MAS Raport special - REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE (August)

I. Preşedintele Belarus trece de la şantajul isteric la supunere faţă de Moscova, ceea ce indică un proces de rezolvare a crizei interne controlat de Kremlin.

Pe parcursul lunii august, preşedinţii Putin şi Lukashenko au avut mai multe convorbiri telefonice, legate evident de situaţia explozivă din Belarus, ca urmare a protestelor de masă prelungite în ultimele trei săptămâni. Proteste care contestă alegerile prezidenţiale din 9 august din acest stat - câştigate cu 80% de Lukashenko prin manipulare a voturilor şi care cer plecarea dictatorului. Conţinutul convorbirilor este desigur păstrat sub cheie, dar unele declaraţii ale celor doi oficiali reuşesc totuşi să canalizeze concluziile cercurilor politice şi analitice internaţionale cu privire la situaţia din această mică republică ex-sovietică. Pe ansamblu, rezultă că Lukashenko va fi susţinut de Kremlin pentru a nu ceda puterea sub presiunea protestelor, şi mai ales pentru ca orientarea statului să nu fie schimbată către Occident.

Se clarifică totodată şi faptul că opoziţiei pro-occidentale de la Minsk nu i se va permite să preia puterea. În Lituania a început să funcţioneze cu rezultate modeste un Consiliul de coordonare al forţelor de opoziţie din Belarus. Statele baltice găzduiesc, ca şi Polonia, membri marcanţi în exil ai opoziţiei belaruse pro-occidentale. Politicienii din aceste state, ca şi principalele cancelarii occidentale, care insistă ca UE şi NATO să interfereze asupra situaţiei din Belarus sunt admonestaţi însă imediat de diplomaţia de la Moscova, care arată că Belarus nu aparţine organizaţiilor respective. Deşi până acum UE nu a introdus sancţiuni severe Minskului, iar NATO nu a intervenit militar, aşa cum de altfel nu a intervenit în niciun conflict de pe teritoriul republicilor ex-sovietice în care Rusia este prezentă.

MAE rus mai arată că numai Rusia are legitimitatea, drepturi sau chiar obligaţii juridice în raport cu Belarus, inclusiv în plan politic şi de intervenţie militară, în virtutea faptului că ambele sunt state membru ale Tratatului de securitate colectivă OTSC şi - mai ales, sunt părţi ale Uniunii Rusia–Belarus. Acesta este de fapt şi singurul element politic şi de drept internaţional la care a putut face apel Lukashenko pentru a fi sprijinit numai de Rusia să rămână la putere. Desigur în anumite condiţii, pe care probabil că încearcă deja să le negocieze cu Kremlinul.       

Reamintim că Lukashenko s-a opus în ultimul an integrării totale a Belarus în proiectele integraţioniste ale Moscovei, fie aceasta în cadrul Uniunii Rusia-Belarus, vechi de 20 de ani. Lukashenko insista extrem de vocal a se citi integrarea drept ”încorporarea” de către Rusia a Belarus. Acum, ”ultimul dictator din Europa” – cum este etichetat internaţional Lukasshenko, nu a mai avut de ales, fiind ”la mâna Moscovei”, mult mai axact fiind total dependent de voinţa şi bună-voinţa lui Putin.

Lukashenko şi Putin ar fi discutat (24 august) felul cum situaţia din Belarus poate fi influenţată de ceea ce forţe occidentale ar pregăti pe ”conturul exterior” al statului, deci în special pe direcţia vestică din perspectiva Minskului. Potrivit lui Lukashhenko, cei doi lideri au decis să conlucreze pentru a face faţă împreună provocărilor curente din republică respingând orice potenţială interferenţă din Occident, inclusiv de natură militară. Acesta susţine că, dacă vor apare provocări militare pe direcţia vest, atunci ar fi necesar să se utilizeze o grupare militară ruso-belarusă, care se va baza pe armata belarusă, dar sprijinită puternic de forţe militare ruse.

În acest mod, Lukashenko pregăteşte politic terenul şi populaţia pentru ca militarii ruşi să intre în ţară dacă situaţia se va degrada periculos în defavoarea dictatorului, iar opoziţia rusă pro-occidentală s-ar consolida în aşa măsură încât să fie capabilă să preia puterea şi să schimbe orientarea geopolitică a statului. Militarii ruşi – fie ei din trupele de la interne sau de la armată ar trebui să facă ceea ce Lukashenko nu poate să ceară de la militarii belaruşi, adică să tragă în propriul popor. În aceste condiţii, intrarea militarilor ruşi în joc nu va constitui o invazie, ci ”răspunsul firesc” al partenerului strategic şi aliatului rus la solicitarea imperativă a regimului Lukashenko de a interveni pentru restabilirea ordinii constituţionale în stat. Costurile ulterioare pentru Belarus în materie de suveranitate şi independenţă se pare că nu mai contează deja pentru dictatorul belarus.

Lukashenko declara pentru agenţia de presă BelTa că ”SUA şi Europa se află în spatele” protestelor din ţară, pentru că aceste state ar dori să atragă Belarus în Occident şi să includă acest stat într-un ”coridor de la Marea Baltică la Marea Neagră”, un ”coridor sanitar anti-Rusia”, care să includă statele baltice şi Ucraina. ”L-am avertizat pe preşedintele Rusiei despre situaţia din Belarus. Avem o înţelegere similară completă (nn – asupra dezvoltărilor), avem un Tratat OSTC  în vigoare şi altul privind Uniunea Statală” - declara la 21 august Lukashenko. Acesta a lansat anterior acuze la adresa NATO că ar disloca la frontierele vestice ale Belarus tancuri şi avioane, motiv pentru care forţele armate belaruse fac redislocări şi pregătirile pentru luptă necesare către această direcţie.

De notat că Lukashenko a trecut la un discurs anti-occidental abraziv, susţinut politic şi diplomatic pe măsură de la Moscova, retorica potrivit căreia interferenţele străine occidentale pot fi văzute în situaţia ”din teren” a protestelor. Acesta acuză coordonatorii protestelor că încearcă să acţioneze în Belarus după ”manualele revoluţiilor colorate”, fiind convins că acţiunile protestatarilor sunt ”sub control” exercitat din Polonia, Marea Britanie şi Cehia. 

Turbulenţele de stradă continuă la Minsk. Mişcări mari de protest neautorizate au fost semnalate şi în ultimele zile ale lunii august, femeile încercând chiar un ”marş al solidarităţii” şi imposibilul: adică să-l convingă prin proteste în stradă pe preşedinte să renunţe la funcţie. Protestele s-au soldat cu ciocniri cu structurile de forţă, care au folosit arme şi tancuri. Au fost operate noi reţineri de protestatari şi ducerea acestora în locaţii necunoscute, folosindu-se autobuze fără numere de înmatriculare.

Un reprezentant al autorităţilor de la Minsk a comunicat că ”cifra maximală” privind gradul de radicalizare împotriva regimului Lukaşenko la nivelul cetăţenilor belaruşi este situată undeva în intervalul a 20%-30% dintre cetăţeni. Cert este că regimul este la locul lui, controlează complet aparatul politic şi administrativ, iar opoziţia în sine nu a evoluat dincolo de a menţine o atmosferă de proteste pe străzi.

Preşedintele Putin a dat ordin între timp să fie constituită o ”forţă specială de rezervă” - probabil din trupe de interne şi de poliţie militară, care să fie gata de intervenţie în Belarus dacă situaţia va degenera catastrofal şi va fi necesară o intervenţie armată pentru rezolvarea crizei politice interne. În plus, Putin l-a invitat la Moscova pe Lukasenko într-o vizită de lucru care s-ar desfăşura în perioada imediat următoare. Va fi momentul ideal pentru ca Lukashenko să fie determinat să-şi îndeplinească ”obligaţiile de integrare” anterioare faţă de Rusia şi să înlocuiască ”şantajul isteric” cu supunerea politică faţă de Moscova. De altfel, Lukashenko revenit la termenii de ”frăţie” care leagă indisolubil pe cetăţenii belaruşi şi ruşi într-o ”Patrie comună, aceea de la Brest la Vladivostok”.

Scenariul cel mai probabil este că în această ”supunere” a dictatorului belarus va intra şi transferul puterii în Belarus către un succesor agreat şi în cadrul unui proces controlat de Kremlin.

II. Forum Internaţional Tehnico-Militar ”ARMY-2020”, organizat de Rusia în plină pandemie la scară naţională.

În perioada 23-29 august, Rusia a organizat cel de al şaselea Forum Internaţional Tehnico-Militar ”ARMY-2020”, care a reunit nu numai militari ruşi şi străini în domeniul armamentelor, ci şi industriaşi şi afacerişti interesaţi de evoluţiile tehnologiilor din industria de apărare rusă. Evenimentul a fost susţinut de conducerea statului şi armatei ruse, dorindu-se a fi o altă demonstraţie de forţă, pe plan extern dar mai ales la nivel naţional, a Complexului Militar-Industrial (CMI).

Forumul a oferit programe diversificate expoziţionale de tehnică militară, de exerciţii demonstrative, conferinţe tehnico-ştiinţifice, întâlniri de afaceri şi acţiuni culturale în mai toate regiunile militare ruse şi la Flota de Nord. O atenţie deosebită a fost acordată evenimentelor expoziţionale tematice, expoziţiei specializate ”Innovation day” şi evenimentelor clusterului de aviaţie de la Baza aeriană rusă Kubinka. La baza de testare a rachetelor şi sistemelor de aviaţie de la Ashuluk a fost organizată prezentarea de vehicule aeriene fără pilot, în special UAV-urile Orion şi Helios.

Ca atare, Forumul s-a desfăşurat în locaţii diferite situate la distanţe mari unele de altele, de unde şi faptul că participarea externă a fost centrată pe domenii şi mai ales locaţii de interes punctual. Mai mult, locuitori din unele regiuni nu au fost încântaţi de evenimentele Forumului în localităţile lor. De exemplu, locuitorii din Sevastopol au organizat proteste în timpul deschiderii forumului ”Army-2020”, afişând bannere cu cuvintele ”Scoateţi tancurile de lângă casele noastre!”. Mai mult, se solicită ca în viitor, armata rusă să efectueze exerciţii cu echipamente militare în locaţii specializate, şi nu în cartierele de locuit.

Chiar dacă iniţial organizatorii aşteptau participarea de delegaţii străine din 92 state, se pare că pandemia Covid-19 a redus sever nivelul de participare externă. Peste 1.500 de producători ruşi au prezentat, static sau în demonstraţii dinamice, circa 28 de mii de produse pentru uz în domeniul apărării. A fost mediatizat faptul că Ministerul rus al apărării a încheiat circa 41 de contracte pentru modernizări şi noi armamente în valoare totală de 1,16 mld. ruble. Deşi, evident că nu era necesar pentru ruşi să aştepte un astfel de eveniment ca să semneze acele contracte.

Despre eventuale contracte puternice de livrări la extern a unor armamente importante nu s-a vorbit încă public, ceea ce spune multe. Poate cu excepţia unor contracte cu Sudan şi Laos. Rusia a oferit pentru export noul avion Su-57, iar unele cercuri mediatice sugerează că Turcia ar fi ”bătut palma” acolo pentru un lot de avioane Su-35 de generaţia 4++. Este de notorietate că Ankara cochetează cu achiziţii de Su-35 şi Su-57 pentru a compensa pierderea noilor F-35 americane, dar informaţiile de mai sus nu sunt deocamdată confirmate oficial.

De notat că, la unele dintre evenimentele din marja forumului au fost prezentate şi noi armamente ruseşti, pentru care s-a realizat o publicitate cât mai largă. Una dintre principalele noutăţi în materie de armamente avansate prezentate este considerată a fi sistemul de rachete dirijate anti-tanc Hermes. Potrivit producătorilor, noutatea ”revoluţionară” a acestui sistem ar fi dată de formula de utilizare în luptă ”100 la 100”, care ar arăta că distanţa de nimicire a unei ţinte la 100 de km se face cu precizie de 100%. Dacă această caracteristică corespunde realităţii, atunci Hermes poate deveni un lider în clasa sa de arme[1] şi, potrivit constructorilor, nu va lăsa mari şanse concurenţei chiar la preţuri mari[2]. Sistemul Hermes are distanţa maximă de acţiune de 100 km şi o viteză maximă a rachetelor de 1000 m/s. Este un sistem care include un vehicul cu instalaţii de  lansare cu 6, 12, sau 24 de rachete, un vehicul cu ​radar multifuncţional şi un vehicul de comandă. Nu se cunoaşte exact ce tip de rachete va folosi Hermes - se presupune a fi de două calibre, în funcţie de distanţă - de 170 mm sau 210 mm. Sistemul de ghidare este combinat, la lansare cu ajutorul unui sistem inerţial sau radio, iar în apropierea ţintei cu sistem de auto-dirijare, probabil cu laser.

Organizatorii ruşi au prezentat şi cele mai noi modernizări la blindate moderne, în special tancurile T-14 Armata, T-90M, T-80BVM şi T-72B3. Sau maşina blindată de luptă de infanterie BMP-3 şi transportorul blindat BTR-82A. Au fost prezentate echipamente militare specifice mai multor tipuri de trupe. De exemplu,  sisteme de apărare antiaeriană S-400 Triumph, Tor-M-2U, Pantsir-S1, Buk-M2, arme de artilerie şi sisteme de rachete, inclusiv Tornado-G, Tornado-S, Uragan, sisteme de artilerie autopropulsate 2S19 Msta-S, Akatsiya, Gvozdika, diverse echipamente de război electronic, vehicule aeriene fără pilot, echipamente pentru trupe de geniu, de protecţie chimică, biologică şi radiologică şi multe altele.

III. Turcia dezlănţuie dispute periculoase cu Grecia în Mediterana de Est, care testează rezilienţa UE.

Luna august a fost marcată de noi şi periculoase escaladări ale confruntărilor dintre Turcia şi Grecia, datorate strategiei energetice agresive a Ankarei în Mediterana de Est. UE a optat desigur pentru susţinerea politică (Franţa şi militar) a Greciei şi a Ciprului. Turcia - care a trimis nave de foraj pentru exploatarea resurselor energetice din platforma continentală, invocă drepturile sale legitime, ca şi pe cele ale Republicii Turce a Ciprului de Nord. Ankara a acuzat Grecia recent că încearcă prin mijloace legislative unilaterale să-şi extindă apele teritoriale de la 6 la 12 mile maritime. Contestă acordurile externe ale Greciei dedicate redefinirii frontierelor maritime şi care au potenţialul de a impune  - cu sau fără negocieri, noi reguli în regiune pentru desfăşurarea de foraje pentru gaze naturale în zonele aflate în litigiu din Cipru.  

La modul mai concret, Turcia alimentează periculos jocul regional de putere, a cărui principală miză este accesul de resursele energetice din Mediterana de Est. Folosirea forţei militare pentru atingerea obiectivelor sale nu mai pare o chestiune de neimaginat. Oricum, politicile turceşti (sau strategia de politică externă a Ankarei, dacă aşa ceva există cu adevărat) generează din ce în ce mai multe dificultăţi şi disconfort pentru partenerii săi occidentali. Citându-l pe ministrul turc de externe, Mevlut Cavusoglu, asta înseamnă: ”Turcia este aici. Trebuie să lucraţi cu Turcia.”

În această conjunctură regională, Turcia recurge permanent la provocări, inclusiv la un discurs de desconsiderare faţă de UE şi unele state membre ostile politicilor turce[3]. Guvernul turc a etichetat poziţionarea UE cu privire la frontierele maritime din Mediterana de Est drept ”un discurs sterp”, susţinând că UE este o organizaţie ”eşuată”. Iar Franţa a fost acuzată că patronează ”axa răului”, datorită susţinerii ostentative, inclusiv în plan militar, a Greciei şi Ciprului în disputele cu Turcia.

Ministeriala de externe a UE (28 august) a reafirmat solidaritatea cu Grecia şi Cipru, dar a manifestat flexibilitate politică şi a oferit încredere misiunii jucate de Germania de mediere politică între Ankara şi Atena. S-a decis explorarea de măsuri de creştere a şanselor de dialog cu Turcia, dar şi creionarea de măsuri coercitive şi sancţiuni anti-Ankara pentru a fi supuse deciziilor viitorului summit special al Consiliului European din 25 septembrie. Ca şi acum, în acel moment, indiferent de evoluţiile din teren, şefii de stat şi de guvern ai UE nu vor avea altă opţiune decât reafirmarea solidarităţii Uniunii cu Grecia şi Cipru - solidaritatea internă este un principiu de bază al UE. Foarte probabil că UE va arăta Ankarei disponibilitate pentru dialog constructiv, dar numai condiţiile în care partea turcă va elimina din discursul politic ameninţări, inclusiv cele de natură militară, adică de război.

Pe de altă parte, ministrul turc de externe a repetat că Turcia este deschisă la dialog cu UE, dar fără pre-condiţii impuse de Atena. A ameninţat că schimbarea unilaterală a frontierelor maritime ale Greciei poate cauza un război în regiune. Aşadar, poziţionările Atenei şi Ankarei aduc UE într-un punct mort şi desigur, generând mare disconfort la Centrala NATO. Totuşi, unele cercuri de interese consideră că prin manevrele militare din Mediterana de Est, Turcia ar semnala că ar fi gata de negocieri pentru redesenarea completă a frontierelor maritime în regiune, mai degrabă în condiţiile Turciei şi mai puţin în cadrul unor compromisuri politice ale părţilor implicate. 

Evident că Grecia, Cipru şi UE rezistă tuturor încercărilor de intimidare ale Ankarei, cu toate costurile şi riscurile pe care le implică acest lucru. Nu este clar dacă Ankara va miza greşit pe ideea că existenţa unor state UE ”mai apropiate de Turcia” - ca Germania, Italia sau Spania, ar putea afecta solidaritatea şi coeziunea blocului în problema turcă. În perioada imediată, este puţin probabil ca Ankara să-şi atenueze politicile externe agresive de dragul unei (re)apropieri de UE.

Turcia caută să redevină proeminentă în vecinătatea sa. După cum constata o voce turcă pro-guvernamentală, vectorul de putere geopolitică a Turciei ”este acum resimţit din Golful Persic până în Africa de Nord şi Marea Roşie, din Balcani până în Caucaz şi Asia Centrală.” Fie că observaţia ar fi şi numai parţial adevărată, cu certitudine aceasta nu acoperă şi UE, care nu are motiv să fie extrem de alarmată de factorul turc pentru zone punctuale ale unor mici state membre.

Rămâne de văzut în ce măsură va fi Bruxelles-ul capabil să transmită Turciei acele semnale politice şi militare sinergice şi care să expună o solidaritate internă fără fisuri, de natură a determina Turcia să revină pe un poziţionare pozitivă în raport cu UE şi să accepte soluţionarea vechii rivalităţi cu Grecia prin negocieri. Până atunci, rămâne deschisă posibilitatea escaladării confruntărilor în estul Mediteranei, chiar şi a unor incidente militare neintenţionate.

Avertismentul dat recent de ministrul de externe al Franţei, Yves Le Drian, în marja unui simpozion la Paris cu ambasadorii francezi în state europene - şi în compania omologului său german Maas, ar putea fi emblematic: ”Europa nu poate fi pe mai departe inocentă, noi vom utiliza puterea noastră pentru a ne proteja interesele”. Violările spaţiului maritim european de către Turcia sunt inacceptabile, iar europenii ar comite o greşeală serioasă să lase securitatea Mediteranei în mâinile altora. Referindu-se la importanţa apărării şi securităţii europene, oficialul francez a considerat că ”Este marea revelaţie a anului 2020. Anul acesta a risipit câteva iluzii: acum suntem obligaţi să acţionăm. Toţi europenii trebuie să participe la acest proiect ambiţios. Când unul dintre noi se confruntă cu o politică agresivă şi nejustificată, noi trebuie să răspundem colectiv, deoarece reprezintă o ameninţare pentru suveranitatea şi interesele Uniunii".

IV. Azerbaidjan: cu Armenia ar trebui să se discute numai cu ”în limba forţei”.

După ce în luna iulie a fost înregistrată o nouă confruntare militară la frontierele azero-armene, Turcia şi Azerbaidjanul au decis să desfăşoare exerciţii militare comune, cel puţin pentru a tempera ”avântul războinic” al Erevanului. Conform scenariului exerciţiilor militare, unităţi ale armatei azere cuprinzând forţe separate şi întrunite, împreună cu forţe de securitate ale Republicii Autonome Nakhichevan şi contingente militare ale Turciei au fost aduse în stare maximă de pregătire pentru luptă, alertate şi dislocate în raioanele de desfăşurare a exerciţiilor militare. Militarii din Azerbaidjan şi Turcia au început exerciţii comune în oraşul Nakhichevan (Azerbaidjan), desfăşurând acţiuni de apărare. La exerciţii au participat avioane de luptă şi de transport militar, respectiv elicoptere de atac, care au efectuat zboruri de instrucţie şi de simulare a unor acţiuni combatante, cu trageri de luptă reale.

Anterior confruntărilor armeano-azere din această vară, Ministerul apărării de la Baku declara că ar trebui să se vorbească cu Armenia numai cu ”limbajul forţei”, promiţând totodată ”zdrobirea completă a inamicului” dacă vor fi dezvoltate noi ostilităţi militare.

Desigur, Armenia a condamnat ferm implicarea militară a Turciei în exerciţiile militare azere. Ministrul armean al apărării, David Tonoyan, a notat importanţa prevenirii oricăror acţiuni militare provocative în imediata vecinătate a frontierelor armene pe durata exerciţiilor militare azero-turce. Vorbind despre situaţia militară existentă la frontierele armeno-azere şi pe linia de contact dintre Karabah şi Azerbaidjan, acesta  a remarcat rolul important în temperarea şi dezactivarea tensiunilor, precum şi în continuarea procesului de negociere, a co-preşedinţilor Grupului Minsk OSCE – Rusia şi SUA, precum şi rolul Franţei, ca membru al CS al ONU.

Conflictul armeano-azer devine din ce în ce mai internaţional. Un adevărat scandal a izbucnit în parlamentul Georgiei din cauza unor rapoarte mediatice azere despre livrări de arme din Rusia şi din Serbia către Armenia, cu tranzitarea teritoriului  georgian. Parlamentari georgieni au cerut clarificări guvernanţilor de la Tbilisi, deoarece, dacă acele informaţii se confirmă, se va dovedi că Georgia încalcă normele internaţionale acceptând tranzitul armelor ruse, iar ”relaţiile noastre cu partenerul nostru strategic, Azerbaidjanul, se vor deteriora”.

Baku a convocat chiar pe ambasadorul sârb şi a protestat  despre apariţia armelor din Serbia în tranşeele armene, pentru a ajuta Armenia în conflictul cu Azerbaidjan. Dezvăluirea aparţine site-ului Bakqq Haqqin.az, care a susţinut că Rusia a transmis prin Georgia vehiculele KamAZ cu lansatoare pentru instalaţiile Grad şi muniţii aferente. Din Serbia ar fi fost livrat un mare lot de muniţie pentru mortiere de diferite calibre, guvernul azer susţinând că dispune de informaţii incontestabile despre aceste transferuri de arme prin Georgia.

Livrările incriminate din Serbia şi Rusia ar fi început cu puţin timp înainte de declanşarea luptelor din 12 iulie la frontierele armeano-azere, Baku punând întreaga responsabilitate pentru dezlănţuirea ostilităţilor pe seama Armeniei.

V. Preşedintele Ucrainei susţine că este posibilă încheierea războiului în Donbas în acest an.

Preşedintele ucrainean, Vladimir Zelensky, a declarat în cadrul unui interviu recent dat pentru Euronews că este posibil să pună capăt războiului din Donbas încă din acest an. În opinia sa, un al doilea summit în formatul liderilor ”Normandia Patru” ar confirma că există şanse ridicate de a se pune capăt războiului. "Al doilea summit în formatul Normandia indică faptul că avem mari şanse să punem capăt războiului", declara Zelensky. Acesta a subliniat că înţelegerile la care au ajuns liderii din formatul Normandia (Ucraina, Germania, Franţa şi Rusia) la ultimul summit desfăşurat la Paris (decembrie 2019) sunt puse în aplicare, ”deşi nu la fel de repede pe cât ar dori autorităţile ucrainene”, a completat liderul de la Kiev.

Şeful statului ucrainean pare satisfăcut că regimul cuprinzător de încetare a focului pe linia de demarcaţie din Donbas funcţionează. De asemenea, acesta a informat că s-a ajuns la înţelegeri în cadrul Grupului trilateral de contact privind mai multe zone de dezangajare militară şi pentru circa 20 de zone în care să se efectueze acţiuni genistice de deminare.

Făcând referiri la noua sa echipă cu care gestionează conflictul din estul statului, Zelensky a remarcat că este incomparabil mai echilibrată şi performantă decât cea anterioară şi că se merge pe o cale diferită de ceea ce se dorea anterior ca el să preia conducerea statului. Zelensky a arătat că nu pune presiuni pe această echipă şi nu impune un ritm anume pentru derularea negocierilor, chestiuni pe care şi partenerii de negocieri le pot simţi şi confirma. ”Şi eu nu vorbesc doar despre ucraineni - toţi partenerii noştri străini văd acest lucru. Ştiu că nimeni nu va face acest lucru mai bine şi mai repede decât mine" - a spus Zelensky.

Preşedintele a subliniat că nu există niciun alt plan alternativ de reglementare, sau efectiv mai realistic pentru o soluţionare paşnică a conflictului din estul Ucrainei. Şi care să fie susţinut de toate cele patru părţi participante în formatul de negociere Normandia. În aceste condiţii, Kievul va merge înainte cu acest plan şi pe această direcţie până la obţinerea păcii. Partea ucraineană va manifesta flexibilitate, iar dacă ceva nu va funcţiona cu acest plan şi în formatul de negociere actual, este deschisă să abordeze altă soluţie (potrivit preşedintelui ”ne vom gândi la un alt plan").

Un element interesant care a fost dezvăluit de Zelensky este acela al necesităţii unui dialog direct cu preşedintele rus Vladimir Putin ”în momentele potrivite”. A exemplificat prin discuţiile productive pe care le-a purtat cu Putin înainte de perfectarea înţelegerii privind introducere noului armistiţiu. "Nu mă tem de un dialog direct cu preşedintele Federaţiei Ruse. Cred că acesta este lucrul corect. Dacă există o astfel de oportunitate - de a vorbi, şi dacă aceste contacte ne duc mai departe în problema războiului (n.n. – soluţionării războiului), trebuie să o facem. Dacă nu vorbim, nu va exista niciun rezultat...” – a declarat preşedintele Zelensky, care confirmă că a realizat cu siguranţă importanţa de a avea un canal de comunicare directă cu liderul rus, fără de care ”nu va exista niciun rezultat paşnic".

Reamintim că Grupul de contact trilateral (Ucraina, Rusia şi OSCE) care negociază reglementarea şi o soluţie de pace în Donbas a convenit (22 iulie) asupra introducerii unui regim complet şi cuprinzător de încetare a focului de-a lungul liniei de contact din Donbas de la ora 00:01 a zilei de 27 iulie. Deşi în prima zi prima zi a acestui armistiţiu forţe militare hibride ale Rusiei au lansat trei atacuri asupra poziţiilor ucrainene în Donbas, cel puţin potrivit rapoartelor oficiale ucrainene ulterioare, regimul de încetare a focului a fost în linii generale respectat, separatiştii recurgând numai uneori la provocări aleatorii prin deschiderea focului în direcţia poziţiilor ucrainene, dar fără a avea ţinte bine definite.

Poate că tocmai aceste concluzii l-au determinat pe preşedintele Zelensky să  reitereze cu ocazia Zilei Independenţei Ucrainei speranţele sale personale că regimul de încetare a focului implementat în Donbas s-ar putea transforma într-o lungă perioadă de pace pe pământul ucrainean.