentru un progres al negocierilor de pace în Donbas, solicitând în schimb chiar ridicarea sancţiunilor occidentale la adresa Rusiei.