MAS Raport special - REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE Decembrie 2018

SUMAR

I. Turcia a lansat construcţia unei noi baze militare navale la Marea Meagră în circumstanţe geostrategice dificile.

II. Georgia are un nou preşedinte în persoana doamnei Salome Zurabishvili, care consideră că victoria sa este o victorie pentru Europa şi Occident.

III. Armenia a fost din nou la urne pentru alegeri parlamentare anticipate. Contrarevoluţia a eşuat, Revoluţia continuă !

IV. Azerbaidjan a găzduit reuniunea NATO-Rusia la nivel militar înalt.

V. Ministrul ucrainean al apărării atrage atenţia asupra războiului la scara largă pe care Rusia îl pregăteşte Ucrainei.

I. Turcia a lansat construcţia unei noi baze militare navale la Marea Meagră în circumstanţe geostrategice dificile.

Ministerul turc al Apărării a declanşat lucrările de construcţie a unei noi baze militare navale, de această dată în partea de est a acvatoriului Mării Negre. Această bază va fi amplasată pe litoralul din nord-estul teritoriului turc, în raionul Trabzon din guvernoratul Surmene. Baza va fi construită în portul Camburnu (la 40 km de Trabzon), pe un areal de circa 25 hectare.

Noua bază navală va intra în subordinea operaţională a Comandamentului Forţelor Navale ale Turciei şi va fi înzestrată cu nave de suprafaţă - fregate, nave de asalt şi de sprijin logistic, precum şi cu submarine. Baza va funcţiona în format naţional, nefiind încă perspective ca aceasta să fie ulterior întrebuinţată în context aliat.

Pentru moment, a fost stabilită schema de încadrare cu personalul destinat să asigure funcţionarea bazei militare, care va include 400 de cadre militare şi 200 de persoane cu statut de personal civil.

Noua facilitate militară din Marea Neagră va fi cea de a noua bază a marinei militare turce. Reamintim că Turcia are în prezent baze navale în locaţiile Mersin şi Iskenderun la Marea Mediterană, în Akzas şi Focha la Marea Egee, în Geldzhuk la Marea Marmara, în Eregli la Marea Neagră, precum şi în Istanbul şi Canakkale în apele Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.

Aparitia unei noi baze militare nu ar trebui să reprezinte o ştire surprinzătoare pentru cercurile politice occidentale şi ruse. În rapoartele MAS semnalam faptul că strategii şi planificatorii militari ai Turciei au reîntors faţa către Marea Neagră. De altfel, nu este nici pe departe o exagerare faptul că Turcia a ţinut permanent să deţină un rol geostrategic cât mai solid posibil în regiunea Mării Negre. Supremaţia Turciei în această mare a fost inclusă permanent în planurile strategice ale Ankarei în ultimele decenii, nu numai ca un ”drept legitim” de jure al statului turc, ci şi ca o necesitate strategică.

Astfel, Turcia demonstrează Rusiei, Europei, UE şi Alianţei că rămâne una dintre puterile regionale majore şi că este capabilă şi determinată să aloce atenţia cuvenită dezvoltării categoriilor sale de forţe armate, inclusiv a marinei militare. În plus, Rusiei i se semnalizează că aceasta nu va mai putea să-şi aroge dreptul de a prelua controlul neîngrădit asupra Mării Negre, chiar şi în condiţiile în care a anexat Crimeea şi aproape a înlăturat Ucraina din Marea Neagră, lovind-o militar în apele Strâmtorii Kerci. Ridicarea nivelului de confruntare şi competiţie pentru preluarea controlului în Marea Neagră a atras atenţia Ankarei, care se reconcentrează în această regiune printr-un proiect de mare actualitate. 

În mod particular, prin consolidarea capabilităţilor sale în regiunea Mării Negre demonstrează NATO că poate gestiona în format naţional problemele de securitate la Marea Neagră şi, prin extensie, în Marea Mediterană.

La nivel politico-diplomatic, Ankara arată că efortul de a construi o bază bine dotată în estul Mării Negre reprezintă ”un pas corect” şi motivează construcţia noii baze militare de necesitatea de a se asigura securitatea noii magistrale de gaze naturale ”Turk Stream” şi prin faptul că planurile pentru construcţia acestei facilităţi existau încă din perioada Războiului Rece, dar resursele au fost dirijate în timp către priorităţi geopolitice în alte mări.

II. Georgia are un nou preşedinte în persoana doamnei Salome Zurabishvili, care consideră că victoria sa este o victorie pentru Europa şi Occident.

La sfârşitul lunii noiembrie, candidata independentă Salome Zurabishvili a câştigat fotoliul de preşedinte al Georgiei, după al doilea tur de scrutin electoral, cu 59,52% dintre voturile exprimate. Pentru micul stat din Caucazul de Sud, care se confruntă militar cu Rusia din 2008 şi care este fragmentat de auto-proclamatele republici separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, această opţiune este, pe cât de curajoasă şi interesantă, pe atât de provocatoare.

În primul rând pentru că noul preşedinte este neancorat ideologic într-una din mişcările politice georgiene care contează la Tbilisi, apoi pentru că are origini occidentale profunde şi (de ce nu?) pentru că, în premieră pentru istoria statului, este o femeie de 66 de ani. Dar cu o experienţă remarcabilă.

Născută la Paris din părinţi emigraţi politic în Franţa, aceasta deţine studii politice şi de relaţii internaţionale la Institutul de Ştiinţe Politice din Franţa şi la Universitatea Columbia din SUA. A activat în cadrul MAE francez şi a reprezentat statul în cadrul ONU şi NATO. În anii 2004 - 2005 a fost ministru de externe al Georgiei, apoi fondează partidul ”Drumul Georgiei” şi devine parlamentar georgian. În 2010 renunţă la scena politică, dar se reîntoarce în 2016 ca parlamentar independent, poziţie din care participă la prezidenţiale după ce renunţă la cetăţenia franceză.

Dincolo de faptul că noul lider rămâne contestat de un segment de electorat pentru că a trăit o parte mare a vieţii în străinătate şi pentru că nu cunoaşte suficient limba georgiană (şi lista poate continua cu cele invocate de georgienii care nu au votat-o), pentru cetăţenii georgieni, şi nu numai, au apărut multe întrebări referitoare la ce va face preşedintele Salome Zurabishvili cu Georgia. 

Prima speranţă a cetăţenilor (care nu se sperie de procesul evident de ”feminizare” a proceselor politice în Europa) este că noul preşedinte este suficient de inteligent, experimentat, precis, un bun diplomat conciliator şi cunoscător al relaţiilor mondiale, pentru a aduce stabilitatea şi unitatea în plan intern. Se consideră că aceasta va simţi ”pulsul epocii contemporane”, că va proteja statul de inamicii externi şi va dirija Georgia către orizonturi mai senine.  

Din primele reacţii ale politicienilor georgieni reiese că Zurabishvili va avea o orientare politică de dreapta şi va susţine partidul de guvernământ condus de B. Ivanishvili. Fiind un politician experimentat şi calificat în politica georgiană, aceasta a simţit creditul de încredere acordat de autorităţi şi va justifica probabil încrederea acordată. Problema va consta în capacitatea de a dezvolta cooperarea între politicienii georgieni, incluzând pe cei din opoziţia radicală, pentru a asigura stabilitatea politică internă.

Evaluările sunt pozitive în Armenia, Azerbaidjan şi chiar în Rusia, unde se consideră că noul preşedinte georgian este un diplomat rafinat şi un om politic format în Occident, care cunoaşte valoarea politicii externe a Georgiei, înţelege particularităţile formării şi promovării politicii externe a statului georgian din ultimele decenii în corelare cu noile realităţi regionale şi internaţionale. Sunt deja semnale că actualul climat de cooperare externă a Georgiei cu statele din Caucazul de Sud (2) va fi menţinut.

În ceea ce priveşte relaţiile Georgiei cu Rusia, este însă improbabil ca lucrurile să cunoască unele modificări pozitive, nici măcar în ideea deblocării relaţiilor bilaterale dacă nu apare o abordare conciliantă a Georgiei de către Moscova. De altfel, Zurabishvili a reiterat permanent că ”Rusia continuă să ocupe agresiv o cincime din statul nostru, aşa cum este situaţia încă din 2008”.

Lipsa unor progrese pe vectorul rusesc nu se va datora eventualelor limitări politice interne ale unor prerogative ale şefului statului pe această dimensiune, ci cu certitudine orientărilor politice certe şi ferme pro-occidentale a preşedintei de la Tbilisi. De reţinut că aceasta a subliniat frecvent că ”Georgia este un aliat militar strâns al UE şi al SUA. Vom avea nevoie de sprijin puternic din partea Occidentului pentru a restabili integritatea teritorială prin diplomaţie".

Evident că Zurabishvili deţine capitalul politic necesar în principalele capitale occidentale, precum şi instrumentele politice şi diplomatice. Rămâne însă de văzut cum va face faţă la noile condiţionări regionale sau internaţionale care vor fi de natură să provoace imperativele statale georgiene.

III. Armenia a fost din nou la urne pentru alegeri parlamentare anticipate. Contrarevoluţia a eşuat, Revoluţia continuă !

La 9 decembrie a.c., în Armenia au fost organizate alegeri parlamentare anticipate. Primul ministru în exerciţiu, N. Pashinyan, politicianul revoluţionar al anului 2018 care a insistat asupra organizării acestor alegeri, a câştigat cu blocul politic pe care îl conduce, ”Pasul Meu”, 70,45% din voturi. În afară de acest bloc, celelalte două mişcări politice care au reuşit să intre în Adunarea Naţională (parlamentul armean) sunt Partidul ”Armenia Prosperă”, locul al doilea cu 8,37%, respectiv Partidul ”Armenia Luminoasă”, clasat pe locul trei cu 6,37% dintre voturi. Celelalte forţe politice înscrise în cursa electorală nu au reuşit să depăşească bariera necesară pentru a intra în parlament.

Prima consecinţă politică se referă la noua configuraţie a parlamentului armean, ales pentru un mandat de cinci ani, care va include doar trei forţe politice: blocul Pashinyan şi celelalte două forţe politice menţionate, care au sprijinit într-o anumită măsură revoluţia de catifea din Armenia din aprilie-mai 2018. Ca atare, este de aşteptat ca, cel puţin într-o primă etapă, ultimele două partide clasate să se poziţioneze ca opoziţie constructivă. Având în vedere faptul că Constituţia garantează opoziţiei o treime din locurile deputaţilor, este previzibilă o repartiţie proporţională cu rezultatele obţinute, în sensul că blocul Pasul Meu să primească mai mult de două treimi din actualul număr de locuri (o premieră în Armenia), urmând ca opoziţia să primească locuri suplimentare, astfel încât să deţină ”treimea” constituţională. Cu alte cuvinte, va fi mărit numărul de fotolii parlamentare.

Pe de altă parte, victoria spectaculoasă l-a determinat pe Pashinyan să declare imediat după alegeri că, prin votul lor, cetăţenii armeni au reuşit să formeze în parlament o ”majoritate revoluţionară”, ceea ce demonstrează că Revoluţia armeană nu s-a consumat: "Prima etapă s-a încheiat. Unul dintre principalele obiective ale Revoluţiei este transformarea Armeniei într-o ţară dezvoltată şi foarte puternică, nu numai din punct de vedere economic, ci şi în planul politicii internaţionale".

Ca atare, obiectivele de etapă ale liderului Pashinyan au fost atinse. Acesta a primit la urne o largă legitimitate şi o poziţie foarte confortabilă în parlament, care-i va permite să-şi aplice ideile programatice în politica internă şi externă a noii Armenii. Ba chiar şi unele prevederi ale Constituţiei Armeniei, care l-ar deranja. În plus, alegerile au făcut posibilă eliminarea unor forţe politice extrem de ostile. Prin urmare, marea problemă va fi, de la început, cum să gestioneze comportamentul evolutiv al politicienilor din blocul său politic.

Reacţiile occidentale la rezultatele alegerilor armene au fost pozitive, cantonându-se practic în poziţii favorabile, de încurajare şi susţinere a noilor  autorităţi armene cu orientări pro-occidentale conduse de Pashinyan (poziţionări manifestate încă din primăvară, pe durata revoluţiei de catifea de la Erevan).

Liderii din spaţiul ex-sovietic aflaţi în relaţii cordiale cu Moscova au primit cu lipsă de entuziasm rezultatele din Armenia. Reticenţele faţă de politica externă pe care a promovat-o noul lider armean au apărut în ultimele luni de zile, mai ales pe fondul unor tendinţe de deviere a Armeniei de la curentele de integrare euro-asiatice, inclusiv în ceea ce priveşte problematica securităţii colective asigurate de mecanismele CSI şi OTSC. Moscova a fost atât de îngrijorată de această perspectivă încât, în toamnă l-a convocat la Moscova pe prim-ministrul armean pentru explicaţii. Nu este clar ce tip de asigurări a dat acesta la Kremlin, dar este cert că Pashinyan se află de atunci în monitorizare continuă.

Cât despre reacţia Azerbaidjan, evident că aceasta nu putea să fie decât una total ostilă noului lider de la Erevan care, din luna mai a.c., are numai cuvinte belicoase la adresa Baku. De aceea, intuindu-se că acest politician va pune Armenia pe picior de război în Nagorno-Karabah, la Baku se regretă că alegerile nu au pus punct la ”comedia politică care are loc în Armenia din aprilie 2018 şi care a oferit legitimitate liderului democraţiei stradale”, după cum se exprima recent un lider parlamentar azer.

IV.  Azerbaidjan a găzduit reuniunea NATO-Rusia la nivel militar înalt.

Azerbaidjan a organizat la 12.12.2018 o reuniune politico-militară NATO-Rusia la nivel înalt. Delegaţia aliată a fost condusă de Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa, generalul Curtis Scaparrotti, iar delegaţia Rusiei de către şeful Statului Major General al Forţelor Armate ruse, Generalul Valery Gherasimov.

Ambele părţi au exprimat gratitudinea faţă de preşedintele azer pentru găzduirea şi a celei de a doua reuniuni în acest format. Într-adevăr, Baku pare să fi fost  ”locul  perfect” – aşa cum l-au etichetat participanţii, pentru organizarea unor astfel de reuniuni, având în vedere că statul azer întreţine de ani buni relaţii preferenţiale (chiar privilegiate ar putea sune unele voci avizate în domeniu relaţiilor internaţionale) şi cu NATO, dar şi cu Rusia.

Date fiind circumstanţele actuale extrem de dificile ale situaţiei de securitate din Regiunea Extinsă a Mării Negre şi stadiul actual al relaţiilor dintre NATO şi Rusia, importanţa reuniunii şi a dialogului la nivel poltico-militar înalt a fost una certă şi semnificativă. Înalţii oficiali militari au realizat un schimb de opinii în legătură cu percepţiile celor două părţi asupra evoluţiilor dificile ale securităţii europene şi globale, cu accent pe Europa de Est şi Orientul Mijlociu.

Astfel de reuniuni reprezintă în sine demersuri de diplomaţie politico-militară, având rolul major de a crea un cadru propice pentru explorarea celor mai potrivite căi şi instrumente de reluare a unui dialog politic constructiv la niveluri politice şi militare ridicate între Alianţă şi Moscova.

Zona Mării Negre, care s-a transformat într-un spaţiu de ostilitate şi confruntare politică între Rusia şi NATO nu avea cum să fie evitată. Generalul rus a folosit momentul şi a subliniat insatisfacţia generată de întărirea prezenţei militare avansate a NATO în apropierea graniţelor Rusiei care, din perspectivă rusă, nu va fi de natură să contribuie la reducerea tensiunilor existente, şi aşa suficient de ridicate din ultima perioadă. În context, cercuri politice şi analitice ruse consideră că, în condiţiile în care viziunea Moscovei nu include pentru moment niciun fel de compromisuri, este foarte util ca Rusia şi NATO să se informeze reciproc asupra ”liniilor roşii” pe care le impun, astfel încât să nu fie escaladată starea de confruntare.

Totodată, părţile s-au informat reciproc despre cele mai importante exerciţii militare şi activităţi de instrucţie şi pregătire operaţională planificate a fi derulate pe parcursul anului 2019.

Pe de altă parte (şi aici apare un alt rol important al unor astfel de reuniuni), cele două părţi au căzut de acord că trebuie folosite pe mai departe mecanismele stabilite pentru a se evita interferenţele reciproce în activităţi militare din teren şi, mai ales, pentru evitarea unor ciocniri sau altor incidente militare întâmplătoare.

Vestea cea mai bună este probabil aceea că, la încheierea reuniunii, cele două părţi au reconfirmat interesul pentru menţinerea contactelor în acest format.

V. Ministrul ucrainean al apărării atrage atenţia asupra războiului la scara largă pe care Rusia îl pregăteşte Ucrainei.

În ultimele zile, o serie de politicieni ucraineni printre care şi ministrul apărării, atrag public atenţia asupra pericolului care planează asupra statului ucrainean, şi anume acela generat de un război la scară largă cu Rusia, nedeclarat acum, dar care poate deveni deschis. Concret, ministrul apărării, S.Poltorak, a declarat că "o asemenea ameninţare (n.n. -război la scară largă), din nefericire, există. Şi unul dintre motivele pentru care a fost necesar să se impună legea marţială a fost ameninţarea unei agresiuni deschise din partea Rusiei".

Politicianul a adăugat că, până în prezent Rusia a dislocat la graniţa cu Ucraina 29 de grupuri tactice de nivel batalion. În ansamblu, Rusia a concentrat la frontierele cu Ucraina o grupare operativă de circa 100.000 de militari, special instruiţi şi pregătiţi pentru a desfăşura acţiuni de luptă în proximitatea frontierelor ucrainene. Se precizează că forţele militare ruse deţin, cel mai probabil, toată logistica necesară, ”resurse, muniţii, combustibili şi alimente pentru a lansa agresiuni militare pe scară largă” împotriva Ucrainei. Din datele de cercetare ucrainene mai rezultă că ruşii deţin capacitatea de a consolida cu rapiditate gruparea constituită la frontierele cu Ucraina. Sunt semnalate frecvent manevre tactice de trupe, redislocări de tehnică blindată şi ale aviaţiei mai aproape de presupusa zonă de operaţii.

Anterior, Statul Major General al Forţelor Armate ale Ucrainei anunţa perspectiva unei invazii de proporţii a forţelor ruse pe teritoriul ucrainean. În acelaşi context, şeful Statului Major General, V.Mujenko (care comandă de la Kiev Operaţia Forţelor Întrunite în estul Ucrainei), a declarat că există dislocări de tancuri ruse T-62 la o distanţă de circa 18 km de frontiera ucraineană. Potrivit acestuia, Rusia a trecut la dislocarea de forţe şi constituirea unei mari unităţi de nivel divizie în Donbas, pe teritoriul auto-proclamatelor Republici Populare Donetsk şi Lugansk (DPR şi LPR).

Toate declaraţiile de îngrijorare prezentate mai sus au avut loc după ce preşedintele Ucrainei, P.Poroşenko, a declarat că Rusia ar fi triplat numărul tancurilor la frontierele ucrainene şi că, după ciocnirea de la Kerci, Rusia pregăteşte un război la scară largă cu Ucraina. În context, în cadrul unui interviu, liderul de la Kiev s-a adresat Kremlinului astfel: "Domnule Putin, acesta este un act de agresiune....este război. Aceasta nu este o glumă şi nici un incident sau vreo criză". Prin secretarul de presă Peskov, preşedintele rus a reacţionat, arătând că autorităţile ruse "nu sunt de acord cu această interpretare" a semnificaţiei confruntării militare de la Kerci, care a fost de fapt o provocare din partea autorităţilor ucrainene.

În acelaşi timp, preşedintele Parlamentului de la Kiev, A.Paruby, a solicitat NATO să disloce nave de război şi aeronave militare în zona Mării Negre şi Mării Azov, ca factor de garantare a stabilităţii şi securităţii în regiune.

Iar SUA a desemnat pe generalul Keith Dayton în calitate de reprezentant special şi consilier american pe lângă Ministerul Apărării şi Statul Major General ale Ucrainei.

1. Totodată, experţii militari turci consideră că, indiferent de circumstanţele geopolitice din Regiunea Mării Negre, înfiinţarea bazei navale din Surmene reprezintă ”o mişcare geostrategică foarte exactă”, dar nu şi suficientă (având în vedere celelalte dislocări de forţe navale şi suprafeţele mari de acoperit). Baza navală va spori capabilităţile operaţionale ale flotei militare turce, dar va contribui la dezvoltarea economico-socială a regiunii. Amiralul (r) turc C.Gurdeniz consideră că Turcia mai are nevoie de ”o bază navală în Cipru şi de un mare şantier naval în Mersin Tasucu, în Mediterana de Est.
2.  Pe durata cât a condus MAE georgian, S.Zurabishvili a fondat şi coordonat cooperarea în două trilaterale - (i) Georgia, Turcia, Armenia şi (ii) Georgia, Turcia, Azerbaidjan, la nivelul celor patru state existând convingerea că şi din noua funcţie aceasta va contribui activ la dezvoltarea în continuare a acestor formate. Cu atât mai mult cu cât în acea perioadă ţările menţionate au realizat un pas enorm de cooperare, construind şi activând ”harta energetică” a regiunii din care fac parte.