MAS Raport special - REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE (Ianuarie)

I. Preşedintele R.Belarus în căutarea de resurse energetice alternative la cele din Rusia.

Pe parcursul ultimelor întâlniri cu preşedintele rus, Vladimir Putin, liderul belarus, Alexandr Lukaşenko, a refuzat practic să ajungă la un compromis cu Kremlinul în ceea ce priveşte aprofundarea integrării cu Rusia. Cel puţin nu în varianta de integrare Rusia - Belarus   dictată la Moscova. Ca atare, Lukaşenko a refuzat să semneze foile de parcurs pregătite la Moscova pentru aprofundarea integrării celor două state şi a dat de înţeles că este extrem de deranjat de insistenţele părţii ruse, pe care de altfel o acuză că doreşte să afecteze grav suveranitatea de stat a republicii. Ceea ce ar fi declanşat la Kremlin ”furia” preşedintelui rus, tocmai în momentele în care Uniunea Rusia – Belarus aniversa 20 de ani de existenţă. Potrivit unor cercuri analitice avizate, după o perioadă în care Minskul a transmis numai semnale că este iritat şi ostil politicii de integrare a Moscovei, în prezent lucrurile au luat o întorsătură mai gravă, Lukaşenko luând în termeni foarte ”personali” politica rusă agresivă de integrare forţată a statului său în spaţiul rusesc. Acesta ar fi motivul pentru care Kremlinul nu mai poate conta pentru moment pe liderul belarus.

Un nou episod cu intenţiile Moscovei de deschidere a unei baze militare ruse pe teritoriul belarus s-a consumat la începutul acestui an, Lukaşenko ”refuzând categoric” (09.01.2020), din nou, dislocarea de unităţi militare ruse pe teritoriul ţării sale. Ministrul de externe rus, S.Lavrov, s-a abţinut diplomatic să comenteze refuzul Minskului, deşi nu a negat că aşa stau lucrurile. Acesta a lăsat de înţeles că Rusia nu va înceta eforturile de a identifica locaţii pentru a deschide baze militare în apropierea statelor baltice.

Minskul nu refuză însă integral dialogul cu Moscova, dar insistă asupra unor compensaţii financiare importante pentru Minsk, mai ales asupra celor care ar trebui să acopere pierderile economiei belaruse datorate mişcărilor în zona de fiscalitate rusă pentru industria petrolului. La Moscova, tehnocraţii discută intens asupra constituirii unui aşa-numit guvern al Uniunii Rusia-Belarus, deşi preşedintele Lukaşenko a declarat de nenumărate ori că nu intenţionează să facă niciun compromis de natură a afecta suveranitatea statului său.

Dar şeful statului belarus nu s-a limitat la a-şi manifesta doar dezacordurile sale politice faţă de politica rusă. Pentru a evita integrarea în ”formulă rusească”, acesta a declanşat unele mecanisme pentru a demonstra că ţara sa poate găsi alternative pentru a scăpa de anumite dependenţe economice de Rusia. În acest fel a demonstrat că asistenţa financiară a Moscovei nu este de neînlocuit, Lukaşenko aprobând prin decret prezidenţial în ultimele zile ale anului trecut realizarea unui împrumut rapid pe termen de cinci ani de circa 500 mil.dolari de la Banca de Dezvoltare a Chinei. Acest demers a fost realizat după ce Minskul fusese refuzat de Moscova pentru un credit similar necesar ca Belarus să poată refinanţa obligaţiile sale financiare externe (1).   

Minskul caută surse alternative şi în ceea ce priveşte petrolul şi gazele naturale care provin din Rusia. Astfel, în cadrul retoricilor sale politice declarative, preşedintele belarus a desemnat Kazahstan, SUA, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite drept state care pot să asigure exporturi de petrol către Belarus, ceea ce ar putea fi alternative la aprovizionările din Rusia. La Moscova, aceste demersuri belaruse de explorare a noi surse de energo-resurse sunt văzute de cercurile interesate ca ”speculaţii” destinate a determina partea rusă să treacă la preţuri preferenţiale ”exclusive” către Belarus în această zonă comercială. Se arată că Lukaşenko se ”laudă” că poate achiziţiona petrol la preţurile de pe piaţa internaţională, chiar dacă preţurile actuale ruse practicate pe relaţia cu Belarus sunt sub nivelurile internaţionale cu circa 6-7 dolari. Moscova susţine că Minskul ignoră faptul că pentru a trece la achiziţii din alte surse externe ar fi necesare simultan şi infrastructuri logistice noi, care ar creşte excesiv preţurile respective, în condiţiile în care Belarus nu are acces la terminale maritime.

Pentru a demonstra existenţa unor surse alternative, Reuters anunţa (20.01.2020) că Belarus a cumpărat recent 80 de mii de tone de petrol din Norvegia, urmând ca livrările către rafinăriile belaruse să se facă prin portul lituanian Klaipeda şi pe căi terestre. Calculele ruseşti nu s-au lăsat mult aşteptate, demonstrând că preţul petrolului importat prin ţara baltică este oricum mai scump decât cel rusesc, la care se adaugă costuri suplimentare de transport de cel puţin cu 20 dolari/tonă faţă de cele de transport prin conductele ruseşti. Pe scurt, ruşii consideră că Belarus va rămâne cuplat la importurile din Rusia, toate declaraţiile lui Lukaşenko vizând doar încercări de a obţine noi concesii economice de la Moscova, evitând totodată acea integrare politică şi economică pe care Kremlinul o doreşte şi de care conducerea belarusă se teme.

Pe de altă parte însă, se poate observa că discuţiile privind integrarea viitoare a Rusiei şi Belarus stagnează, iar în unele puncte au revenit pe poziţiile iniţiale, tradiţionale. Rusia a arătat că va fi dispusă să reia susţinerea economică a Belarus numai după rezolvarea problemelor esenţiale ale integrării. Până atunci, Moscova va refuza să dea curs unor solicitări ”cheie” ale Minskului, cum ar fi compensaţiile financiare pentru industria petrolieră, revizuirea preţului la gazele naturale, sau reluarea asistenţei financiare. Treptat, lucrurile tind să transforme procesul de integrare a Uniunii Rusia-Belarus cel puţin într-un conflict al nervilor între cele două capitale, un conflict de interese politice, economice şi de securitate, a cărui durată este însă greu de presupus.

II. Veşti bune de la Bruxelles pentru Kiev la începutul anului 2020.  

Consiliul de Asociere UE-Ucraina a încheiat la Bruxelles (28.01.2020) cea de a şasea reuniune, delegaţiile fiind conduse de Înaltul Reprezentant al UE pentru Politica Externă şi de Securitate, Josep Borrell, respectiv primul ministru al Ucrainei, Oleksiy Honcharuk.

La încheierea acesteia, cele două părţi au emis o declaraţie comună, prin care
UE a remarcat ”reuşita stabilizării macroeconomice” a Ucrainei, precum şi rezultatele concrete pentru punerea în aplicare a Acordului de asociere, lucru demonstrat, printre altele, de creşterea volumului comerţului bilateral UE - Ucraina cu 13% în primele nouă luni din 2019 faţă de anul anterior. S-a convenit asupra îmbunătăţirii integrării economice a Ucrainei şi alinierii cu reglementările UE în sectoare precum economia digitală, dezvoltarea comerţului, cooperarea vamală, justiţia şi afacerile interne. UE şi-a reafirmat sprijinul continuu cu asistenţa financiară, a salutat activitatea eficientă a Ucrainei în punerea în aplicare a condiţiilor politice ale programului de asistenţă macrofinanciară al UE (evaluat în prezent de Comisie). Aceasta crează premize ca Ucraina să primească pe parcursul lunii februarie a doua şi ultima rată de asistenţă macro-financiară a UE în valoare de 500 mil.EURO.

Ambele părţi au convenit asupra necesităţii ca Ucraina să continue consolidarea statului de drept şi a reformelor structurale. Au fost salutate şi progresele semnificative ale reformelor derulate de Ucraina, fiind subliniată necesitatea continuării de către Kiev a eforturilor de consolidare a statului de drept şi a reformelor structurale. S-a recomandat Kievului să continue realizarea de condiţii transparente şi egale pentru mediul de afaceri şi de investiţii, respectiv a reformelor din sectorul energetic. Nu au lipsit desigur criticile aduse de Bruxelles pentru mersul lent a luptei împotriva corupţiei.

Totuşi, poate cea mai importantă şi mult aşteptată iniţiativă europeană pentru Kiev a fost anunţul UE că va solicita Rusiei să asigure trecerea liberă şi fără nicio îngrădire de ordin administrativ sau de securitate a tuturor navelor care circulă prin Strâmtoarea Kerci dinspre Marea Neagră spre litoralul ucrainean al Mării Azov şi invers. Solicitarea UE va fi lansată în deplină concordanţă cu prevederile de drept internaţional în acest domeniu. Pentru a fi bine gestionată această problematică şi a contribui la atenuarea impactului acţiunilor destabilizatoare ale Rusiei în Marea Azov, Bruxelles-ul a comunicat intenţia de a deschide o reprezentanţă a UE în oraşul-port ucrainean Mariupol şi va lua diferite măsuri de  stimulare a diversificării economice în zonă.

Potrivit lui Borrell, Uniunea a luat această iniţiativă (de altfel aşteptată de mult timp de partea ucraineană, dar şi de alte state ale căror nave circulă sub diferite pavilioane în scopuri comerciale către litoralul ucrainean din Marea Azov) tocmai pentru a reduce efectele distructive ale acţiunilor Rusiei în regiunea Mării Azov a Ucrainei şi instaurarea unilaterală a controlului rusesc în acest acvatoriu. Ucraina s-a adresat anterior organizaţiilor internaţionale (inclusiv Organizaţiei Internaţionale a Mărilor, împreună cu Georgia), în mod repetat, reclamând că trupele de grăniceri ale Rusiei din subordinea Serviciului Federal de Securitate (FSB) sprijinite de Flota rusă a Mării Negre blochează pur şi simplu strâmtoarea menţionată, reţin sau produc controale care produc mari întârzieri navelor sub alt pavilion decât cel rus, cu precădere numai ale acelor care au ca destinaţie sau punct de plecare porturile ucrainene Mariupol şi Berdiyansk. A mai fost reclamat faptul că toate aceste manevre ruseşti produc mari pierderi financiar-economice statului ucrainean, o veritabilă blocadă economică (2) după cum se exprimă autorităţile ucrainene.

Bruxelles-ul a reiterat poziţia cunoscută de sprijin pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei. A insistat însă pe necesitatea implementării complete a Acordurilor Minsk de către părţile implicate, reamintind că durata sancţiunilor economice împotriva Federaţiei Ruse rămâne legată de implementarea completă a acestor acorduri. UE va sprijini ”deplin” eforturile în format Normandia, OSCE şi în Grupul de contact trilateral, precum şi activităţile de deminare şi Misiunea specială de monitorizare a OSCE. A fost salutată abordarea incluzivă a Kievului faţă de populaţia din zonele afectate de conflict din estul Ucrainei, respectiv a fost subliniată îngrijorarea privind deteriorarea continuă a situaţiei drepturilor omului în teritoriile ocupate din Donetsk şi Luhansk, precum şi deteriorarea situaţiei drepturilor omului în Peninsula Crimeea. UE condamnă în continuare construirea podului Strâmtorii Kerci fără acordul Ucrainei, deschiderea căii ferate de legătură în decembrie anul trecut, militarizarea ulterioară a peninsulei, precum şi activităţile militare agresive din Marea Neagră şi Marea Azov.

Totodată, a reieşit că instituţiile UE vor coopera cu Kievul pentru combaterea ameninţărilor cibernetice şi hibride, precum şi a propagandei şi dezinformării, tocmai pentru a spori rezilienţa naţională a Ucrainei. 

Ca şi problemă inconfortabilă pentru Kiev, Bruxelles a accentuat (cel mai probabil la o solicitare imperativă a Ungariei) asupra necesităţii ca Ucraina să asigure respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, aşa cum sunt acestea consacrate în Convenţiile ONU şi ale Consiliului Europei, să asigure nediscriminarea persoanelor aparţinând minorităţilor şi respectarea diversităţii, pe bază unui dialog profund cu minorităţile naţionale. Consiliul a insistat ca Ucraina să pună în aplicare în totalitate recomandările Comisiei de la Veneţia cu privire la legea educaţiei şi legea cu privire la limba de stat.

Şeful diplomaţiei UE, Josep Borrell, a anunţat că urmează să deruleze în Ucraina o vizită de lucru în perioada imediat următoare.

III. Prognozele pentru anul 2020 privind situaţia din Caucazul de Sud indică şanse reduse de reglementare a conflictelor din regiune.

Caucazul de Sud rămâne o scenă de confruntare mai mult sau mai puţin vizibilă a intereselor geopolitice ale Rusiei, ale unor state din Orientul Mijlociu (OM) şi ale Occidentului. Discuţiile despre viitorul republicilor din Caucazul de Sud apar mai frecvent în ultima perioadă în cercurile interesate, în contextul tulburărilor de securitate care marchează securitatea în regiunea Extinsă a Mării Negre şi în OM. Un jucător nou în această regiune a devenit cu claritate China, care, pentru moment, este mai puţin interesată de jocurile geopolitice regionale (3), dar vrea să ocupe un spaţiu cât mai larg cu proiectele sale economice derivate din iniţiativa ”O Centură – Un Drum”. 

Trebuie precizat că există toate premizele ca, pe parcursul anului 2020, conflictele armate din Caucazul de Sud să rămână nesoluţionate. Abkhazia şi Osetia de Sud, spre deosebire de Nagorno-Karabakh, au obţinut o minimă recunoaştere internaţională facilitată de Moscova, dar care va fi contestată pe mai departe atât de Georgia, cât şi de partenerii săi occidentali. O atenţie specială privind posibilitatea ca Rusia să aplice un scenariu asemănător cu scenariul ”Crimeea” şi-a făcut loc în dezbaterile cercurilor politice şi analitice interesate, având ca punct de plecare gestul lui Putin de a aproba (septembrie 2019) ca Rusia să finanţeze modernizarea şi înzestrarea armatei auto-proclamatei republici Abhazia. Pentru Tbilisi va fi în continuare importantă susţinerea din partea NATO şi UE pentru gestionarea riscurilor de securitate din Caucazul de Sud, în mod particular din spaţiul georgian.

Dezvoltările din Caucazul de Sud vor fi influenţate şi de evoluţiile de securitate din OM, în special de escaladarea conflictului Iran – SUA şi acţiunile Turciei în zonă. Iranul se învecinează cu Armenia şi Azerbaidjan şi consideră Caucazul de Sud o platformă unde poate folosi instrumentele adecvate pentru a submina interesele occidentale, consolidând cooperarea pe acest spaţiu cu Rusia şi cu Uniunea Economică Eurasiatică (UEE). Pe de altă parte, implicarea militară a Turciei în Siria este privită în Armenia cu îngrijorare, ca un precedent periculos pentru securitatea sa naţională. Ca de altfel şi susţinerea politică, economică şi militară de către Ankara a Azerbaidjanului, cu trimitere directă la operaţiunile azere din Nagorno-Karabah.

Reglementarea conflictului armeano-azer privind Karabah este de mulţi ani în impas, incidentele armate dintre părţi alternând cu runde de negocieri interminabile între reprezentanţii Erevanului şi Baku, cu participarea mediatorilor internaţionali. Procesul politic în desfăşurare de după venirea la putere în Armenia a premierului Pashiniyan a reuşit mai degrabă minimizarea costurilor în materie de securitate a unei păci hibride (”nici război nici pace”), decât rezolvarea de facto a conflictului.

Indiferent de unele evoluţii pozitive, spaţiul Caucazului de Sud va înregistra cel mai probabil şi în acest an un deficit de integrare şi cooperare eficientă regională. Georgia nu are relaţii diplomatice cu Rusia şi este pusă într-o situaţie dificilă de a opta tranşant pentru cooperarea cu unul dintre cei doi vecini, Armenia sau cu Azerbaidjan. Cu atât mai mult cu cât normalizarea pe termen scurt a relaţiilor armeano-azere este puţin probabilă în condiţiile în care abordările celor două state sunt diametral opuse în privinţa rezolvării problemelor deschise în trecut, dar şi a celor generate de conflictul Nagorno-Karabah.

Pe de altă parte, se poate prognoza că Azerbaidjanul va căuta să evite implicarea într-un conflict militar pe scară largă cu Armenia. Deciziile şi acţiunile cheie ale Azerbaidjan vor fi circumscrise politicii sale externe independente şi dictate în special de interesul strategic pentru Karabah, indiferent dacă este vorba despre participarea azeră la anumite fluxuri de integrare regionale, sau de relaţiile bilaterale cu SUA, Turcia, Rusia, Iran, Israel. Ca atare, Baku va acţiona pe diferiţi vectori externi fără a acorda mare atenţie faptului că anumite capitale se află într-o stare de confruntare de o anumită intensitate. Independenţa financiar-economică a statului - dată cu precădere de imensele resurse de hidrocarburi va scuti Baku de ”abordări precaute”. 

În plan intern, preşedintele Alyiev a operat schimbări de cadre, eliminând ”generaţia greilor” şi aducând oameni noi pe scena politică, dar devotaţi regimului său. Va organiza alegeri parlamentare anticipate la 9 februarie, cu intenţia de a recrea un parlament pe care să-l poată controla extrem de simplu. Preşedintele a declarat totuşi că noile alegeri ”vor da startul unor reforme social-economice”. Totuşi, pe termen mediu şi mai ales pe termen lung, regimul Aliyev se va confrunta cu ameninţarea din partea opoziţiei politice nesistemice şi cu creşterea influenţei politice a islamiştilor radicali. Autorităţile au o experienţă considerabilă în contracararea acestor ameninţări, dar erodarea şi fragmentarea forţei politice seculare va simplifica substanţial  acţiunile de consolidare a segmentelor politice extremiste.

În ceea ce priveşte Armenia, autoritatea premierului Pashinyan pare una la cote bune, fapt pentru care autorităţile de la Erevan nu se aşteaptă la apariţia de probleme social-economice speciale. Problema principală este cea a manierei în care stabilitatea internă a ţării se va putea menţine pe fondul implicării active în conflictul etnic şi politic nerezolvat cu Azerbaidjan. Pashinyan este extrem de determinat să rămână la putere pentru o lungă perioadă de timp şi, pe termen scurt, este probabil să treacă la acţiuni pentru a-şi perpetua puterea prin alte mijloace decât cele ”revoluţionare”. În unele cercuri se vorbeşte deja de ideea premierului de a trece din nou Armenia la sistemul prezidenţial. 

Câteva întâlniri personale cu înalţi oficiali de la Moscova l-au determinat pe Pshiniyan, la scurt timp de la preluarea puterii, să accepte că dezvoltarea alianţei cu Moscova rămâne singurul factor determinant al politicii externe a Armeniei în mediul geopolitic regional. Motiv pentru care premierul a decis să păstreze linia deja tradiţională, încercând o politică externă pe cât posibil mai diversificată, dar cu un accent evident pe cultivarea relaţiilor cu Rusia. Mai mult decât atât, având în vedere că Pashiyan a excelat în unele domenii de cooperare cu Rusia faţă de predecesorii săi – exemplul cel mai sugestiv este cel al deciziei sale de dislocare a unor militari armeni în Siria alături de forţele ruse, este foarte probabil că acest comportament va fi continuat, mai ales că Moscova va accepta la schimb ”extravaganţele” sale politice în plan intern şi extern pe relaţia cu Baku.

Georgia rămâne în continuare captivă în constrângerile geopolitice pe care i le creează conflictele nerezolvate cu Abhazia şi Osetia de Sud, respectiv relaţiile complicate cu Rusia, deşi a încercat să rezolve aceste probleme intensificând relaţiile cu Occidentul. Anul 2020 se anunţă însă extrem de dificil din cauza perspectivelor unor dezvoltări politice interne nedemocratice, care ar putea afecta inclusiv aspiraţiile euro-atlantice ale Georgiei. Aceasta este în prezent principala chestiune care îngrijorează UE şi în general Occidentul, deoarece Georgia este considerată una dintre ”puţinele poveşti de succes” ale iniţiativelor europene în vecinătatea estică. Glisarea Georgiei către o zonă de impunere a unei guvernanţe autocratice ar dizolva toate eforturile politice şi economice de până acum, cu toate efectele negative în planul stabilităţii şi dezvoltării politice democratice. O perspectivă mai sumbră ar fi chiar aceea de intrare sub influenţa unor ”actori iliberali”, precum China şi Rusia. Iar dacă tendinţa autorităţilor de la Tbilisi de a critica organizaţii occidentale va fi continuată în 2020, va fi un semnal destul de serios că Georgia se distanţează de Occident.

În loc să consolideze occidentalizarea şi transformările democratice, regimul Ivanishvili nu a adus micii republici din Caucazul de Sud soluţii realiste la nicio problemă, fie că este vorba de domeniul dezvoltării social-politice, economice, sau al securităţii şi integrităţii teritoriale. Procesele politice interne democratice au fost afectate, pentru societatea georgiană fiind destul de evident că regimul „Visului Georgian” a lucrat de multe ori numai pentru propriile interese ale liderilor săi. Protestele de stradă din 2019 - cel mai probabil, nu vor conduce la o cădere a actualului guvern, având în vedere că alegerile generale sunt programate pentru toamna acestui an. Dar au creat o atmosferă politică internă negativă, pe fondul căreia se va încerca să se forţeze plecarea regimului Ivanishvili de la putere. Acest proces poate dura mai mult de un an, dar a fost deja lansat. Pe de altă parte, depinde în mare măsură de partidul de guvernământ dacă va sacrifica viitorul democratic al Georgiei numai de dragul de a rămâne la putere în orice condiţii.

IV. Cazacii din Crimeea şi Sevastopol au decis constituirea Trupelor de cazaci la Marea Neagră.

Cazacii din Crimeea şi Sevastopol au decis să-şi unifice forţele într-o singură ”armată de cazaci”, care va purta numele de Trupele unificate de cazaci la Marea Neagră. Această decizie a fost luată la o întrunire din Simferopol a unui cerc de conducători ai cazacilor din întreaga regiune. Aceştia au stabilit şi comandantul  acestor trupe, în persoana lui Anton Sirotkin. La reuniunea respectivă au participat alături de comandanţii subunităţilor de cazaci din regiune şi atamanul întregii Comunităţi de Cazaci din Rusia (CCR), Nikolai Doluda, dar şi şeful administraţiei Crimeea, Sergey Axenov, respectiv guvernatorul ad-interim al Sevastopolului, Mikhail Razvozhaev.

După reuniunea cazacilor, Razvozhaev a subliniat în cadrul unui interviu că formarea unei singure armate a cazacilor în regiunea rusă de la Marea Neagră ”va da un nou impuls dezvoltării mişcării cazacilor mai ales în sudul Rusiei”, într-o regiune în care, în mod tradiţional, cazacii joacă un rol important în activitatea civică şi mai ales naţionalist- patriotică. Iar Aksenov şi alţi participanţi la întrunire au denumit decizia luată drept una  ”istorică”, remarcând sprijinul semnificativ al formaţiunilor ruse de cazaci în acţiunile concrete de apărare a legii de protecţie a siguranţei publice în regiune, mai ales în perioade în care se manifestă turbulenţe sau acţiuni cu potenţial de afectare a ordinii legale.

În context poate fi detaliat puţin faptul că CCR a devenit oficial o organizaţie încă din 1995, când a fost constituită şi a primit dreptul legal ca membrii acesteia să execute ”serviciul de stat”, adică să fie folosiţi de administraţiile locale în special pentru susţinerea ordinii publice. Organizaţia a avut iniţial responsabilităţi pentru executarea serviciului de stat în cooperare cu Ministerul Federaţiei Ruse pentru Naţionalităţi şi Politică Regională, dar nu primise dreptul de a constitui în compunerea sa unităţi militare şi formaţiuni înarmate.

Din 2010, CCR a primit dreptul de a organiza şi gestiona evidenţa militară a membrilor comunităţilor de cazaci, de a desfăşura educaţia militar-patriotică a recruţilor, pregătirea lor pentru serviciul militar şi pregătirea militară a cazacilor pe timpul şederii lor în rezerva activă. Totodată, trupele de cazaci au trecut la asigurarea protecţiei facilităţilor vitale pentru viaţa publică, la paza obiectivelor aflate în proprietatea statului şi a municipalităţilor,  la protejarea obiectivelor de patrimoniu cultural, precum şi la acţiunile de prevenire şi de eliminare a catastrofelor naturale şi tehnogene. Mai mult, trupele de cazaci puteau fi angrenate sau participa de sine stătător la asigurarea siguranţei publice, a securităţii şi pazei frontierelor de stat ale Rusiei, precum şi la acţiunile de combatere a terorismului în zonele de responsabilitate.

Prin decretul preşedintelui rus din decembrie 2019, s-a încheiat practic procesul de constituire a CCR, aceasta devenind astfel o nouă structură federală organizată după reguli (aproape) militare, cu un număr total de subordonaţi de circa 600 de mii de persoane şi cu trupe în mai multe din regiunile ruse. Cartierul General al organizaţiei a fost stabilit la Moscova, iar guvernul federal va asigura fonduri din bugetul de stat pentru funcţionarea sa. Prin acelaşi decret prezidenţial, Doluga - care până de curând era vice-guvernator al ţinutului Krasnodar şi simultan şeful trupelor cazacilor din Kuban, a devenit atamanul organizaţiei.

În prezent, există 11 mari comunităţi de trupe de cazaci înregistrate oficial, fiecare cu propriile lor organe de conducere, uniforme şi grade. Trupele moderne de cazaci ruşi preiau sarcini sau acţionează chiar duplicând competenţele Ministerului afacerilor interne şi ale Ministerului pentru situaţii excepţionale, compensând lipsa semnificativă de personal din acele ministere, ceea ce se traduce prin economii reale în bugetul de stat.

1. Datoria financiară generală de stat a Minskului către Moscova se ridică la circa 16,7 mld. dolari. În anul 2020, este prevăzut ca Minskul să ramburseze circa 2,5 mld. dolari din datoria respectivă. Ministerul Finanţelor din Belarus are în vedere ca acoperirea acestor sume să se facă inclusiv prin lansarea de Euro-obligaţii. De asemenea, reamintim că în luna decembrie 2019 s-a împlinit un an de zile de când Kremlinul a trecut la aplicarea unor presiuni puternice asupra liderului belarus pentru ca cel din urmă să accepte derularea unor procese de integrare substanţiale după scheme dictate de Moscova, ceea ce a produs părţii belaruse temeri că va pierde suveranitatea statului. De aici şi opoziţia  extrem de puternică şi de vocală a lui Lukashenko, care acuză faptul că ţara sa va fi practic ”reîncorporată” în spaţiul rusesc. Pentru Minsk va fi însă foarte problematic să submineze, să blocheze sau să amâne la infinit acordurile bilaterale dedicate integrării cu Rusia.
2. Kievul nu poate trece sub nicio formă cu vederea incidentul din noiembrie 2018, când forţele de securitate ruse au blocat şi reţinut nave maritime militare şi marinari ucraineni la încercarea de a trece prin Strâmtoarea Kerci. Conduita Rusiei a agravat situaţia prin întărirea regimului de control vamal, chiar dacă navele şi militarii ucraineni au fost retransmise părţii ucrainene în septembrie anul trecut.
3. În acest sens poate fi reamintită vizita ministrului chinez de externe în cele trei state (mai 2019) - vizită denumită ”istorică” de cele trei capitale, pe parcursul căreia Beijingul a subliniat că respectă integritatea teritorială şi neamestecul în afacerile interne ale statelor respective, având numai obiectivul de a dezvolta o ”cooperarea economică pragmatică”.