MAS Raport special - Regiunea Extinsă a Mării Negre / Iunie 2019

I. Ucraina în faţa altor alegeri cruciale şi a dilemei ce face cu Moscova

Prima decizie politică de anvergură a noului preşedinte al Ucrainei, Vladimir Zelensky, a fost aceea de a dizolva parlamentul şi a decreta alegeri generale anticipate. Obiectivul acestuia a fost extrem de clar şi de simplu: să aducă la putere partidul său, ”Servitorul Poporului”, pe fondul de simpatie indus de acesta la scară naţională şi în ideea de a putea forma o echipă politică preşedinţie – legislativ cu care să conducă Ucraina în mod confortabil.

Pregătirile partidelor şi mişcărilor politice ucrainiene pentru alegerile parlamentare anticipate decretate pentru 21 iulie 2019 intră în linie dreaptă. Sondajele din ultimele două săptămâni realizate de numeroase organizaţii de sondare a opiniei publice ucrainiene indică faptul că numai cinci din primele şapte partide clasate ar reuşi să treacă de pragul electoral de 5% pentru a intra în Rada Supremă (n.n.- parlamentul) a Ucrainei. Conform sondajelor de ultimă oră (1), cinci partide au cele mai mari şanse de a depăşi bariera de 5%:

- Partidul "Slujitorul poporului" (partidul lui V.Zelensky), circa 44% din cei care au anunţat că vor vota,

- "Platforma de Opoziţie - Pentru Viaţă" (Victor Rabinovici), circa 12%,

- Mişcarea politică "Batkivshchyna" (Iulia Timoshenko), peste 9%,

- Partidul ”Solidaritatea Europeană” (fostul ”Bloc Petro Poroşenko”, condus de fostul preşedinte), peste 8%

- ”Glasul” (S.Bakarchiuc), peste 8%.

Celelate două partide care gravitează în apropierea pragului electoral sunt:

- "Forţă şi onoare" (Igor Smeshko), în jur de 4%,

- "Poziţia civică" (Anatoliy Griţenko), circa 4%%.

Desigur, clasamentul este deocamdată relativ. Cu excepţia Partidului lui Zelensky, care este clar detaşat în sondaje şi pare a câştiga alegerile cu ascendentul de a nu avea probleme ulterior să construiască o coaliţie confortabilă. În contextul politic intern în care tonul general anti-rus a luat o mică pauză sau a fost temperat, trebuie notate două evenimente care vorbesc despre mici concesii şi deschideri ale Kremlinului catre Kiev.

În primul rând, Rusia a anunţat (24 iunie) o primă măsură de uşoară relaxare a sancţiunilor comerciale împotriva Ucrainei. Astfel, preşedintele Putin a ridicat prin decret interdicţia privind tranzitul mărfurilor ucrainiene prin Rusia către ţări terţe. Potrivit documentului, mărfurile din Ucraina pot fi transportate pe calea ferată şi rutieră către Kazahstan şi Kirghizia. Tranzitul va fi permis, asigurându-se în acelaşi timp trasabilitatea cu utilizarea sigiliilor pe baza tehnologiei GLONASS. Schimbările au intrat în vigoare la 1 iulie. Reamintim că, din ianuarie 2016, Rusia a impus interdicţia privind transportul rutier şi feroviar de tranzit al mărfurilor din Ucraina, interdicţie care a fost considerată discriminatorie, şi pentru care Ucraina a şi atacat Moscova la Organizaţia Mondială a Comerţului (deşi această organizaţie dăduse iniţial dreptate Moscovei, în sensul că avea motive să blocheze tranzitul ucrainean). De notat şi scepticismul oficialilor şi experţilor de la Kiev cu privire la procedurile concrete de implementare de către Moscova a decretului lui Putin într-o manieră favorabilă Kievului.

În al doilea rând, secretarul de presă al preşedintelui Putin, Dimitri Peskov, a menţionat în contextul explorării de către presă a disponibilităţii lui Putin de a se întâlni cu noul preşedinte al Ucrainei, că ”în relaţiile internaţionale, nimic nu este imposibil”, arătând că Putin este caracterizat de un pragmatism absolut în abordarea afacerilor externe, ”mai ales într-o speţă atât de importantă ca relaţiile cu Ucraina. Dar, întâlnirea de dragul întâlnirii, nu este necesară nimănui".

Oficialul rus a lăsat să se înţeleagă că este necesară o întâlnire care să aducă rezultate concrete. A mai rezultat că la Kremlin există multe necunoscute despre abordările Kievului privind: (i) necesitatea de a se rezolva cele mai presante probleme pe relaţia bilaterală, (ii) aplicarea Acordurilor de la Minsk şi (iii) disponibilitatea părţii ucrainiene pentru realizarea de contacte directe cu reprezentanţii republicilor autoproclamate din Donbas. Cu alte cuvinte, Kremlinul aşteaptă paşi concreţi din partea lui Zelensky pentru a veni în întâmpinarea deblocării dialogului cu Moscova.

Pe de altă parte, noul secretar al Consiliului Naţional de Securitate şi Apărare al Ucrainei, Alexander Danilyuk, a etichetat ca reală posibilitatea organizării unei întâlniri între Zelensky şi Putin. La Kiev există totuşi o dilemă privind reluarea dialogului cu Moscova. Cei care sunt sceptici şi consideră că o astfel de întâlnire este inadecvată pleacă de la a compara experienţa de excepţie a lui Putin în exerciţiul puterii şi relaţiilor internaţionale cu cea a tânărului preşedinte Zelensky, care "abia se familiarizează cu sistemul de putere şi care este un democrat". Deci Zelensky ar avea şanse minimale să câştige ceva. Oficialul ucrainean arată că "nimeni nu consideră că că cei doi se vor întâlni şi vor rezolva toate problemele...Dar ostaticii şi prizonierii de război trebuie să fie eliberaţi". Iar deputatul ucrainean Mihail Poplavski a menţionat (21 iunie) că echipa lui Zelensky lucrează la perfectarea unei întâlniri cu preşedintele Putin.

Pe de altă parte, Putin nota recent că Rusia şi Ucraina vor restabili relaţiile bilaterale indiferent de poziţionarea elitei de la Kiev - ”o astfel de evoluţie este inevitabilă, în ciuda elitei politice ucrainiene”. Liderul rus este optimist, aşteaptă ca Zelensky să se acomodeze cu poziţia de preşedinte ”cât mai repede” şi nu exclude posibilitatea de a se întâlni personal cu acesta. 

La sfârşitul lunii iunie, preşedintele Zelensky a adresat Moscovei un apel (2) pentru a fi eliberaţi marinarii reţinuţi în bine-cunoscuta confruntare de anul trecut din Strâmtoarea Kerci, la care Rusia a trimis o notă diplomatică care indica posibilităţile pe care partea ucraineană le poate folosi pentru a fi eliberaţi marinarii şi returnate navele ucrainiene. Paradoxal, ministrul ucrainean de externe a menţionat că Kievul refuză să ia în considerare condiţiile propuse pentru eliberarea marinarilor şi chiar să le ia în discuţie cu Moscova. Ca atare, blocajul continuă în această problemă importantă pentru Kiev, fiind probabil ca următorul guvern ucrainean să manifeste deschiderea necesară pentru o nouă abordare a părţii ruse.

Cercurile analitice de la Kiev sunt oarecum derutate de faptul că nu văd încă cu claritate la ce se pot aştepta de la Zelensky şi nu se aventurează în predicţii asupra şanselor normalizării situaţiei cu Rusia, deşi constată că Putin a întredeschis uşa pentru dialog”. Pentru moment, influenţa noului preşedinte asupra situaţiei din Ucraina este în creştere, fiind previzibil că acesta aşteaptă rezultatele alegerilor parlamentare pentru a putea schimba miniştrii şi impune politicile sale, inclusiv în ceea ce priveşte relaţiile cu Moscova. Până atunci au fost blocate sau aşteaptă să fie iniţiate mai toate programele economice majore interne, marile investiţii, marea privatizare anunţată de Zelensky, chiar şi noul program de cooperare cu FMI. 

II. Erdogan, sistemul de rachete S-400, Putin şi Trump

În marja summit-ului G-20 de la Osaka (28-29 iunie), preşedintele Turciei, R.Erdogan, a avut convorbiri bilaterale atât cu preşedintele rus, V.Putin, cât şi cu preşedintele american, D.Trump. Una dintre problemele cele mai importante de pe agenda celor două bilaterale ale preşedintelui turc a fost stadiul afacerii ruso-turce cu sistemul rusesc S-400 de rachete antiaeriene cu rază mărită de acţiune.

Preşedintele Erdogan a punctat asupra caracterului dinamic extrem de serios privind dezvoltarea relaţiilor turco-ruse şi a clarificat mai multe aspecte în legătură cu livrările de rachete ruseşti S 400 către Turcia. În primul rând, a rezultat că nu va exista nicio întârziere şi niciun impediment care să afecteze graficul de livrări a rachetelor respective către partea turcă. Turcia achiziţionează patru sisteme de rachete antiaeriene S 400 ”Triumph” din Rusia pentru 2,5 miliarde de dolari din Rusia, sisteme care vor înzestra tot atâtea divizioane de rachete AA. Este vorba despre un regiment înzestrat cu aceste rachete, partea rusă urmând să livreze şi aparatura tehnică pentru punctul de comandă al regimentului. Livrările către Turcia se vor desfăşura începând din luna iulie până în luna octombrie 2019. De asemenea, pe parcursul acestui an, circa 100 de militari turci vor parcurge un ciclu de instrucţie de apoape cinci luni dedicat întreţinerii şi exploatării sistemelor S 400, la un centru de pregătire al Ministerului apărării al Rusiei de lângă Sankt-Petersburg.

În al doilea rând, prioritatea pentru partea turcă în această afacere este dezvoltarea simultană a cooperării tehnico-militare cu Rusia prin realizarea transferului de tehnologie rusească pentru fabricarea ulterioară în comun a sistemelor de rachete S 400, cu implicarea directă a industriei de apărare a Turciei. Negocierile bilaterale au stabilit că partea turcă va primi, din diferite motive lesne de înţeles (3), numai o parte din tehnologia de fabricaţie a sistemelor S 400 - versiunea de export, astfel încât, cel puţin în prima fază, partea turcă nu va putea să treacă la producţia integrală de sisteme S 400 fără sprijin tehnologic rusesc.

Cei doi preşedinţi au subliniat tendinţele pozitive privind cooperarea economică la scară extinsă, fiind menţionate aici relansarea spectaculoasă a prezenţei turiştilor ruşi în Turcia, cooperarea pentru construcţia până în anul 2023 a centralei atomo-electrrice Akkuyu, schimbul de tehnologii ne-nucleare, sfera energetică etc. Preşedintele Putin a subliniiat că, în anul 2018, volumul total al schimburilor comerciale ruso-turce a crescut cu 15%, volumul total al investiţiilor bilaterale ridicându-se la suma de 10 miliarde USD, o altă ţintă fiind realizarea unei platforme comune de investiţii de circa 900 mlrd. Euro.

Preşedintele Erdogan a mai declarat că a discutat personal despre afacerea S 400 şi cu preşedintele Donald Trump la summitul G-20 de la Osaka. Potrivit acestuia, partea americană nu va impune nicio sancţiune Turciei ca urmare a achiziţiei de rachete ruseşti S 400 (4). Putem să-l credem pe Erdogan în ceea ce priveşte sancţiunile, dar nu şi în ceea ce priveşte faptul că tensiunile politice dintre Ankara şi Washington vor fi reduse.

Reamintim că preşedintele american şi-a exprimat în mod repetat insatisfacţia şi îngrijorarea cu privire la această afacere cu rachete dintre Ankara şi Moscova, în special datorită potenţialului de ameninţare a securităţii americane (pe fondul posibilităţii reale ca, implicit, sistemul C-400 să declasifice anumite caracteristici tehnico-tactice cheie ale avioanelor americane F-35). Cel mai important aspect care deranjează cercurile politice occidentale rămâne faptul că afacerea turco-rusă cu armamente strategice are o importantă conotaţie geopolitică, deoarece este de natură să ridice rangul parteneriatului strategic Rusia - Turcia.

III. Rusia este reprimită în APCE, iar Ucraina protestează prin retragere

La finalul lunii anterioare s-a produs un eveniment important la Consiliul Europei (CE), marcat de decizia ca Rusia să fie readmisă în acest organism, din care fusese îndepărtată în anul 2014, după ce Moscova anexase ilegal Crimea şi declanşase conflictul din estul Ucrainei. Decizia a aparţinut Adunării Parlamentare a Consiliului Europei - APCE (Strasbourg, 24 iunie) care, cu 118 deputaţi pentru şi 62 împotrivă, a adoptat o rezoluţie privind restabilirea drepturilor depline ale delegaţiei ruse la CE. Este un gest politic îndrăzneţ, care arată că Europa, în general Occidentul, este pe cale să cedeze din nou în faţa Rusiei. APCE a confirmat în întregime autoritatea delegaţiei ruse la 26 iunie.

Discuţiile au fost aprinse deoarece reacceptarea Rusiei s-a realizat fără ca Moscova să facă ceva anume pentru a i se ierta din motivele pentru care a fost respinsă din organizaţie. Probabil cel mai important este faptul că votul a diluat profund gravitatea anexării Crimeii şi interferenţelor Rusiei în Donbas. Situaţia se datorează unor state occidentale care, de dragul unui pragmatism politic discutabil şi riscant, au readus pe masă un concept vechi, potrivit căruia este mai eficace să ţii Rusia aproape decât să o izolezi şi să facă ce doreşte.

Cu alte cuvinte, APCE susţine că o Rusie integrată într-o organizaţie democratică europeană ar fi mai uşor de convins să urmeze anumite conduite de politică externă. Gestul APCE a creat totuşi un precedent periculos şi riscant, în sensul că Moscova poate acţiona în continuare ”super-liniştită” şi cum doreşte, pe considerentul că nimic nu i se poate imputa la infinit şi nimeni pe glob nu o poate sancţiona pentru politica sa independentă. Şi, cu atât mai puţin, nimeni nu o poate ”pedepsi” pentru acte unilaterale care încalcă limitele dreptului internaţional şi drepturile omului.

Votul a mai scos în evidenţă că, în Europa, sunt încă multe state, chiar state mari ca Marea Britanie, care consideră că Moscova nu este şi nu va fi capabilă să-şi corecteze comportamentul politic extern şi să reintre în termenii care guvernau sistemul de securitate pan-european. Ca atare, şi la nivelul CE s-a instalat o linie de divizare a statelor vestice pe problema Rusiei. Imediat după adoptarea rezoluţiei cu privire la Rusia, delegaţiile a şapte state, incluzând Ucraina, Geogia şi statele baltice au decis să părăsească sesiunea APCE în semn de dezacord cu reprimirea Rusiei.

Ucraina a reacţionat ostentativ şi extrem de rapid, Kievul rechemând în ţară ambasadorul său la CE. Ulterior, Comitetul pentru afaceri externe al Radei Supreme a Ucrainei a recomandat Parlamentului să suspende participarea delegaţiei ucrainene la APCE până la primirea concluziilor Comisiei de la Veneţia în legătură cu readmiterea Rusiei. Ucraina ameninţă cu suspendarea activităţii până la punerea în aplicare a prevederilor fundamentale care au fost trecute în toate rezoluţiile adoptate de APCE în ultimii cinci ani pe dosarul Rusia. Aceasta ar însemna, printre altele, ca Rusia să elibereze fără condiţionări pe deţinuţii politici ucrainieni şi pe marinarii reţinuţi care se află în Rusia. De asemenea, Comitetul s-a adresat preşedintelui CE, Andrei Parubiy, cu o cerere de retragere a invitaţiei observatorilor APCE la alegerile parlamentare anticipate din 21 iulie. Prin urmare există premize serioase ca revenirea Rusiei să aducă atingere relaţiei APCE cu Ucraina pe viitor. Deşi multe voci avizate consideră că Ucraina s-a pripit cu decizia de a ieşi brusc din CE, fiind evident că retragerea din CE nu este în favoarea intereselor sale strategice.

IV. Proteste de amploare şi revolte în Georgia

Protestele de la Tbilisi au început pe fondul găzduirii de către Georgia a Adunării Parlamentare a Ortodoxiei (19-22 iunie). Ziua a doua a lucrărilor desfăşurate la Parlamentul georgian a fost deschisă de către deputatul rus Serghei Gavrilov (membru al PCR al Rusiei), care fusese nominalizat în acest sens de Adunarea Generală. Ostentativ, cu premeditare sau nu, deputatul Rusiei s-a aşezat la tribuna centrală în fotoliul preşedintelui Parlamentului georgian, ceea ce a provocat instantaneu o reacţie dură din partea parlamentarilor georgieni din opoziţie. În scurt timp au fost mobilizaţi în stradă mii de cetăţeni georgieni, care au început proteste inclusiv în faţa Parlamentului, indignaţi şi furioşi peste măsură de aroganţa şi ofensa adusă de către deputatul rus.

Ulterior, protestele au luat  amploare, cetăţenii georgieni conduşi de opoziţia politică georgiană reamintind că Rusia este un stat de ocupaţie, care a atacat Georgia în anul 2008 şi a ciuntit teritoriul naţional. Faza activă a protestelor a durat circa patru zile, timp în care zeci şi sute de cetăţeni au fost răniţi şi reţinuţi de forţele de ordine. Protestatarii şi opoziţia au obţinut foarte repede demisia preşedintelui Parlamentului georgian, I. Kobakidze.

Preşedintele Georgiei, Salome Zourabishvili, şi-a anulat agenda politică externă şi s-a implicat personal pentru ca dezvoltările ulterioare să nu ia o turnură periculoasă pentru ordinea publică şi stabilitatea politică internă, acuzând Moscova că foloseşte politic religia ortodoxă pentru a crea turbulenţe şi instabilitate în ţara sa. Aceasta a catalogat inadmisibil discursul deputatului rus cu pricina, susţinând că “Rusia este duşmanul şi forţa de ocupaţie a teritoriului georgian. Rusia este singurul stat care beneficiază de avantajele pe care i le-a oferit divizarea ţării şi a societăţii, ca urmare a războiului din 2008”.

Reacţia Moscovei a fost ajustată imediată. Oficialii ruşi au acuzat liderii georgieni de lipsă de responsabilitate privind organizarea activităţii internaţionale în condiţii optime de securitate, Putin a suspendat zborurile companiilor ruse către Georgia, iar MAE rus a etichetat portestatarii georgieni ca fiind ”forţe radicale”. Georgia a rupt relaţiile diplomatice cu Rusia din anul 2008, datorită războiului şi separatismului susţinut de Moscova a celor două auto-proclamate republici Abhazia şi Osetia de Sud, unde ruşii au şi dislocări de trupe. Relaţiile la nivelul unor cercuri de afaceri şi al persoanelor particulare s-au ameliorat vizibil pe parcursul ultimilor ani (de exemplu, anul anterior circa un milion de turişti ruşi au vizitat Georgia), dar acest lucru nu este de natură să atenueze rusofobia accentuată şi gravele dispute politice dintre state. 

Deşi protestele au debutat împotriva Rusiei, pe parcurs au fost dezvoltate ţinte noi de protest, puterea învinuind opoziţia de deturnarea scopului iniţial al protestelor, ceea ce a şi generat confruntări violente cu forţele de ordine. Au apărut de asemenea tensiuni politice serioase între principalii lideri ai partidelor de opoziţţie şi cei ai puterii. În esenţă, ţintele ulterioare ale protestelor au fost Partidul Visul Georgian aflat la guvernare şi modul de gestionare de către acesta a problemelor social-economice interne, precum şi oligarhii georgieni. A fost totodată denunţată  situaţia economică în cădere şi lipsa unei democratizări reale a statului.

Evident că ministrul de interne a devenit ţinta protestatarilor, care i-au şi cerut demisia după atitudinea extrem de dură a forţelor de ordine. Mai mult, se conturează concluzia că factorul Rusia a fost numai un pretext pentru declanşarea protestelor. Escaladarea acestor proteste s-ar datora faptului că Visul Georgian a devenit de mai mult timp un partid neagreat în mai multe segmente ale societăţii georgiene. Pe aceeaşi pantă negativă se află şi liderul Ivanishvili. Polarizarea scenei politice a statului georgian a devenit o slăbiciune reală care adânceşte divizarea societăţii, existând chiar forţe care ar dori răsturnarea puterii cu sprijinul protestelor de stradă, după model armean. Potrivit premierului georgian, ex-preşedintele Georgiei, Mihai Saakashvili, s-a implicat şi poartă răspunderea pentru stimularea protestelor de stradă în Tbilisi.

Situaţia creată în Geogia, dar mai ales posibilităţile de dezvoltare ulterioară nu sunt încă clarificate. La închiderea acestui editorial, a apărut informaţia că, după prime investigaţii, Procuratura Generală din Georgia a declarat că protestele şi revoltele din Tbilisi au făcut parte din planul unor forţe şi persoane fizice bine determinate pentru ”confiscarea puterii de stat” prin insurecţie şi violenţe. Vestea bună pentru georgieni ar fi că, deocamdată, aceste forţe nu ar fi atins o masă critică necesară pentru a arunca statul în turbulenţe interne majore, cu finalităţi impredictibile.  

V. Armenia – Azerbaidjan: ceea ce poate fi posibil rămâne incert

Preşedintele în exerciţiu al OSCE, ministrul slovac de externe, Miroslav Lajcak, a avut recent o reuniune  de lucru cu co-preşedinţii Grupului Minsk al OSCE pentru Nagorno-Karabah (reprezentanţi ai SUA, Franţei şi Rusiei), pe parcursul căreia au fost salutate rezultatele întâlnirii miniştrilor de externe ai Armeniei şi Azerbaidjanului (Washington, 20 iunie). Co-preşedinţii au informat despre progresele înregistrate în teren pentru ameliorarea situaţiei umanitare, inclusiv în ceea ce priveşte reuşita acţiunii recente de schimb de prizonieri între Armenia şi Azerbaidjan. OSCE a reiterat sprijinul deplin pentru procesul de mediere, precum şi pentru eforturile părţilor de a reduce tensiunile politice şi cele militare din teren, respectiv de a crea o atmosferă favorabilă progresului substanţial în negocieri. Oficialul OSCE a declarat că schimbul de prizonieri este un gest politic care demonstrază importanţa dialogului pentru generarea de rezultate pozitive. O situaţie relativ calmă se înregistrează şi în zona de conflict pe linia de contact care separă forţele militare armene şi azere. Pe scurt, cam aceasta este situaţia din aceste zile a dosarului Nagorno-Karabah.

Să vedem însă care sunt evoluţiile din ultimele luni şi care ar fi tendinţele pe termen scurt. Imediat după ce situaţia politică a devenit clară la Baku în sensul că Azerbaidjan avea de a face cu o ”nouă Armenie”, preşedintele Aliyev a dat un semnal clar că anul 2019 poate deveni unul al descoperirii unei soluţii concrete de pace în dosarul conflictului îngheţat din Nagorno Karabah. Semnalul preşedintelui azer era direcţionat către consumul intern din cele două state aflate în conflict, deoarece Baku părea destul de optimist asupra revitalizării procesului de pace, chiar fără sprijin concret din partea Grupului Minsk al OSCE (organism creat în 1992 pentru a facilita rezolvarea conflictului, dar care în lunga perioadă de timp şi-a dovedit ineficienţa).

Mai concret, Baku speră într-un proces de pace sustenabil fără presiuni din terţe părţi, ceea ce ar fi de natură să reducă riscurile unor blocaje greu de gestionat. Într-adevăr, după ce Pashinyan a câştigat alegerile din decembrie anul trecut, optimismul parţilor aflate în conflcit şi al mediatorilor a crescut brusc, mai ales după momentul de la începutul anului când Armenia şi Azerbaidjan au anunţat că au convenit să treacă la pregătirea populaţiilor pentru pace.

Planul azer de pace cuprinde în esenţă o abordare graduală denumită de strategii azer ”Formula 6-D” (”Six D-formula”), adică ”de-ocupare, de-militarizare, deminare, desfăşurare, dialog şi dezvoltare” (5). 

Pe ansamblu, se poate aprecia că liderul azer nu exagerează când afirmă că cele două state ar putea creiona singure o soluţie prin negocieri şi acţiuni de cooperare bilaterale. În fond, ambele părţi au o paletă largă de oportunităţi care ar putea fructificate, plecând de la cele de colaborare economică regională, în sfera securităţii energetice, sau pentru estomparea ameninţărilor tradiţionale şi istorice reciproce – reale, percepute sau imaginare, ceea ce ar pava drumul către o soluţie de succes pentru reglementarea conflictului.

Deşi gândurile optimiste şi pesimiste sunt în continuare amestecate oferind niveluri de aşteptare diferite, elita politică care contează de la Baku nu mai vede în nouă echipă politică de la Erevan a premierului Pashinyan un adversar de rea-credinţă, oferindu-i acesteia un cec de încredere sificient  de generos pentru a se trece la acţiune concretă. Baku a efectuat o serie de schimbări de personal pentru a facilita inversarea retoricii agresive (este vorba despre numiri la înalt nivel în cadrul agenţiilor de stat care gestionează problematica enclavei Karabah, un nou preşedinte al Comitetului său de stat pentru refugiaţi şi persoane strămutate din zona de conflict, un nou preşedinte al Comunităţii azere din regiunea Nagorno-Karabah). Baku mizează realmente pe pragmatismul politic şi economic al guvernului Pashinyan, care să determine Armenia să ia în considerare soluţiile azere pentru agregarea unui acord cuprinzător de pace, desigur în marja riscurilor politicie asociate.

Cu toate acestea, evoluţiile recente au mai risipit din optimism, deoarece părţile par a se concentra nu pe negocierea unei soluţii, ci mai degrabă pe câştigarea competiţiei diplomatice lansate pe această speţă. Exemple sunt multe. Pashinyan vrea să introducă reprezentanţii Nagorno-Karabah la masa tratativelor, în timp ce contra-condiţia lui Aliyev de a aduce şi pe azerii de acolo nu este acceptată. Principiile de la Madrid privind soluţionarea conflictului sunt interpretate contradictoriu de părţi, dovedindu-se din ce în ce mai inaplicabile.

Este important şi faptul că nicio parte a conflictului nu poate exclude din calcule faptul că, pe parcursul ultimilor 25 de ani, nu s-a putut ajunge la un acord politic de pace sustenabil. Mai mult, status quo-ul a convenit unor actori regionali, în primul rând Rusiei, care potrivit multor voci avizate nu a fost nociodată interesată de rezolvarea conflictului, pe simplul motiv că ar fi pierdut controlul sau influenţa asupra celor două state din Caucazul de Sud. Dincolo de aceasta, se poate imagina că o regiune stabilă, fără probleme de securitate şi prosperă ar fi fost foarte uşor de integrat în UE şi NATO, ceea ce ar fi fost imposibil de digerat la Moscova.

(1) https://www.rbc.ua/rus/news/svezhiy-reyting-daet-pobedu-vyborah-pyati-1561993908.html 

(2) https://russian.rt.com/ussr/news/644989-zelenskii-putin-ukraina-moryaki

(3) Este o procedură aplicată curent din motive de secretizare a unor părţi cheie a echipamentelor militare naţionale (de exemplu aparatura de recunoaştere ”Amic-Inamic), pentru orice importator care achiziţionează echipamente militare din Rusia şi insistă să ia parte cu industria sa de apărare la producţia echipamentelor respective. De exemplu, această procedură se aplică de mult timp cu India.

(4) https://tass.ru/armiya-i-opk/5721203 şi https://www.bfm.ru/news/418104

(5) https://reliefweb.int/report/armenia/old-conflict-new-armenia-view-baku