Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre
MAS Raport special - REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE - Aprilie 2019
Cristian EremiaSUMARI. Rusia – inovaţiile politicii externe generează noi presiuni asupra securităţii Ucrainei. II. În sfârşit, Rusia va avea propriul RuNet suveran şi securitatea cibernetică asigurată. III. Conflictul Nagorno Karabah - optimism moderat privind negocierile la vârf pentru pace.IV. Priorităţi ale cooperării dintre UE şi Azerbaidjan. V. Livrarea sistemelor ruse S-400 pentru Turcia intră în linie dreaptă.

I. Rusia – inovaţiile politicii externe generează noi presiuni asupra securităţii Ucrainei.
Preşedintele Putin a revenit la procesul lansat în luna anterioară, tot printr-un decret prezidenţial privind acordarea cetăţeniei ruse pentru ucrainienii care locuiesc în teritoriile republicilor populare auto-proclamate din Donbas - şi despre care s-a vorbit în alte rapoarte MAS, cu un alt decret suplimentar (01.05.2019). Acest decret extinde practic categoriile de cetăţeni ucrainieni care vor avea dreptul de a solicita acordarea cetăţeniei ruse. Motivaţia oficială a fost, în linii generale, aceeaşi ca şi la decretul la care s-a făcut referire mai sus (din 24 aprilie), şi anume nevoia de a proteja drepturile şi libertăţile omului şi cele cetăţeneşti în concordanţă cu ”principiile şi normele acceptate ale dreptului internaţional”. Ultimul decret are în vedere explicit şi ”încercarea de a se face o reparaţie morală” din partea Moscovei cetăţenilor deportaţi din teritorii ale Ucrainei după ultimul război mondial.
În consecinţă, şi cetăţenii care fac parte din categoriile introduse suplimentar pe lista preferenţială a Moscovei vor putea aplica pentru a li se acorda cetăţenie rusă printr-o procedură simplificată. Sub incidenţa noului decret intră şi cetăţenii ucrainieni care s-au născut şi au locuit permanent în Crimea şi Sevastopol, care nu deţin cetăţenia altui stat, dar care au părăsit teritoriile indicate înainte de 18 martie 2014, adică înainte de anexarea acestor teritorii. Dreptul se extinde asupra rudelor de gradul I al cetăţenilor respectivi (soţi, copii - chiar şi cei adoptaţi, părinţi). De acelaşi privilegiu se pot bucura şi persoane fără cetăţenie, dar care întrunesc condiţiile minime pentru categoria de mai sus. Procedura simplificată pentru obţinerea unui paşaport al Rusiei se aplică şi cetăţenilor străini şi apatrizilor care au fost supuşi deportării ilegale de pe teritoriul Republicii S.S. Autonome Crimeea, sau care au fost rude într-o linie directă ale unor persoane deportate.
Totodată, pot aplica pentru primirea paşapoartelor ruse cetăţeni ucrainieni sau apatrizi care deţin permis de şedere temporară în Rusia, care deţin certificate ruse pentru statut de refugiat, de azil temporar în Rusia, sau chiar cetăţenilor ucrainieni sau fără cetăţenie care au domiciliul permanent în teritoriile ocupate Donetsk şi Lugansk, şi care deţin un certificat precum că au acordat sprijin voluntar în cadrul programului rusesc de stat pentru relocarea în Rusia a cetăţenilor de naţionalitate rusă în perioada 7-27 aprilie 2014. Adică în faza cea mai dură a ostilităţilor de debut ale confruntărilor cu separatiştii din Donbas.
Răspunsul autorităţilor de la Kiev - aflate în perioada de transfer al puterii către noul preşedinte, a fost şi de această dată prompt dar aparent lipsit de fermitate, în sensul că cetăţenii ucrainieni au fost avertizaţi că, în cazul în care vor obţine paşapoartele Rusiei, ”vor risca” piederea cetăţeniei ucrainiene (1). "Ministerul de Externe al Ucrainei solicită în mod categoric ca partea rusă să abroge urgent toate decretele ilegale privind acordarea cetăţeniei ruse cetăţenilor ucraineni şi să elimine consecinţele negative ale acestora” - se specifică în Nota diplomatică de protest transmisă la 1 mai către MAE al Rusiei.
În contrast, liderii republicilor separatiste din Donbas jubilează, sunt foarte vocali în a mulţumi preşedintelui Putin pentru decizia ”epocală şi istorică” de a decreta o procedură simplificată pentru acordarea cetăţeniei ruse populaţiei din această zonă.
Oricum, iniţiativa Kremlinului pune din nou în mare dificultate autorităţile de la Kiev cu o nouă problemă extremă de securitate naţională, iar cel care va trebui să găsească o soluţie este chiar preşedintele ales, V.Zelensky, a cărui instalare oficială este prevăzută pentru data de 28 mai. Cu atât mai mult cu cât preşedintele Poroşenko nu va mai avea probabil nici timp şi nici disponibilitatea Radei Supreme de a trece prin parlament promisul proiect de lege cu privire la ucrainizarea completă a teritoriilor ucrainiene, un proiect de lege controversat şi respins deopotrivă de Rusia, de statele vecine şi de Occident.
II. În sfârşit, Rusia va avea propriul RuNet suveran şi securitatea cibernetică asigurată faţă de politica agresivă a Occidentului în domeniu.
Preşedintele rus Vladimir Putin a promulgat (01.05.2019) o altă lege interesantă, care va permite realizarea reţelei federale RuNet, varianta suverană a Rusiei la Internet. Oficial, se doreşte realizarea unei securităţi cibernetice şi informatice a spaţiului virtual rusesc, mai concret asigurarea ”funcţionării durabile” a internetului în Rusia în eventualitatea - destul de probabilă potrivit Moscovei, a unor ameninţări la adresa funcţionării sale, care şi-ar avea originea dincolo de frontierele de stat ale Rusiei.
Documentul prevede constituirea unui centru special de monitorizare şi gestionare a reţelelor de comunicaţii incluzând reţeaua rusă de internet în cadrul agenţiei ruse de supraveghere ”Roskomnadzor”, care va purta şi responsabilitatea funcţionării durabile a reţelei RuNet. Şeful acestei agenţii, A.Zharov, a declarat că de acum Rusia va fi pregătită pentru oricare din "cele mai sofisticate atacuri cibernetice" pe segmentul rusesc al internetului, deoarece RuNet va fi capabil să reziste la astfel de atacuri.
În acest proiect vor fi implicate agenţii de specialitate, guvernul şi ministere de linie, inclusiv serviciile speciale ruse. Guvernul va aproba procedurile de instalare, funcţionare şi modernizare a tuturor echipamentelor tehnice din reţelele de comunicaţii. Cerinţele privind funcţionarea nodurilor de trafic ale comunicaţiilor vor fi aprobate de către Ministerul Dezvoltării Digitale, Comunicaţiilor în masă şi Informaticii. Toate deciziile la nivel guvernamental se vor lua în strictă coordonare cu Serviciul Federal de Securitate (FSB) - autoritate federală în domeniul securităţii cibernetice şi informatice.
Obiectivul cel mai important este asigurarea funcţionării reţelei interne ruse în cazuri de apariţie a oricăror situaţii extraordinare de securitate pe reţeaua externă a Internetului, cu ajutorul unor operatori de telecomunicaţii special instruiţi pentru situaţii cu totul neprevăzute şi a unor echipamente tehnice adecvate. Anterior elaborării proiectului de lege a fost realizată o serie de experimente (care, spre alarmarea utilizatorilor ruşi, a inclus suspendarea accesului la internet pentru zile întregi), astfel încât să fie eliminate posibilităţile ca legea să favorizeze încalcarea vreunor proceduri tehnice, sau să genereze conflicte de natură tehnică la nivelul lucrului concret al operatorilor cu tehnologiile la dispoziţie, plecându-se de la dorinţa eliminării oricăror interferenţe negative a procedurilor de operare cu echipamentele tehnice. De altfel, pentru reglementarea acestor chestiuni, legiuitorul a prevăzut perioada de timp până la 1 noiembrie a.c. pentru experimente finale, moment din care de altfel legea va intra în vigoare.
După adoptarea legii de către Consiliul Federaţiei (CF este camera superioară a parlamentului rus), parlamentari ruşi au subliniat public că Legea cu privire la RuNet are drept scop ”protejarea intereselor Rusiei în contextul politicii agresive a Occidentului” şi nu va fi de natură să limiteze libertatea utilizatorilor ruşi să navigheze liber pe internet (şeful Comitetului Internaţional al Consiliului Federaţiei, K.Kosachev).
În context, preşedintele CF, V.Matvienko, a menţionat că legea nu urmăreşte obiectivul izolării Rusiei deoarece aceasta ar fi "lipsită de sens şi imposibilă", ci dimpotrivă, legea pentru un RuNet durabil este concepută pentru a interzice o situaţie ca Rusia să fie deconectată de la tehnologiile digitale şi de internet, sau să fie atacată din exterior (2). Sunt aduse garanţii politice privind lipsa oricăror restricţii ale utilizatorilor ”internetului global” din Rusia, care să fie eventual introduse de noul RuNet. Chiar şi pentru sistemul de plăţi la nivelul economiei ruse, reţeaua deja creată ”Mir” nu va fi afectată, dar va fi capabilă să funcţioneze în orice condiţii.
Desigur există o serie de cetăţeni şi chiar organizaţii care nu consideră normală o astfel de lege, ce ar fi de natură a aduce Rusia mai aproape de regulile cenzurii internetului din China. Politicienii şi experţii ruşi încearcă să dea asigurări că nu se poate compara impactul ”Legii RuNet” cu experienţa Chinei în domeniu. Se explică faptul că această lege nu are nimic de-a face cu regulile internetului din China. Departamentele chineze de profil operează în acest domeniu pe principiul "Listei Albe" ("acest lucru este permis, restul este interzis"), în timp ce în Rusia este planificată construirea şi funcţionarea RuNet pe principiul "Listei Negre", adică se interzice numai acel lucru prevăzut de lege. Se presupune că informaţiile care vor circula pe RuNet şi care aparţin instituţiilor şi întreprinderilor de stat vor fi suplimentar protejate prin criptare. Reţelele interne ale unor persoane fizice sau juridice care nu sunt cuplate la RuNet nu intră sub incidenţa acestei legi.
III. Conflictul Nagorno Karabah - optimism moderat privind negocierile la vârf pentru pace.
În raportul MAS anterior a fost punctată concluzia că Armenia şi Azerbaidjan au depăşit un prag psihologic, stabilind de comun acord o abordare constructivă pentru pregătirea populaţiei şi a atmosferei politice pentru negocieri de pace în conflictul Nagorno-Karabah. Într-adevăr, la sfârşitul lunii martie a avut loc un alt moment istoric, denumit chiar ”de cotitură”. în relaţiile azero-armene: prima întâlnire oficială la vârf după ani şi ani de relaţii îngheţate, întâlnirea dedicată procesului de pace în Karabah (3) de la Viena a noului lider armean, premierul N.Pashinyan, cu preşedintele azer I.Aliyev. Summit-ul s-a desfăşurat sub egida Grupului Minsk al OSCE, cu participarea reprezentanţilor politico-diplomatici ai SUA, Rusiei şi Franţei, care au încercat permanent să faciliteze negocierile bilaterale. Întâlnirea celor doi a fost caracterizată de OSCE ca una realizată într-o atmosferă ”pozitivă şi constructivă”, şi care a permis un schimb reciproc de puncte de vedere asupra problemelor-cheie care blochează procesul de negocieri. A fost considerat un pas politic extrem de important, chiar dacă cele două părţi nu au putut să cadă de acord asupra unor înţelegeri sau iniţiative concrete, în afară de angajamentul comun de a permanentiza dialogul la vârf şi de a dezvolta măsuri pentru ameliorarea situaţiei umanitare.
Liderul Aliyev a notat o mică victorie, menţionând că formatul procesului de negocieri va fi menţinut intact, iar ministrii de externe vor trece la ”negocieri substanţiale” (prezenţa liderilor din Nagorno-Karabah nu a fost permisă, aşa cum a insistat constant partea armeană). Premieriul armean s-a menţinut, de asemenea, într-o notă pozitivă, fără a manifesta vreo înclinaţie către negocieri serioase şi dificile. Acesta a notat că, deşi nu poate caracteriza întâlnirea cu Aliyev ca fiind ”una revoluţionară”, important fiind faptul că a fost marcată lansarea unui proces serios, care va oferi Armeniei ocazia de a-şi face cunoscute agenda politică şi problemele la care ţine în mod special.
Cu alte cuvinte, summit-ul a menţinut suspendate problemele critice din negocieri, fără a indica vreo parte ca fiind victorioasă sau perdantă. Promisiunea principală a celor doi oficiali a fost ţinută, astfel că, la numai două săptămâni de la momentul Viena, miniştrii de externe ai celor două state au reluat la Moscova (15 aprilie), în acelaşi format internaţional, negocierile pentru reglementarea conflictului Nagorno-Karabah.
Concluziile după aceste câteva luni pline de contacte dedicate mişcării din punctul mort a negocierilor de pace vorbesc însă despre lipsa unor progrese evidente. Desigur, şi la Moscova, părţile au reafirmat bunele lor intenţii de a continua eforturile pentru soluţionarea conflictului Nagorno-Karabah ”prin metode politice şi diplomatice”. Cele două părţi au convenit însă doar asupra ”interesului reciproc pentru stabilizarea situaţiei din zona de conflict armat”, în mod cu totul particular pe durata sezonului activităţilor agricole din acest an.
De notat este şi faptul că observatorii străini au înregistrat cu satisfacţie o reducere semnificativă a numărului şi amplitudinii încălcării regimului de încetare a focului în jurul enclavei Nagorno-Karabah şi de-a lungul frontierei armeano-azeră. Cuvântul ”reducere” a fost bine ales pentru a descrie situaţia din perioada dată. Realitatea din teatrul confruntărilor în ultimele zile indică însă o reluare a ostilităţilor. Astfel, la 1 mai, ministerul azer al apărării comunica că unităţile militare ale Armeniei dislocate în zona de conflict din Karabah au intensificat din nou încălcările regimului de încetare a focului. Astfel, numai în ultima zi raportată la data menţionată, Armenia a supus focului poziţiile militare azere de 24 de ori pe diverse direcţii ale frontului, folosind armamente de calibru mare.
Prin urmare, eforturile politico-diplomatice armene şi azere descrise mai sus generează un orizont de aşteptări de mici dimensiuni, chiar dacă se situează la un nivel mai ridicat de optimism decât în ultimii ani. Cel mai important este faptul că a fost redusă retorica belicoasă din anul anterior, de natură a reinflama conflictul şi că au fost amelioarate simultan tensiunile politice dintre cele două capitale. Chiar dacă zăngănitul armelor nu a încetat în conflictul Nagorno Karabah, primele semne ale unei relative relaxări a situaţiei din teren sunt totuşi vizibile şi imprimă un optimism - ce-i drept moderat, cu privire la continuarea negocierilor pe o tendinţă pozitivă.
IV. Priorităţi ale cooperării dintre UE şi Azerbaidjan.
Luna trecută s-a desfăşurat la Bruxelles (4 aprilie) cea de a XVI a Reuniune a Consiliului de Cooperare dintre UE şi Azerbaidjan. Acest eveniment a consemnat nivelul special la care se ridică cooperarea dintre Bruxelles şi Baku. Înaltul Reprezentant al UE, Federica Mogherini, a confirmat faptul că ”Azerbaidjanul este un partener foarte important pentru Uniunea Europeană, a cărui independenţă, suveranitate şi integritate teritorială este respectată pe deplin de către UE” şi cu care UE a dezvoltat relaţii cu un parcurs pozitiv în cadrul oferit de Politica (revizuită) Europeană de Vecinătate.
Bruxelles apreciază că Baku a dezvoltat în ultima perioadă de timp o politică externă echilibrată, multi-vectorială, construind parteneriate solide cu mai multe state şi organizaţii internaţionale. Deşi obiectivul central al acestei politici externe este desigur cel de a găsi susţinere internaţională pentru o soluţie convenabilă la conflictul cu Armenia din Nagorno Karabah, abordarea generală a avut ca rezultat stabilirea de relaţii confortabile de cooperare cu ţări sau grupări regionale. Se distinge cooperarea specială cu Turcia, Rusia, Iran, Georgia, cu NATO, cu Organizaţia de Cooperare Islamică, dar şi cu SUA, Israel şi ţări din cadrul CSI. Deşi ”Convenţia privind statutul juridic al Mării Caspice” adoptată de preşedinţii tuturor statelor caspice anul trecut a fost ratificată de Azerbaidjan în februarie 2019, problemele privind delimitarea la bilateral a segmentelor bazinului caspic cu Turkmenistan şi Iran rămân încă nerezolvate.
Azerbaidjanul a participat activ la activităţile Panelul EaP privind securitatea din cadrul Politicii de Securitate şi Apărare Comună (PSAC), în cadrul platformei de protecţie civilă a PSAC şi Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC). Din anul 2018, Baku a aderat la Programul de prevenire, pregătire şi răspuns la dezastre naturale şi tehnologice - program coordonat şi finanţat de UE, a accesat Mecanismul de protecţie civilă al Uniunii Europene BALEX Delta 2018 (exerciţiul de poluare marină) şi a participat la Forum de Protecţie Civilă de la Bruxelles.
Cadrul general de cooperare cu UE este stabilit de documentul ”Priorităţile de Parteneriat UE - Azerbaidjan”, adoptat anul anterior de către Consiliul de cooperare UE-Azerbaidjan. Documentul stabileşte patru domenii-cheie pentru cooperarea bilaterală: 1) dezvoltarea economică şi oportunităţile de piaţă; 2) consolidarea instituţiilor şi a bunei guvernări; 3) conectivitate, eficienţă energetică, mediu şi climă; 4) mobilitatea şi contactele interumane. Pentru aceste domenii, UE va asigura asistenţa necesară până în anul 2020.
UE asigură sprijin Azerbaidjanului privind justiţia, libertatea, securitatea şi dialogul privind drepturile omului. Din acest motiv, şi pe parcursul acestui an, problemele legate de situaţia drepturilor omului din acest stat, inclusiv situaţia persoanelor considerate deţinuţi politici, au fost sistematic ridicate în timpul întâlnirilor bilaterale cu liderii de la Baku. A rezultat că stabilitatea, securitatea şi prosperitatea pe termen lung în Azerbaidjan vor depinde şi de respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, existând încă provocări serioase pe această linie pentru Baku.
A mai rezultat că o situaţie deosebit de dificilă se menţine în domeniul asigurării libertăţii de exprimare şi de asociere, respectiv de asigurare a unei legislaţii favorabile pentru funcţionarea societăţii civile azere. UE va acorda asistenţă şi pentru pregătirea experţilor azeri care vor activa în domeniul luptei anti-corupţie.
Azerbaidjan rămâne angrenat sub egida ONU în lupta împotriva terorismului internaţional. În domeniul neproliferării, dezarmării şi controlului exporturilor de arme, Azerbaidjan nu este parte la Tratatul privind interzicerea minelor antipersonal, la Convenţia privind armele convenţionale sau la Tratatul privind comerţul internaţional cu arme. UE încurajează Baku pentru a face diligenţele necesare de aderare, dar perpetuarea conflictului Nagorno Karabah va bloca voinţa politică pentru orice iniţiativă de acest gen.
V. Livrarea sistemelor ruse S-400 pentru Turcia intră în linie dreaptă.
Aşadar, compania rusă de stat pentru export de armamente Rosoboronexport a anunţat (24 aprilie) că livrările primului sistem de rachete anti-aeriene ruse de tip S-400 ”Triumf” către Turcia vor fi declanşate în luna iulie 2019. Preşedintele rus a declarat, la întâlnirea sa de la Moscova cu preşedintele Erdogan (8 aprilie), că problematica livrării sistemelor de rachete este o prioritate atât pentru Moscova, cât şi pentru Ankara.
Despre această afacere ruso-turcă cu armamente strategice s-a scris mult şi probabil că se va mai scrie în continuare în Occident, uneori în cei mai abrazivi termeni. Pregătirile pentru livrarea sistemului au intrat însă în linie dreaptă şi, ca atare, se pare că nu mai este nimic de făcut în tabăra aliaţilor pentru a convinge Turcia să renunţe la cooperarea tehnico-militară cu un stat adversar Occidentului. Totuşi, în peisajul politico-militar şi economic internaţional din ultimii ani în care relaţiile Turciei cu puterile occidentale au fost marcate de turbulenţe serioase (în special cu SUA, Germania, Olanda, Franţa), achiziţia de armamente moderne din Rusia nu trebuia să apară ca un element politic complet surprinzător.
Contractul de livrare a sistemelor antiaeriene S-400 s-a dezvoltat deoarece Ankara consideră că, prin cooperarea tehnico-militară cu Rusia ar putea fi stimulată industria naţională de apărare. În unele cercuri de profil din Rusia nu se exclude posibilitatea ca industria turcă de apărare să încerce să creeze o variantă proprie de sistem de apărare anti-aeriană, folosind modelele ruse achiziţionate şi o cooperare tehnico-militară cu Rusia centrată pentru realizarea unui sistem integrat de apărare anti-aeriană al armatei turce.
Rusia va fi cu certitudine dispusă la o astfel de cooperare rentabilă economic şi cu plus-valoare strategică, cu atât mai mult cu cât varianta de export a sistemului de rachete S-400 nu coincide prin caracteristicile tehnico-tactice cu varianta care este produsă de Rusia pentru propriile forţe armate. În plus, oferta Moscovei este o alternativă mai atrăgătoare la oferta făcută cu ani în urmă de China, şi care la momentul respectiv a generat analize mult mai severe din partea aliaţilor occidentali. Totodată, în momentul în care a considerat că SUA şi puterile occidentale nu ar fi decise să joace un rol puternic în securitatea Turciei, Ankara a optat să-şi diversifice partenerii strategici, să se ”împace” şi să abordeze cu Rusia o politică tranzacţională, acceptată mutual de cele două capitale.
Desigur că afacerea S-400 are conotaţii speciale şi mult mai subtile pentru strategii militari din NATO. Din punct de vedere militar, deşi va fi afectată interoperabilitatea cu sistemele strategice tehnice aliate din aceeaşi categorie, este greu de crezut că o astfel de opţiune turcă ar putea fi de natură să afecteze semnificativ puterea militară aliată. Pe de altă parte, voci avizate din Turcia arată că nu trebuie dramatizată excesiv perspectiva unei delimitări sub această formă a Turciei de NATO. Este indicat exemplul Greciei (n.n. – ţară cu care Turcia are probleme politice deschise), care a cumpărat cu mulţi ani în urmă sistemul rusesc S-300.
În definitiv, NATO este în prezent o organizaţie puternică, care are capacitatea de a-şi regla propriul sistem şi de a se adapta, politic şi militar, la o retorică exagerată din partea unui stat aliat puternic precum Turcia, care induce turbulenţe politice sau pe unele paliere decizionale. Pe de altă partă, Ankara ar trebui să conştientizeze şi să ia în considerare cu realism şi maximă responsabiltate efectul mult mai cuprinzător chiar asupra securităţii statului turc produs de devierile sale de la standardele alinierii strategice cu Occidentul. Distanţarea faţă de unii aliaţi occidentali puternici va fi însoţită cu certitudine de o vulnerabilizare a securităţii Turciei pe alte dimensiuni.
Cert este că achiziţia sistemelor ruse S-400 este totuşi una strategică şi cu impact pe termen lung, şi nu o simplă acţiune comercială militară de gen “buy and forget”. Prin urmare, ceea ce produce o preocupare justificată în cercurile politico-militare aliate occidentale (şi despre care s-a scris mai puţin) este faptul că această achiziţie va induce o cooperare militară mult mai strânsă şi pe termen lung între Turcia şi Rusia.
Se poate simplu imagina că zeci sau sute de ofiţeri turci vor fi instruiţi acasă sau în Rusia de specialiştii militari ruşi. Practica unor procese de cooperare militară asemănătoare arată că, pe parcursul unor astfel de cooperări militare serioase, ofiţerii turci ar putea prelua inevitabil elemente din cultura tehnico-militară şi de securitate rusă. Vor fi create alte oportunităţi atractive de cooperare militară cu partea rusă în domenii care ”vin la pachet” cu sistemul S-400 propriu zis. De asemenea vor fi create pre-condiţiile necesare şi care pot conduce la accesarea unei cooperări de durată la nivelul celor două industrii de apărare.
Oricum, manevra lui Erdogan a transmis semnale importante despre noua sa gândire şi practică geostrategică, ale căror consecinţe ar putea afecta coeziunea aliată şi ar putea distanţa şi pe mai departe Turcia de Occident, şi în consecinţă de NATO şi UE. Ankara doreşte să rebalanseze vectorii săi politici externi, demonstrând unilateral aliaţilor că are alternative la parteneriate strategice şi la pieţele occidentale de tehnică militară modernă. Gestul politic paradoxal al preşedintelui Erdogan a admis ca statul său, membru al NATO, să acceseze o colaborare strategică cu Rusia, ţară al cărei lider doreşte tocmai să destabilizeze flancurile de est şi de sud ale apărării aliate şi europene, să slăbească coeziunea şi anvergura strategică aliată.
NATO nu are deocamdată instrumentele politice adecvate pentru a corecta devierile de moment sau de etapă ale unui aliat şi, prin urmare, nu are decât să spere că aliaţii nord-americani şi europeni vor forţa finalmente o politică cu condiţionalităţi mai severe şi mai exacte pentru Turcia, având în vedere că acest stat este foarte important pentru securitatea euro-atlantică. Iar statele membre NATO ar putea să fie solidare şi să-şi coordoneze adecvat politicile bilaterale faţă de Ankara, în ideea de a reduce libertatea de manevră a Ankarei în mişcările sale aleatorii şi impredictibile de îndepărtare de spaţiul euro-atlantic, de a anihila orice tendinţă de decuplare de la politicile aliate, respectiv pentru a se putea gestiona adecvat efectele negative ale noilor acţiuni turce de politică externă.
(1) Constitutţia Ucrainei stabileşte cu claritate că cetăţenii ucrainieni pot deţine numai o singură cetăţenie, anume ”cetăţenia ucraineană”. (https://news.rambler.ru/world/42125423-na-ukraine-hotyat-lishat-grazhdanstva-zhiteley-donbassa-s-pasportami)
(2) "Am votat pentru adoptarea legii, sunt convins de puritatea ideologică, legea fiind creată ca răspuns la politica din ce în ce mai agresivă a Occidentului, care creează obstacole în dezvoltarea Rusiei. Pentru mine această lege nu este represivă, se concentrează pe ameninţările care există real" - a remarcat senatorul V.Matvienko. Mai mult, unii politicieni consideră că s-a întârziat extrem de riscant cu adoptarea unei astfel de legi, deoarece consecinţele unor intervenţii externe agresive sau ale interzicerii accesului la internet pentru Rusia ar avea un potenţial uriaş de a provoca daune extraordinar de mari, în unele domenii ale economiei chiar ireparabile. (https://ria.ru/20190422/1552947745.html?in=t)
(3) Armenia şi Azerbaidjan au rămas blocate într-un conflict centrat pe teritoriile din jurul Nagorno Karabah, care sunt internaţional recunoscute din 1994 ca fiind teritorii azere, dar pe care armata Armeniei nu le-a cedat niciodată. În cadrul reuniunilor din acest an la nivel de miniştri de externe au fost înregistrate Impulsuri pozitive, dar şi abordări inerţiale, de rezistenţă, atât armenii, cât şi azerii fiind precauţi în a promite concesii serioase, care de altfel vor fi inevitabile pentru un acord real de pace. Pentru armeni, concesiile principale ar înseamna renunţarea la controlul majorităţii teritoriilor pe care le ocupă acupă în jurul enclavei Karabah. Pentru azeri, concesiile cele mai grele ar presupune să se permită un statut oficial pentru Nagorno-Karabah, care va afecta manifestarea suveranităţii azere. (https://tass.ru/mezhdunarodnaya-panorama/6276580)
