MAS Raport special - REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE (Iulie 2019)

I. Ucraina imediat după închiderea sezonului electoral 2019

După parcurgerea alegerilor prezidenţiale şi alegerilor parlamentare, a devenit o certitudine că ucrainienii au acordat lui Vladimir Zelensky legitimitatea de a prelua întreaga putere politică în stat. De acum va depinde numai de acesta şi de echipa pe care tot el o va construi în cadrul guvernului cum va fi folosit acest mandat şi oportunitatea uriaşă pentru de a duce Ucraina pe un drum bun la standardele Europei, pentru a consolida statalitatea şi independenţa, economia şi securitatea naţională, având ca sprijin partenerii occidentali. Concomitent, Zelensky deţine un potenţial suficient de serios pentru a trece la normalizarea relaţiilor cu Rusia.

Toate se anunţă a fi întreprinderi dificile, iar Zelensky va avea curând să facă diferenţa între realităţile terenului politic minat cu multe probleme explozive de cele mai variate forme şi un spectacol de comedie care poate fi uşor de stăpânit cu talent. Principalele aşteptări ale ucrainienienilor de la regimul Zelensky sunt în primul rând legate de consolidarea economiei şi ameliorarea nivelului de trai într-un orizont de timp rezonabil, dar redus. Cetăţenii ucrainieni nu mai au prea multă răbdare, au nevoie de dovezi concrete care să le justifice încrederea acordată. Trenarea lucrurilor în aceste domenii poate stârni insatisfacţii cu aceeaşi intensitate cu care s-a dezvoltat şi susţinerea electorală la scrutinele recente. Iar de aici până la pierderea mandatului de încredere este numai o chestiune de timp.

Societatea vrea rezultate concrete ale reformelor, ale luptei împotriva corupţiei şi influenţei oligarhilor. Zelensky s-a afişat deja ca un preşedinte democrat. Deci nu va putea avea curajul de a pretinde prerogative similare unui preşedinte de acel fel. Şi nici nu va putea exersa abilităţi de a conduce un aparat de stat al structurilor de forţă, cum este spre exemplu cazul preşedintelui Putin, care să-i permită să pună la punct prin instrumente de putere şi în timp extrem de scurt pretenţiile multiple şi arogante ale oligarhilor ucrainieni, să preia controlul asupra activităţii acestora, astfel încât economia statului să nu mai fie afectată de jocurile oligarhilor.

Va fi deci interesat de văzut cum va aborda această chestiune. Cu atât mai mult cu cât Omul Anului 2019 în Ucraina, Zelensky, a fost susţinut de oligarhul Kolomoinsky. Se mai ştie că acesta din urmă a reuşit să testeze cu succes o tehnologie electorală nouă (probabil de inspitaţie italienească), opunând candaţilor din vechea elită politică ”post-Maidan” de care electoratul era deja saturat, o vedetă TV care se prezinta a fi un mare prieten al poporului şi un partid la fel de tânăr şi ambiţios. De altfel, prima chestiune pe care unele voci ucrainiene avizate o impută deja noului regim de la Kiev este silogismul că în spatele centrului unic de decizie al lui Zelensky la nivel de stat se va afla oligarhul Igor Kolomoinsky. Dar mai sunt şi alţi oligahi nemulţumiţi de investiţiile lor electorale. Cazul ilustrativ este cel al oligarhului Ahmetov, care nu este mulţumit cu ce a obţinut la alegeri. Se mai ştie că dacă oligarhii ucrainieni îşi văd interesele periclitate, nu au niciun fel de scrupule de a riposta virulent.

Un semnal bun a venit (29 iulie) de la noul secretar al Consiliului de Apărare şi Securitate ale Ucrainei, A.Danilyuk, care a arătat că se impune reformarea urgentă a Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU). Aceasta pentru că trebuie consolidate funcţiile SBU[i]  pentru contracararea serviciilor de spionaj străine, dar şi pentru consolida SBU în domeniul securităţii economice şi luptei împotriva corupţiei. Echipa preşedintelui finalizează acum pregătirea unui pachet legislativ care să fie adoptat cât mai rapid în Rada Supremă (n.n. - Parlamentul) în acest sens.

Cea mai dificilă întreprindere pentru Zelensky va fi abordarea Rusiei, în condiţiile în care experimentatul preşedinte Putin va încerca să exploateze lipsa de experienţă a tânărului său omolog ucrainean, pentru a aduce Ucraina tot mai aproape de Rusia. Cercurile analitice ucrainiene consideră că Zelensky va trebui să treacă la negocieri directe cu Moscova pe dosarul Donbas.

La Kiev se vorbeşte chiar despre faptul că, după ce Zelensky va trece la negocieri cu Moscova, opoziţia îl va acuza în prima fază de ”trădare”, după care va încerca să ridice împotriva sa un nou ”Euro-Maidan”. Liderul ucrainean este la curent cu capcanele periculoase care pot fi plasate în faţa sa, dar va trebui să facă primul pas către ”negocieri normale cu Moscova”. Este de aşteptat că acesta va acţiona cu prudenţă maximă, va antrena parlamentul şi orice forţă politică pro-rusă şi va folosi Occidentul, formatul Normandia sau un nou format extins drept ”scut responsabil”.  

Cel puţin la nivel teoretic, Zelensky este avantajat de noua structură a Radei Supreme, deoarece dacă doreşte să ia decizii pro-ruse acesta va putea avea majoritate constituţională cu ajutorul partidului Platforma de Opoziţie, iar dacă doreşte decizii politice pro-occidentale, poate miza pe o majoritate constituţională susţinută de deputaţii lui Poroşenko şi ai Iuliei Timoşenko.

În Occident părerile sunt din nou împărţite în ceea ce priveşte orizontul de aşteptări de la noul regim Zelensky. Unele voci mai pesimiste consideră că mulţi cetăţeni care au votat cu instalarea la putere a acestui regim sunt pro-ruşi, care doresc ca Kievul să meargă la compromis cu Moscova, ceea ce va încuraja pe Putin să crească presiunile pentru atragerea ireversibilă a Ucrainei în sfera rusă de influenţă. Şi asta în ciuda faptului că Zelensky foloseşte curent expresii ca ”ocupaţia Crimeei” şi ”agresiune militară” referindu-se la acţiunile Moscovei. Indiferent de aceste mici detalii, va fi esenţial însă ca Occidentul să se mobilizeze din nou pentru a asista demersurile noilor autorităţi de la Kiev şi de a le sprijini, astfel încât să se evite orice posibilitate ca Ucraina să fie, din nou, preluată de către Rusia. 

II. Reuşeşte Belarus să tempereze integrarea în Uniunea Rusia - Belarus ?

Problematica definitivării proiectului Uniunea Rusia - Belarus, care din viziune rusă se poate realiza numai  printr-o  integrare deplină a R.Belarus în spaţiul rusesc, continuă să genereze tensiuni între cele două capitale. Presiunile Moscovei au fost însă vizibil mai reduse, cel puţin la nivelul retoricii Moscovei şi a insistenţelor personale ale preşedintelui Putin pe lângă omologul belarus Lukaşenko. Se vorbeşte chiar despre o perioadă de graţie de circa un an de zile acordată celui din urmă de Kremlin. Mai ales că preşedintele Lukaşenko se află în an electoral şi trebuie lăsat să majoreze pensii şi salarii pentru o nouă victorie. Ceea ce subminează evident ţinta anuală de inflaţie, obiectiv convenit cu Rusia.

Pe acest fond, discursul preşedintelui Lukaşenko despre ”inevitabila şi iminenta” pierdere a suveranităţii de stat crează actualmente mai puţine emoţii comparativ cu câteva luni în urmă. Ceea ce sugerează că problema de bază a fost tranşată: Rusia este un stat mult prea mare şi mult mai puternic decât Belarus şi, prin urmare, nu poate accepta împărţirea prerogativelor şi instrumentelor de putere în mod egal cu Belarus la  conducerea Uniunii. Ascendentele şi mizele geopolitice şi geoeconomice ale Moscovei sunt incomparabil mai mari comparativ cele ale micului stat Belarus, deci nici nu se poate pune problema ca şefii celor două state să împartă egal la rândul lor puterea în cadrul Uniunii. Ca atare, năzuinţele liderului belarus, de asemenea un autocrat, nu pot rămâne decât la stadiul de false iluzii.

Pe de altă parte, este clar că liderul de la Kremlin nu a glumit când a solicitat integrarea urgentă şi necondiţionată a statului belarus în Uniune. Cu alte cuvinte, lucrurile trebuie să meargă înainte, chiar cu o viteză mai redusă. Şi indiferent dacă Minskul va lucra oarecum fără apetenţă şi, în unele dosare, s-ar putea spune chiar cu frâna trasă, încercând să tempereze evident evoluţiile fără a antagoniza însă Moscova.

Cert este că, în ultima perioadă de timp, agenda bilaterală a menţinut ca prioritate problemele integrării. Transparenţa publică privind negocierile şi lucrul concret pentru dezvoltarea acestui proces a fost redusă. Au fost totuşi aduse la cunoştinţa publicului numai succese de etapă, raportate procentual. Acum câteva luni se vorbea despre o ”apropiere a poziţiilor” în circa 70% dintre problemele integrării, iar în prezent acelaşi indicator ar fi de circa 90%. Repetăm, este vorba numai despre ”apropierea poziţiilor” şi cel mult de adoptarea unor foi de parcurs sau planuri pentru o serie de direcţii de integrare, şi nicidecum despre adoptarea şi implementarea concretă a acestora.

Oricum, în luna iulie, co-preşedintele belarus al Grupului bilateral de lucru pentru integrare, ministrul economiei D.Krutoy, vorbea despre un orizont de timp al anilor 2022-2023 pentru trecerea la implementarea planurilor de integrare sectoriale. Planuri care de altfel nu sunt elaborate, promisiunea Grupului de lucru fiind aceea că ar trebui prezentate celor doi şefi de stat în noiembrie 2019. Realizări concrete raportate luna trecută ar fi ”Harta integrării reţelelor rutiere” şi atingerea unei convergenţe a poziţiilor pe capitolul de probleme sociale, industrie şi, parţial, în ceea ce priveşte piaţa monetară comună. Pentru Minsk, cele mai sensibile capitole de integrare sunt sectorul bancar şi capitolul energie.

Sunt şi situaţii când părţile se contrazic oficial asupra stadiului unor capitole negociate. De exemplu când vine vorba despre stadiul negocierilor privind moneda[ii]. Deşi autorităţile ruse şi belaruse sunt conştiente de faptul că fără o monedă unică, fără o uniune vamală, fără o politică fiscală unică (şi acestea sunt numai câteva exemple aduse de analiştii ruşi critici ai integrării), respectiv fără instituţii supra-naţionale solide şi autorizate să reglementeze funcţionarea Uniunii este imposibil de realizat o integrare concretă.

Problema fundamentală a Belarus rămâne în continuare aceea că doreşte un statut egal cu Rusia, pentru a nu-şi pierde suveranitatea naţională în niciun domeniu vital. Iar Rusia nu poate da drept de veto unui stat mult mai mic în anumite sectoare cheie ale Uniunii. Până la urmă, la aceasta se reduce discursul retoric cu care Minsk se confruntă în ultimii 15 ani. Tocmai de aceea, limita maximă pe care o pot forţa cele două părţi pentru moment pare a fi trecerea la o  coordonare strânsă asupra politicilor aplicate diferitelor domenii ale economiei. În plus, Lukaşenko pare resemnat în ceea ce priveşte integrarea cu Rusia, iar Minskul tinde să se împace cu situaţia creată de Moscova, fiind pregătit moral pentru eşecul încercărilor de a obţine ceea ce Rusia nu vrea să cedeze.

III. Preşedintele Putin la marea paradă a Flotei Militare de la Sankt-Petersburg

La finalul lunii anterioare s-a produs un eveniment important savurat din plin de preşedintele Putin, şi anume parada grandioasă organizată de Ziua Flotei Maritime Militare a Rusiei (FMMR). Comandantul suprem rus a sosit la ampla festivitate militară  organizată la 28 iulie la Sankt Petersburg[iii] la bordul navei uşoare pentru operaţii speciale ”Raptor”, devenită navă prezidenţială cu număr de bord 001.

Întrega paradă a Flotei s-a dorit a fi şi o veritabilă demonstraţie de forţă la nivel international a puterii militare navale globale pe care Rusia ar fi redobândit-o actualmente. Preşedintele rus consideră că Flota rusă a ajuns acum în punctul în care poate rezista şi da o ripostă militară decisivă oricărui adversar extern. ”Marina noastră militară asigură cu siguranţă securitatea ţării, interesele sale naţionale şi este capabilă să dea o lovitură adecvată oricărui agresor. Garanţii pentru aceasta sunt armele unice…curajul şi nivelul de instruire al echipajelor navelor” – a subliniat Putin în alocuţiunea sa adresată marinarilor ruşi, dar şi corpului diplomatic acreditat la Moscova, respectiv înalţilor invitaţi străini, din care s-au remarat cei ai Chinei şi Indiei.

Ceea ce denotă că Putin este mulţumit de succesul de etapă al proiectului său iniţiat de ceva ani buni pentru renaşterea, reconsolidarea, modernizarea şi reînzestrarea cu noi tipuri de tehnică militară şi armamente de vârf. S-a anunţat de asemenea că procesul de consolidare a Flotei - proces fără precedent din ultimii 30 de ani va continua, fiind ridicat de Moscova la nivel de prioritate de stat: ”Nu numai că vom păstra această ştachetă, ci vom merge mai departe, vom construi o flotă unică prin capabilităţile sale, proiectată pentru o perspectivă istorică îndelungată. Flota unui puternic stat suveran !”

Această raţiune de stat a fost explicată de preşedinte: „Rusia are cea mai lungă frontieră maritimă din lume cu acces la trei oceane. Avem o flotă puternică, cu o istorie de excepţie...Datoria noastră este să multiplicăm puterea Flotei, forţele de suprafaţă şi de submarine, aviaţia navală, trupele de coastă...Dezvoltarea cu succes a acestora este o condiţie necesară pentru consolidarea securităţii Rusiei şi a cetăţenilor săi”. A mai rezultat că, în prezent, în şantierele industriei de apărare de află în diferite faze de construcţie circa 180 de nave de luptă şi de sprijin, din care circa 35 urmează să intre în serviciul de luptă până la sfărşitul anului 2019. Nivelul actual de înzestrare cu tehnică militară navală nouă sau modernizată a ajuns în acest moment la 62%.  

Coloana navală de paradă a inclus nave de elită ale Flotei ruse, începând cu nave uşoare purtătoare de rachete, precum ”Mytishchi", "Serpukhov" sau ”Sovetsk” (navă aflată în faza de experimentare). Au urmat pe rând submarinul "Kronshtadt" – denumit ”a doua inimă a flotei”, noua corvetă ”Gremyashchy” şi noua fregată "Amiral Kasatonov", toate trei purtătoare de rachete Kalibr şi Redut. Au defilat şi alte nave grele, precum submarinul nuclear ”Smolensk” – ”denumit şi groaza portavioanelor”, purtător de rachete cu aripi cu rază mare de acţiune, sau cea mai nouă navă logistică ”Elbrus”, prezentată în premieră. Sau o altă navă mândrie a Flotei, nava de patrulare ”Vasiliy Bykov”, dotată pentru prima dată cu armamente convenţionale modulare, capabilă să execute o gamă largă de misiuni, de la cele de pază a frontierelor până la operaţii de căutare-salvare şi de monitorizare a mediului.

Nu au lipsit de la paradă nici ”giganţii” Flotei, cum sunt nava grea de desant maritim „Minsk” – platformă de bază pentru forţele de desant maritim şi submarinul diesel-electric ”Vladikavkaz”, care are o semnătură de zgomot specific extrem de mică în ciuda dimensiunilor mari. S-au alăturat noile ”perle” construite în Sankt Petersburg, corveta "Stoykiy" şi "Steregushchy", respectiv noua fregată "Amiral Gorşkov".

Aviaţia Flotei a fost reprezentată de elicopterele navalizate Ka-27 de transport, Ka-29 de transport, lovire şi vânătoare, Ka-31 de cercetare, respectiv de avioane de luptă Su 25, avionul multirol de ultimă generaţie Su-30CM şi avioanele cu bazare pe portavion Su-33. ”Giganţii” aerieni ai Flotei au fost reprezentaţi de bombardierul strategic Tu-142M3 - o legendă a aviaţiei navale, de aparatul anti-submarin Il-38N, de avionul de alimentare din zbor Il-78M, avionul pentru conducere şi stat major А-50 şi avionul-amfibiu Be-200.  Parada a fost închisă de China şi India, care au luat parte cu câte o navă de suprafaţă.   

Evenimentul a ocazionat elogii fără rezervă aduse marinei militare – ”fiecare rus a auzit cel puţin o dată despre rachetele Kalibr cu care navele noastre au bătut pe terorişti în Siria, sau de rachetele Bastion, cele care au acoperit Crimea în 2014 şi care astăzi ne păzesc nordul”. Au fost evocate eforturile FMMR de a construi noi avanposturi, cum e cazul Zonei Arctice. Totodată, glorificarea marinei militare ruse a fost marcată de parade militare navale la toate cele patru flote şi la Flotila Mării Caspice. Deci inclusiv la Sevastopol, unde se află statul major al Flotei Mării Negre.  

IV. Armenia - agenda curentă de politică externă şi de securitate

La nivelul noului guvern Pashinyan se consideră că primul obiectiv de politică externă în raport cu principalii parteneri externi a fost realizat. Anume de a demonstra că Revoluţia de Catifea din anul trecut a fost o realizare extrem de importantă şi o chestiune de afaceri interne care a ţinut strict de voinţa poporului armean de a-şi consolida democraţia internă, de natură să susţină stabilitatea şi securitatea Armeniei în toate planurile, pentru dezvoltarea economiei şi statalităţii Armeniei.

Ceea ce lasă să se subînţeleagă că nu a existat nicio interferenţă străină în procesele interne asociate mişcării revoluţionare în sine. Din declaraţiile recente ale ministrului armean de externe, Zohrab Mnatskanyan, se extrage concluzia că politica externă  a guvernului Pashinyan de după consolidarea tinerei puteri democratice se desfăşoară pe două direcţii principale.

Prima direcţie importantă se referă la extinderea parteneriatelor strategice, ceea ce presupune dezvoltarea cât mai echilibrată posibil a raporturilor şi angajamentelor atât cu Rusia, dar şi cu SUA şi UE. Este o abordare politică eminamente nouă şi curajoasă pentru Erevan, în condiţiile în care nu există nicio garanţie că premierul Pashinyan ar fi înregistrat la preşedintele Putin o poziţie favorabilă pentru apropierea accelerată a Erevanului de Occident.

Mai ales când este vorba despre SUA. În orice caz, MAE armean susţine în prezent că noua Armenie ar fi devenit un catalizator pentru cooperarea dintre Rusia, SUA şi state occidentale ca Franţa în formatul Grupului Minsk al OSCE pentru conflictul Nagorno-Karabah. Deşi, orice observator avizat pe dosarul Nagorno-Karabah ştie bine că rezultate concrete ale acestei cooperări sunt greu de identificat în ultimii ani, cu excepţia poate a două trei acţiuni lipsite de anvergură ale Grupului Minsk din ultimele luni. Ideea de bază a Erevanului este aceea că este posibil să construieşti relaţii simultane cu parteneri care se află sub presiunea unei atmosfere bilaterale turbulente evidente între ei. Referirea este directă la Rusia, SUA şi UE. Erevan mai insistâ şi pe capacitatea proprie de a construi relaţii bune cu un partener străin, fară a face simultan ceva în detrimentul altui partener extern.

În ceea ce priveşte relaţiile cu UE, Erevan fructifică în prezent primele avantaje ale dezvoltării noului dialog politic şi economic Bruxelles - Erevan. Armenia apreciază că Acordul Cuprinzător de Parteneriat Avansat (CEPA) încheiat cu Uniunea după schimbarea regimului politic de la Erevan constituie un instrument important pentru apropierea Armeniei de UE. Acordul a fost ratificat de Parlamentul European, de Ereven şi de zece dintre statele membre UE, urmând ca celelalte state membre să încheie în curând procedurile naţionale de ratificare. Prin intermediul CEPA, Armenia este angajată politic, respectiv ajutată constant şi concret pentru dezvoltarea noilor instituţii democratice ale statului şi a economiei, parteneriatul abordând deopotrivă dimensiunea politică, de afaceri interne, justiţie, drepturi şi libertăţi, dimensiunea economică - comerţ, transporturi, energie, dar şi probleme de mediu, cultură sau educaţie. În paralel cu finalizarea procesului de ratificare, a fost adoptată Foaia de Parcurs pentru implementarea concretă a parteneriatului, Erevan anunţând că, la acest momement, a declanşat deja circa 80% dintre procedurile specifice la nivel naţional. Evident că cetăţenii armeni aşteaptă dezvoltarea de convorbiri dedicate pentru realizarea unei înţelegeri cu UE privind liberalizarea regimului de vize.     

Cea de a doua direcţie de politică externă se referă la construcţia unei arhitecturi naţionale de securitate cât mai solide. Aceasta nu presupune deocamdată promovarea unei politici independente de factori externi, cum ar fi de Moscova, deoarece există  încă elemente care obstrucţionează libertatea totală de mişcare a Erevanului (cum ar existenţa pe teritoriul naţional a bazei militare ruse). Lăsând la o parte acest lucru, se observă însă cel puţin în prima parte a anului 2019 că Armenia este din ce în ce mai interesată de stabilitatea din regiunea sa şi pozitivă în reducerea tensiunilor cu Azerbaidjan. Ministrul armean de externe susţine chiar că ţara sa poate aduce o contribuţie concretă la stoparea şi interzicerea unor noi confruntări. Acesta mai susţine că Armenia a demonstrat ”capacitatea de a aborda provocări dificile”, fiind acum deschisă către identificarea şi exploatarea acelor zone de dialog în care interesele pot fi combinate într-un mod cât mai fericit pentru securitatea regională. Rămâne de văzut cum se vor reflecta aceste lucruri asupra negocierilor de pace cu Azerbaidjanul.      

V. În Armata Ucrainei apar probleme periculoase de personal

Recent au fost făcute publice câteva documente ale Statului Major General al Forţelor Armate ale Ucrainei, care pun în lumină existenţă unor probleme de personal din ce în ce mai grave în Armata statului. Momente mai dificile privind modul în care se dezvoltă serviciul militar pe bază de contract, respectiv informaţii despre starea disciplinei militare şi moralul trupelor au mai apărut în mass-media ucraineană sau rusă, dar nu au fost însoţite de cifre şi evaluări ale autoriţăţilor militare ucrainiene. Cu atât mai mult cu cât acum ar fi vorba despre o îngrijorare crescândă a generalilor ucrainieni, care nu ar mai şti pe care militari angajaţi în serviciul militar pe bază de contract ar mai putea conta. În special pentru operaţiile în desfăşurare ale Forţelor Unificate ucrainiene în Donbas.

Dar să vedem  despre ce este vorba într-o situaţie statistică de la finalul celui de al doilea semestru al anului 2019, citată de o scrisoare a şefului interimar al Direcţiei Principale de Personal a SMG ucrainean, Gl.mr.V.Dumenko. Statistica menţionată arată faptul că din ce în ce mai mulţi militari renunţă la serviciul militar pe bază de contract . Astfel, se arată că de la începutul acestui an, din Armata Ucrainei s-au retras 9386 de militari - gradaţi şi subofiţeri angajaţi pe bază de contract. Cei mai mulţi au fost la Forţele Terestre - 6227 persoane, urmând în ordine Forţele aeriene - 1049 persoane, Forţele navale - 630 de persoane, Trupele de Desant - 522 de persoane şi Forţele pentru Operaţii Speciale - 147 persoane.

Majoritatea dintre aceştia participaseră la operaţii în Donbas. Peste 80% dintre cei care au părăsit Armata nu au dorit să-şi mai prelungească şederea printr-un nou contract, fiind eliberaţi din funcţii. Ceea ce alarmează conducerea Armatei este şi concluzia că fenomenul ia amploare, în aceeaşi perioadă din 2018 fiind înregistrat un număr mult mai mic de militari - 6316 de persoane, care au renunţat la serviciul militar pe bază de contract.

Retragerea militarilor din activitate continuă, deoarece măsurile de natură a motiva personalul (noile sporuri suplimentare pentru personalul militar, compensaţiile financiare pentru locuinţe inclusiv la categoria de personal în discuţie, sau prime pentru serviciul în cadrul Operaţiei Forţelor Unificate sau pe linia de demarcaţie din Donbas) au fost subminate de mărimea inflaţiei şi de deteriorarea stării economiei ucrainiene. Pe acest fond, SMG a lansat deja propunerea ca solda militarilor pe bază de contract să fie multiplicată pentru contracte ulterioare (de 1,5 ori pentru al doilea contract şi de 2 ori pentru al treilea contract). Generalii nu au primit niciun răspuns de la regimul ex-preşedintelui Poroşenko, aşteptând ca măcar noii guvernanţi să ia în considerare situaţia dificilă creată pe linie de personal. 

Totodată, se pare însă că gravitatea situaţiei este mai profundă. Deci nu numai situaţia veniturilor financiare a dus la scăderea moralului de luptă al militarilor şi la reducerea atractivităţii pentru profesia de militar. Este tot mai des semnalat faptul că în trupele de voluntari au fost recrutate persoane cu profil cel puţin problematic, care au degradat pur şi simplu nivelul disciplinei militare şi moralul în cadrul unităţilor militare, în special al celor dislocate pentru conflruntările armate din Donbas. Acesta este un motiv suplimentar determinant pentru care militarii (cu un profil normal pentru oricare armată modernă) decid să părăsească cu miile serviciul militar.

Recent, Miliţia Populară a auto-proclamatei Republici Populare din Lugansk declara că la nivelul SMG ucrainean s-a decis să se retragă urgent Brigada 25 Desant Aerian din raioanele de dislocare şi de luptă din Donbas. Potrivit sursei menţionate, motivul principal al retragerii unităţii militare ucrainene a fost acela al înregistrării a numeroase cazuri de „furt de arme şi muniţii din dotarea unităţii, precum şi de instrăinare a acestora şi a unei părţi a inventarului unităţii militare obţinut în cadrul asistenţei militare străine”, toate fiind acte săvârşite de către persoane necunoscute, militari ucrainieni.

Iar acesta nu este primul caz în care ofiţeri şi comandanţi ucrainieni sunt bănuiţi sau făcuţi vinovaţi de acte grave de delapidare din patrimoniul proprii armate şi de afaceri ciudate care au îmbogăţit la propriu mulţi militari ucrainieni. Se consideră că sunt multe situaţii în care conflictul armat din Donbas a fost ”o sursă de super-profit pentru militari ucraineni”. De asemenea, sunt multe alte situaţii semnalate de mass-media privind creşterea nemulţumirilor militarilor datorită refuzului autorităţilor ucrainiene de a le asigura venituri financiare corespunzătoare, precum şi cazuri în care militarii au trecut la acţiuni de protest şi nesupunere la ordinea şi disciplina militară.

Toate acestea afectează desigur şi mersul reformei militare şi fac ca transformările în organismul militar, ca de altfel în mai toate structurile de forţă, să rămână procese incomplete. Unele voci ucrainiene avizate[iv] consideră că această dramă cu care se confruntă Armata ucraineană vorbeşte despre riscul apariţiei de noi fisuri ale ”navei Ucraina” care, lovită puternic de furtuna crizei pe care o traversează, nu poate fi reparată uşor, chiar şi partenerii euro-atlantici fiind aproape de imposibilitatea de a mai putea ajuta la ceva.