MAS Raport special - REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE (August 2019)

I. Ucraina la moment de bilanţ al primelor 100 de zile cu noul preşedinte 

La finele lunii august, în Ucraina a fost marcată împlirea a 100 de zile de ”domnie” a noului preşedinte Vladimir Zelensky, perioadă în care cel puţin o parte dintre cetăţeni aşteptau să apară şi primele realizări concrete ale promisiunilor acestuia la instalarea în fotoliul prezidenţial.

Rezultatele sunt însă modeste, după cum reiese din recentul sondaj al opiniei publice ucrainiene (1), realizat de Institutul Internaţional de Sociologie din Kiev, deşi peste 50% dintre ucrainieni consideră că direcţia actuală de dezvoltare a ţării este bună. Astfel, mai mult de 40% dintre ucraineni se aşteptau ca în această perioadă Zelensky să reducă facturile de utilităţi comunale, dar acest lucru nu s-a produs. Peste 30% dintre ucrainieni aşteptau accelerarea acţiunilor anti-corupţie  la nivel înalt, ca şi măsuri de investigare a cazurilor de corupţie şi a marilor reţele de crimă organizată. Nu s-a accelerat niciun proces pe această temă.

Însă problema cea mai importantă pentru peste o treime dintre ucrainiei este că  Zelensky ar fi trebuit să treacă la reglementarea războiului din estul ţării, deci să declanşeze deja negocieri directe cu Donetsk, Lugansk, respectiv cu Moscova, pentru restabilirea păcii în Donbas. Zelensky promisese că ”va face tot” ce este necesar. Este adevărat că, în această privinţă, Zelensky a încercat să exploreze poziţionarea Moscovei pe acest dosar şi a purtat convorbiri (cei drept neconcludente) cu preşedintele Putin, a obţinut girul liderilor occidentali importanţi pentru reluarea convorbirilor în formatul Normandia.  

Preşedintele Zelensky începe însă să conştientizeze că pentru Kremlin nu a fost şi nu este importantă personalitatea liderului de la Kiev, ci abordările şi demersurile acesteia. Pe acest fond, efectul periculos al politicii Kremlinului este din nou vizibil, şi anume faptul că Putin solicită mereu de la orice nou preşedinte sau guvern ucrainean mai mult decât ceea ce partea ucraineană poate digera şi accepta. În esenţă, Moscova doreşte nici mai mult nici mai puţin ca Ucraina ”să capituleze” şi să se reintegreze în spaţiul rusesc. Probabil că în cele 100 de zile de preşedinte, Zelensky a înţeles deja că nu mai poate spera să ajungă la o înţelegere cu Putin atât timp cât Kievul doreşte dialog de pe poziţii de egalitate şi un tratament adecvat unui stat suveran. Deşi, cel puţin declarativ pe durata campaniei, a lăsat să se înţeleagă că la Kremlin există raţionalitate şi dorinţa  de pace, acum Zelensky începe să perceapă duritatea şi inflexibilitatea pentru  concesii şi compromisuri a Kremlinului. În fond, aceasta este lecţia pe care, din perspectivă moscovită, trebuie să o ”simtă” direct oricare nou mare lider ucrainean care refuză să gliseze către poziţii clare pro-ruse. 

În aceste condiţii, este de înţeles că nu se poate ajunge uşor la compromisuri cu partea rusă. Şi mai este de înţeles menţinerea unei relative distanţări a preşedintelui Zelensky de o întreprindere politică concretă pe relaţia cu Rusia. Ca atare, este foarte verosimil ca Zelensky să conştientizeze că nu va putea să dezvolte un dialog normal şi să tranşeze cu Moscova atât timp cât pretinde că Ucraina este un stat absolut independent şi suveran. Aceasta deoarece, la Kremlin se consideră invariabil că suveranitatea deplină a statului ucrainean deranjează profund politica rusă bine-cunoscută, dedicată folosirii oricărei ”oportunităţi istorice” de a recăpăta influenţa asupra Ucrainei. După toate probabilităţile, ar fi o iluzie strategică pentru Zelensky să creadă că  Moscova va lăsa vreo altă opţiune Kievului.

Iar pentru Ucraina rămâne importantă distanţarea de Rusia, rezistenţa la agresiunile servite de Moscova. De aici şi principalele pericole care se abat asupra oricui este preşedinte ucrainean. Esenţa rezistenţei statului ucrainean în confruntarea cu Rusia are la bază impunerea dreptului Ucrainei de ”a exista ca Ucraina”. De aceea, agenda suveranităţii statului ucrainean a reuşit să devină imperativă pentru o parte suficient de largă a populaţiei active ucrainene, iar cei care susţin suveranitatea privesc cu mare atenţie maniera de acţiune a lui Zelensky, fiind gata să sancţioneze orice deviere a tânărului preşedinte.

În aceste circumstanţe, Ucraina rămâne pentru moment o redută serioasă împotriva tavălugului stârnit de Kremlin pentru a reobţine controlul şi influenţa în republicile ex-sovietice. Nu este clar dacă pesimismul pe acest mare dosar s-a instalat deja la preşedintele Zelensky şi dacă acesta va fi determinat să renunţe la o politică externă articulată pe dimensiunea rusă şi să se concentraze exclusiv pe consolidarea statalităţii Ucrainei. Mai mult, Zelensky traversează şi primele dezamăgiri importante generate de această dată de Occident. Europa a reprimit Rusia în Consiliul Europei, iar liderii G7 au convenit să invite Rusia pentru a relua participarea în acest club mondial. Şi asta fără ca Moscova să facă vreun gest politic, vreun compromis sau să se poziţioneaze pozitiv în raport cu Occidentul pe problema Crimea şi Donbas.

Între timp, Rada Supremă (n.n.-parlamentul) şi-a reluat activitatea în noua formulă rezultată după alegerile parlamentare recente. Partidul victorios al preşedintelui, Servitorul Poporului, nu are nevoie de nimeni pentru a face ceea ce doreşte, având o majoritate confortabilă. Rada a confirmat pe noul prim ministru al Ucrainei, în persoana lui Alexey Goncharuk, fost adjunct al şefului echipei preşedintelui Zelensky. Dar despre evoluţiile parlamentului şi formarea noului guvern se va vorbi într-un viitor material MAS dedicat. Iar pentru moment, schimbul reciproc de deţinuţi cu Rusia se află în continuare la stadiul de perfectare.

II. Republica Belarus intră în sezonul electoral, fiind însă sub lupa Moscovei.  

Următorul sezon electoral din Belarus intră în linie dreaptă. Pentru luna noiembrie sunt planificate alegerile generale parlamentare, iar la mijlocul anului 2020 se vor desfăşura alegerile prezidenţiale. Liderul autoritar Lukashenko (etichetat pe bună dreptate ca dictator de cercurile politice din Occident şi cele de opoziţie din Belarus) are deja cinci mandate de preşedinte, fiind cel mai longeviv şef de stat din republicile ex-sovietice. Spre deosebire însă de alegerile anterioare pe care le-a manipulat profund nedemocratic, acum simte în ceafă suflul Moscovei, care-i cere imperativ integrarea în Rusia (voci avizate recomandă a se citi ”reîncorporarea”). În aceste condiţii, apare tot mai intens dezbaterea asupra transferului sau tranziţiei puterii politice, procese pentru care Lukashenko încearcă să promită revederea Constituţiei. Deşi opoziţia semnalizează faptul că maşinăria lui Lukashenko s-ar pregăti pentru următoarele fraude electorale. În paralel, Lukashenko acceptă încălzirea relaţiilor cu Occidentul, în speţă cu UE şi SUA, cu care a şi reluat comunicarea oficială.  

Acesta este momentul în care John Bolton – consilier al preşedintelui american pentru securitatea, cunoscut pentru linia sa dură faţă de regimurile dictatoriale, ajunge la finele lunii august la Kiev, înainte de declanşarea ciclului electoral. Totodată, este moment în care se întrevede următorul conflict politic dintre Rusia şi Belarus. De aici şi propunerea belarusă ca relaţiile cu SUA să fie resetate plecând de la ”o pagină albă”, adică de la o ”pagină curată”. Oficialul american a dat în primul rând semnalul că SUA vor să se convingă (separat de UE) asupra situaţiei reale din Belarus, asupra viziunii lui Lukashenko de a tranşa integrarea în spaţiul rus pentru care Moscova nu mai are răbdare. A fost transmisă propunerea ca Minskul să exploreze posibilitatea unor importuri de produse petroliere din SUA, pentru care partea americană manifestă disponibilitate. Problemele de securitate ale regiunii au devenit mai clare pentru americani şi este necesară o înţelegere asupra modului în care ar putea fi dezvoltată situaţia politică în Belarus. SUA au mai dat un semnal serios Minskului, prin trimiterea recentă a unui ambasador la Minsk. Ceea ce denotă că SUA vor veghea asupra promisiunii privind organizarea de alegeri corecte şi democratice, şi vor verifica acest lucru. Desigur că, în context, insistenţele pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor omului au fost pe agendă, ca şi avertismentul dat despre ”pericolele investiţiilor Chinei în această Belarus. Se mai semnalizează Minskului că Belarus devine o ţară din ce în ce mai importantă pentru SUA, din perspectiva securităţii regionale şi europene.

Dar cea mai importantă chestiune rămâne, atât pentru Minsk, cât şi pentru liderii occidentali ce se va întâmpla pe relaţia Moscova – Minsk. Interesante sunt în acest sens concluziile liderului (2) organizaţiei civice ”Belarusul European”, important politician belarus de opoziţie, A.Sannikov (concluzii care de altfel coincid cu cele ale altor organizaţii care se situează pe poziţii anti-Lukashenko), care arată faptul că Rusia foloseşte Belarus (3) ca un cap de pod de pe care poate emite ameninţări la adresa spaţiului euro-atlantic.

Potrivit acestuia, unii lideri politici occidentali dau dovadă de foarte multă naivitate când evaluează problemele de securitate ale regiunii în care se află Belarus. În timp ce Lukashenko poziţionează statul său ca un fel de „donor de securitate” în spaţiul ex-sovietic, participâ activ cu trupe la toate aranjamentele şi manevrele militare ale Moscovei pe direcţia strategică Vest. Inclusiv la exerciţiile militare cu Rusia care sunt organizate frecvent în apropierea graniţelor Ucrainei şi care sunt dezvoltate după scenarii în care inamicii sunt NATO, sau Ucraina. Excepţie ar face strategii de la NATO care, după ultimele reacţii înregistrate de politicianul respectiv, ar percepe Belarus la dimensiunea reală, ca fâcând parte din ”maşina de război rusă”.

Pe scurt, cooperarea militară dintre Moscova şi Minsk a devenit atât de strânsă, încât Moscova utilizează deja teritoriul Belarusului ca pe o mare platformă militară. Politicianul belarus acceptă totuşi ideea că în ultima vreme Lukashenko a temperat acest comportament, realizând probabil că pune statul belarus şi pe el însuşi într-o situaţie periculoasă. În plus, se expune la o antagonizare a Occidentului şi a vecinilor săi, inclusiv Ucraina, cu care şi aşa relaţiile nu sunt dintre cele mai fericite.

Acum Lukashenko se teme că un scenariu de tip ”Crimea” ar putea fi jucat cu destulă uşurinţă de Moscova cu Belarus. Semnalele cele mai elocvente sunt considerate de către opoziţia politică belarusă ca fiind eforturile vizibile ale Moscovei de ”a pompa armamente” pentru militarizarea simultană pe direcţia Vest a Crimeei, Kalinigradului şi R.Belarus. O dovadă de necontestat ar fi şi propagarea în Belarus a conceptului „Lumii Ruse”, promovat insistent în republică chiar de forţe pro-Kremlin susţinute de Putin (pe acest fond, tineri din Belarus se implică cu entuziasm în activităţile unor tabere para-militarizate). Singura chestiune care reţine Moscova să aplice un astfel de scenariu de absorţie (unii spun anexare) a Belarus ar fi costurile de politică externă pe care Kremlinul ar trebui să le plătească într-o astfel de dezvoltare. În plus, masa critică de popularitate la nivelul societăţii ruse a ideii de (re)alipire la Rusia nu este încă formată, deşi Kremlinul controlează într-o proporţie substanţială Belarus, tinzând să o priveze de suveranitate.

Deşi fireşte statisticile oficiale nu se referă la acest lucru, pentru moment există senzaţia la nivelul societăţii belaruse că preşedintele Putin este mai popular în Belarus decât propriul preşedinte, care, în ultima perioadă, se eschivează de la declaraţii politice serioase şi de la acţiuni care să indice că deţine controlul ferm asupra dezvoltărilor politice din statul belarus. Totuşi opţiunea politică este din nou în mâinile lui Lukashenko, care va decide cu privire la organizarea de alegeri libere pentru a permite forţelor naţionaliste de opoziţie să apere Belarus. Rămâne de vâzut cum va folosi dăinuitorul lider belarus această mare oportunitate în sezonul electoral viitor. 

III. Declaraţia premierului armean ”Karabah este Armenia. Şi punct !” produce regres major în reglementarea conflictului Nagorno-Karabah  

Retorica Erevanului la adresa Azerbaidjan a revenit destul de brusc la tonalitatea anilor anteriori, în ciuda aplanării în ultimele luni a asperităţilor mai profunde din dialogul bilateral cu Azerbaidjan asupra conflictului Nagorno-Karabah. Astfel, ministrul armean de externe, Z.Mnatsakanyan, a întărit (14 august) declaraţia publică recentă a premierului Armeniei, Nikol Pashiniyan, referitoare la teritoriile aflate în litigiu cu partea azeră de zeci de ani: „Karabah este Armenia. Şi punct !”.

Această afirmaţie a fost repetată în mod obsesiv alături de alte mesaje adresate armenilor de premierul Pashiniyan cu ocazia unui discurs (5 august) la deschiderea tradiţionalelor Jocuri Sportive Pan-armene, organizate în chip simbolic şi demonstrativ pentru prima dată în ultimii 20 de ani la Khankendi -Karabah. Adică exact pe un teritoriu aflat sub ocupaţie armeană şi evident revendicat de Azerbaidjan. În context este semnificativ de notat că Jocurile Pan-armene se organizează tradiţional pentru a da unitate diasporei armene, dar în acest an premierul armean a ales locaţia cu pricina pentru a da o culoare suplimentară de naţionalism, într-un gest care s-a dorit a simboliza ”Trinitatea armenilor – Karabah, Diaspora şi Mama-Armenia”. Încălcând convenienţele diplomatice, liderul armean a declarat că ”Karabah – este parte integrantă a Armeniei”, la care a adăugat detalii privind măreţul său proiect de ţară (4), ”Armenia-2050”.   

Premierul armean nu s-a limitat aici, ci a reiterat că orice acord de pace cu Azerbaidjan poate fi convenit „doar cu sprijinul masiv al cetăţenilor în Armenia şi Karabakh”. Mai mult, Pashiniyan a subliniat că ”Revoluţia trebuie continuată în Karabah” (n.n. – referire la revoluţia din anul 2018 din Armenia) şi că Erevanul va garanta alegeri transparente şi libere ale ”preşedintelui” Karabah, programate pentru anul 2020 (este deja de notorietate că Pashinyan încearcă să înlocuiască liderul actualului regim separatist din Karabah).

Evident că mesajele premierului (5) au fost adresate cu precădere pentru auditoriul extern şi că acestea au aruncat pur şi simplu în aer progresul înregistrat în dialogul cu Baku, ştergând cu buretele eforturile din ultima perioadă ale Grupului Minsk al OSCE. Ca atare, nu este exclus ca Pashiniyan să intenţioneze modificarea formatului anterior al negocierilor, iar apelul său să vizeze diaspora din SUA şi Franţa pentru a sensibiliza aceste state în ideea de a oferi sprijin politicii sale. Căutarea unor parteneri alternativi la Rusia poate avea însă un efect contrar, cu atât mai mult cu cât acest gest ar antagoniza Moscova şi Ankara. 

Nu este nicio surpriză că noua retorică a lui Pasiniyan a revoltat pestă măsură Baku.  MAE azer a subliniat că ”Răbdarea noastră nu este fără limită. Armenia ar trebui să decidă: doreşte pacea sau escaladarea? Impresia este că actuala conducere armeană acţionează în mod conştient pentru escaladarea situaţiei şi nu pentru reglementare". Din perspectivă azeră, noua abordare armeană duce înapoi către confruntare, fiind cunoscut de altfel faptul că Baku nu este nici pe departe mulţumit cu status-quo-ul actual, care are la bază perpetuarea ocupaţiei teritoriului şi a confruntărilor militare peste linia de contact.

Cert este însă că Pashiniyan a reuşit să reagraveze confruntările pe linia frontului cu Azerbaidjan. La numai câteva zile după evenimentul analizat mai sus, cele două părţi au trecut la învinuiri reciproce de reaprindere a acţiunilor militare, folosindu-se armamente de diferite calibre. Erevanul este acuzat chiar că a trecut la ocuparea a zeci de hectare pe direcţia sud-est în adâncimea teritoriului azer. Sau că ar fi desfăşurat acţiuni militare pentru preluarea controlului asupra autostrăzii care leagă Azerbaidjan de Georgia. Şi evident că noile confruntări sunt soldate cu noi victime în rândul militarilor celor două părţi.  Rămâne deci de văzut cum se va escalada atmosfera de război şi confruntările militare în teren, respectiv cum vor reacţiona puterile garante pentru contracararea noii provocări lansate Baku de premierul armean. 

IV. Aprofundarea cooperării militare Rusia – Turcia la Salonul Aeronautic MAKS-2019 de la Moscova

Dialogul politic turco-rus la nivel înalt a înregistrat o nouă etapă de progres, cu ocazia recentei vizite (27 august) la Moscova a preşedintelui Erdogan. În programul acestei vizite s-a alocat un timp semnificativ – chiar record diplomatic la acest nivel, pentru ca delegaţia turcă să participe la Salonul Aeronautic Internaţional MAKS-2019 de lângă Moscova, a cărui deschidere a coincis cu prezenţa preşedintelui turc. În acest peisaj a fost desigur discutate pe îndelete perspectivele dezvoltării cooperării tehnico-militare dintre Rusia şi Turcia, ulterior ”renumitului” contract de livrare către Ankara a sistemelor de rachete S-400.

Au rezultat câteva aspecte importante care ar trebui să fie reţinute de comunitatea de interese euro-atlantică. Detalii care, de altfel, au fost puse la dispoziţia publicului chiar de către de către gazdă. Preşedintele rus Vladimir Putin a declarat că a discutat cu omologul său turc Erdogan despre posibilitatea trecerii la o nouă fază a cooperării tehnico-militare, şi anume producţia în comun de aeronave ruse. A fost vorba despre cooperarea pentru fabricarea avioanelor Su-35, Putin subiniind că poate fi explorată şi posibila cooperare pentru dezvoltarea (6) avionului multirol de nouă generaţie Su-57. Putin a mai precizat că ”avem multe oportunităţi” de cooperare cu partenerul turc.

Preşedintelui Erdogan i-au fost prezentate cu această ocazie nu numai modele de aeronautică militară, dar şi alte sisteme noi de armamente, incluzând complexe tehnice de luptă radioelectronice. În opinia preşedintelui rus, mare parte din echipamentele militare prezentate părţii turce au creat un real interes  partenerilor turci. Iar interesul părţii turce a fost exprimat nu numai din perspectiva achiziţiei unor astfel de armamente, dar mai ales pentru explorarea condiţiilor de cooperare între industriile de apărare ale celor două state pentru producţia de serie a respectivelor echipamente militare. Referitor la acest detaliu, Putin a precizat că ”...suntem pregătiţi pentru acest lucru şi vom discuta de acum intens pe anumite domenii” concrete.

Preşedintele Putin a mai subliniat că industria rusă de apărare este extrem de promiţătoare deopotrivă în domeniul aviaţiei militare şi civile. Acesta a observat că delegaţia preşedintelui turc a evaluat atent noua aeronavă rusă de linie, MS-21 (care a şi realizat primul zbor demonstrativ la acest salon), în timp ce  preşedintele Turciei a fost atras foarte mult de tehnologia de producţie a elicopterelor militare şi civile, în particular de elicopterul Mi-38 şi de elicopterele uşoare care sunt fabricate în versiunea pentru intervenţie medicală. Erdogan ar fi dezvăluit intenţia sa de a dezvolta un program industrial prin cooperare cu partea rusă pentru realizarea de ambulanţe aeriene pe platforma unor astfel de elicoptere, idee ce a găsit rezonanţă în rândul industriaşilor ruşi.

Cercuri analitice ruse consideră că planurile Ankarei de a extinde cooperarea în sfera tehnico-militară cu Moscova au potenţialul de a deveni un factor suplimentar de presiune asupra Washingtonului, în special în ceea ce priveşte realizarea de către americani a zonei de securitate în nordul Siriei. Chiar şi în aceste condiţii, totul depinde de partea turcă, în sensul că Ankara trebuie să decidă ce anume doreşte în cooperarea tehnico-militară bilaterală, nefiind previzibile obiecţii politice fundamentale din partea rusă.

V. Georgia între provocările ruse şi opţiunile occidentale, la 11 ani de la războiul cu Rusia.  

Preşedinta Georgiei, Salome Zurabishvili, a declarat, în contexul împlinirii a 11 ani de la războiul cu Rusia soldat cu pierderea a două teritorii importante, că ţara nu va accepta niciodată pierderea Abhaziei şi Osetiei de Sud. Aceasta doreşte ca restituirea acestor teritorii să se producă în timpul preşedinţiei sale, fiind convinsă că va veni vremea când Abkhazia şi Osetia de Sud vor putea reveni pe cale paşnică la Georgia: ”Cea mai mare dorinţă şi obiectivul meu este ca revenirea să se întâmple în termenul preşedinţiei mele, pentru care folosesc toate oportunităţile şi modalităţile”.

La nivelul Consiliul de Securitate al ONU a avut loc o şedinţă cu uşile închise privind situaţia de securitate din Georgia, în acelaşi context al comemorării în luna august a razboiului ruso-georgian şi decuplării de Georgia a auto-declaratelor republici separatiste recunoscute oficial de către Rusia, Abhazia şi Osetia de Sud. Ulterior, a apărut o declaraţie publică pe acest subiect realizată de reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Poloniei, Belgiei, Estoniei, Germaniei şi Franţei, prin care s-a reiterat sprijinul statelor respective pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Georgiei în perimetrul frontierelor recunoscute internaţional.

În paralel, reprezentantul permanent rus la ONU, D.Polyansky, a declarat că singura modalitate de a reduce tensiunea dintre Georgia - pe de o parte, şi Abhazia şi Osetia de Sud - pe de altă parte, ar fi dezvoltarea dialogului dintre Tbilisi, Tskhinvali şi Sukhumi. Iar restabilirea relaţiilor cu Rusia, pentru care ar exista disponibilitate la Moscova potrivit oficialului menţionat, ar putea pava acest drum. Cu atât mai mult cu cât, în ultimul timp, mai mulţi oficiali ruşi şi georgieni observă faptul că Moscova dă multe semnale pozitive pentru a se relua relaţii bilaterale cu Georgia. Aceasta este vizibil la nivelul contactelor dintre cetăţenii celor două state şi al relaţiilor comerciale (în ciuda turbulenţelor politice bilaterale, mulţi turişti ruşi vizitează Georgia, în timp ce din ce în ce mai multe mărfuri georgiene intră fără restricţii pe pieţele ruse).

În acelaşi timp şi cu acelaşi prilej, preşedintele Osetiei de Sud, Anatoly Bibilov, a declarat că recunoaşterea atacului georgian asupra republicii sale (7) din august 2008 drept ”genocid asupra poporului osetin” ar fi una dintre condiţiile de trecere la reconcilierea cu georgienii. S-ar intenţiona chiar să se solicite recunoaşterea aşa-zisului genocid la UE şi ONU, precum şi puţinelor ţări cu care Osetia de Sud are relaţii diplomatice. Acesta a mai spus că este gata să negocieze cu nou-alesul preşedinte al Georgiei, Salome Zurabishvili, dacă Tbilisi semnează un document privind nefolosirea forţei împotriva Osetiei de Sud.

Pe de altă parte, Kremlinul are şi ceva nou de reproşat Georgiei, context în care  Moscova a remarcat (23 august) cu totală insatisfacţie că autorităţile georgiene pregătesc terenul pentru desfăşurarea unei baze militare a SUA în ţară, indicând că este iminentă semnarea unui nou acord de cooperare militară americano-georgian în domeniul apărării în acest sens. Acordul ar stabili condiţiile pentru staţionarea de trupe americane în Georgia pe fondul noii crize a relaţiilor ruso-georgiene. Moscova reaminteşte Tbilisi că o bază militară a SUA pe teritoriul georgian va provoca o reacţie negativă, dură, de răspuns a Rusiei.

Preşedinta Georgiei a dat semnalul politic pentru Moscova, promovând demersul american (8) în ţara sa: „Fiind în parteneriat cu NATO în România şi Bulgaria în vestul Mării Negre, Georgia constituie un partener strategic vital pe coasta de est şi suntem gata ca Marea Neagră să fie mai strâns legată de SUA”. Argumentul politic georgian cel mai important este că, atât timp cât Rusia are baze militare în Abhazia şi Osetia de Sud, are dreptul de a permite Occidentului, NATO şi SUA să disloce baze militare pe teritoriul georgian. Mai ales în condiţiile în care, potrivit premierului georgian M.Bakhtadze (proaspăt retras din funcţie, ceea ce a declanşat în aceste zile o criză politică internă în Georgia), de vreme ce relaţiile Georgiei cu NATO, UE şi partenerul strategic al SUA „nu au fost niciodată la fel de ridicate ca acum”, autorităţile georgiene trebuie să ia decizii bazate numai pe interesele statului lor.

În context, trebuie remarcat că oficialii georgieni nu au dezvăluit încă detaliile unui nou acord militar cu SUA. În Rusia se vorbeşte despre dislocări americane în ”puncte de securitate comună” pe teritoriul georgian. Există referiri în mass-media din Georgia că aceste dislocări s-ar localiza în apropiere de Osetia de Sud şi Abhazia, recunoscându-se unanim că un astfel de aranjament militar va fi percepută de Moscova ca o ameninţare deschisă. De unde şi dubii că militarii americani ar fi de acord cu această opţiune în final. Din puţinele referiri ale ministrului georgian ala apărării, L.Izoria, a reieşit că baza americană din Georgia va fi numită „Petale de Crin”, şi ar include acele ”puncte de securitate comună”. Acesta a mai clarificat că abordarea se datorează faptului că armata americană nu intenţionează să participe cu georgienii la vreo operaţiune militară de securitate, sarcina principală a bazei urmând a fi aceea de a acorda părţii georgiene sprijin logistic militar.

_____________________________________________________________

 (1) https://kiis.com.ua/?lang=rus&cat=reports&id=888&page=1, http://uacrisis.org/ru/73042-public-opinions-survey-august-2019 şi https://interfax.com.ua/news/general/608686.html

(2) Andrei Sannikov este un politician al opoziţiei dure, care se afă în exil în Polonia, de unde coordonează acţiunile opoziţiei politice de la Minsk.

(3)  http://europeanbelarus.org/be/news/2019/6/12/4420/, https://ru.krymr.com/a/rossiya-mozhet-poglotit-belarus-po-krymskomu-scenariu/30131760.html,  https://www.golos-ameriki.ru/a/sannikov-interview/, https://ru.krymr.com/a/rossiya-mozhet-poglotit-belarus-po-krymskomu-scenariu/30131760.html

(4)  Pashiniyan a promis o creştere accentuată a populaţiei de până la 5 milioane de persoane (acum numărul oficial este de 2,9 milioane), crearea a 1,5 milioane de locuri de muncă, construcţia unor companii comerciale de înaltă tehnologie cu cifre de afaceri de miliarde USD şi creşterea explozivă a turismului. În plus, Pashiniyan visează că Armata Armeniei ar trebui să-şi asume un loc în primele douăzeci cele mai puternice din lume, iar serviciile sale de informaţii ar trebui să se numere printre cele mai puternice zece din lume în ceea ce priveşte eficacitatea.

(5) https://www.rferl.org/a/baku-yerevan-trade-accusations-after-pashinian-visits-nagorno-karabakh/30098067.html

(6) De menţionat că Su-57 este un avion de vânătoare multirol de generaţia a cincea, care a intrat deja în producţia de serie. Forţele Aero-Cosmice ruse au semnat deja în acest an un contract pentru livrarea a 76 de avioane de acest tip.

(7) Trebuie reamintit că, în august 2008, trupele georgiene au acţionat în Tskhinvali - capitala Osetiei de Sud şi au încercat, de asemenea, să restabilească controlul asupra acestei regiuni. Rusia a trimis trupe în Osetia de Sud şi a eliminat armata Georgiei. Totodată, la 26 august 2008, Moscova a recunoscut suveranitatea şi independenţa Osetiei de Sud şi a Abhaziei, Georgia refuzând evident să recunoască independenţa fostelor sale regiuni.

(8) De remarcat totuşi că anterior, şefa statului georgian considera că "Nu ar trebui să luăm măsuri care să fie considerate provocări. Nu cred că SUA sunt gata să dezvolte o bază militară la noi. Este posibil ca astfel de acţiuni să provoace o reacţie negativă nu numai din partea Rusiei, ci şi din partea diferitelor mişcări teroriste care sunt încă foarte active în Caucaz ".