04 decembrie 2019

MAS Raport special - Regiunea extinsă a Mării Negre

Cristian Eremia

SUMAR: I. Preşedintele Belarus în faţa unei noi partide cu Putin în preliminarele integrării. II. Vladimir Putin – un nou Război Rece va afecta Rusia în cea mai mică măsură. III. Ucraina lui Zelensky înaintea summit-ului „Normandia Patru”. IV. Gazdă a reuniunii NATO-Rusia la nivel militar înalt, Baku vrea extinderea cooperării militare cu Putin, pe care îl declară liderul politic mondial ”Numărul 1”.

Sursă foto: Mediafax

I. Preşedintele Belarus în faţa unei noi partide cu Putin în preliminarele integrării.

La 8 decembrie, va avea loc cea de a 20-a aniversare a Uniunii Rusia – R.Belarus. Cu această ocazie, preşedintele Vladimir Putin şi omologul său belarus, Aleksandr Lukashenko ar trebui să semneze foile de parcurs pentru aprofundarea integrării celor două state. Este vorba inclusiv de integrarea politicilor în plan politic şi economic, care să combine eficient sistemele fiscale, monetare şi vamale. Însă tot în luna decembrie se împlineşte fix un an de zile de când Kremlinul a trecut la aplicarea unor presiuni extrem de puternice asupra liderului belarus pentru ca cel din urmă să accepte derularea unor procese de integrare substanţiale după scheme dictate de Moscova, ceea ce a produs părţii belaruse temeri că va pierde suveranitatea statului.

De aici şi opoziţia  extrem de puternică şi de vocală a lui Lukashenko, care a început să acuze că ţara sa va fi practic ”reîncorporată” în spaţiul rusesc. De acum înainte însă, pentru Minsk va fi foarte problematic să submineze, să blocheze sau să amâne acordurile bilaterale dedicate integrării cu Rusia. Lukashenko nu va mai putea apela la vechile sale formule declarative folosite cu succes la începutul anilor 2000 (1), când Moscova nu era atât de puternică şi determinată politic ca astăzi.

Discursul politic rezilient al lui Lukashenko faţă de Rusia şi ”flirtul” său mai mult decât stângaci cu Occidentul nu au derutat până acum Moscova. Alegerile parlamentare din R.Belarus de luna trecută au ocolit standardele democratice occidentale, astfel că în noul parlament belarus nu va fi ”vreun pic” de opoziţie politică la forţa politică ”unică” a preşedintelui belarus. Desigur că, din această perspectivă, nu există un motiv serios de a analiza alegerile generale din Belarus. Apare totuşi o întrebare - în aceste condiţii, la ce fel de implicare occidentală favorabilă Minskului ar putea să se gândească Lukashenko pentru a evita presiunile Kremlinului?

Aşadar, Kremlinul pare să fi câştigat deja partida cu Minskul, fiind numai o chestiune de timp până când politica stabilită de integrare totală a micii republici vecine în spaţiul rusesc va fi implementată definitiv. Prin urmare, după 25 de ani de dictatură, preşedintele belarus are cele mai mici şanse să evite integrarea cu Rusia în termenii stabiliţi de Moscova, astfel că, în această lună, ar trebui să semneze cu Putin un plan important de aprofundare a integrării după formula de moment ”Două ţări - O singură piaţă”.

După cum se nota în alte materiale MAS pe acest subiect, economia rusă este cu prea mult mai mare decât cea a Belarus, astfel încât efectele integrării nu au cum să fie favorabile micii republici ex-sovietice, care va fi practic ”înghiţită” de Rusia. În consecinţă, orice fază preliminară de integrare va duce la situaţia în care Minskul să devină şi mai dependentă politic şi economic de Moscova. Iar finanţele ruse vor găsi acces şi mai uşor pentru a cumpăra active din Belarus. De la absorţia economică la impunerea politică a Moscovei asupra Belarus este doar un pas. Iar de aici la ”integrarea în planul apărării” rămâne o distanţă şi mai mică, deci preşedintele Putin nu va mai trebui să se chinuie să-l convingă pe Lukaşenko ani la rând, căci bazele ruseşti vor apare firesc pe teritoriul belarus.

Totodată, este greu de crezut că Minskul ar  putea să-şi permită luxul de a refuza să semneze acordul de integrare menţionat, deoarece acest lucru ar însemna că va pierde orice sprijin rusesc chiar înainte de campania pentru alegerile prezidenţiale din Belarus, care urmează în câteva luni. Putin mai are şi alte pârghii de influenţare şi de recompensă pentru Lukashenko pentru ca acesta să accepte termenii săi de unificare prin integrare. De pildă, va fi de acord să scadă preţul gazelor naturale pentru republica vecină şi să emită un împrumut de 600 de milioane de dolari în termeni extrem de generoşi. Orizontul este oricum sumbru pentru Belarus, deoarece trebuie plătite datorii externe, dintre care 98% sunt în valută, iar în anul 2020 Belarus va trebui să plătească la datoriile externe 3,7 miliarde de dolari. Şi în acest an, preşedintele Lukashenko a cerut Rusiei un împrumut care să acopere parte din datoria externă, dar ”cuvintele frăţeşti” rostite de el numai la nevoie nu mai crează emoţii la Moscova, care a refuzat împrumutul, condiţionând politic şi explicit orice asistenţă financiară de deplasarea reală a Minskului pe calea integrării.

Minskul doreşte dividente din energie şi ”bonusuri” financiare pentru unificare de la Moscova, dar în acelaşi timp cere acesteia să nu afecteze independenţa şi suveranitatea statului. Vestea proastă pentru Lukashenko este că la Moscova, atât Putin, cât şi unele cercuri financiare au un apetit din ce în ce mai mic pentru a ”hrăni” sau ”sponsoriza” Minskul, ceea ce anunţă, suplimentar, momente dificile pentru economia şi cetăţenii belaruşi. Iar aceasta nu este singura problemă pe lista insatisfacţiilor Minskului, care mai doreşte revizuirea Acordului din 2014 privind cooperarea în sfera petrolului, revenirea taxelor vamale pentru 6 mln.tone de petrol în compensare pentru creşterea preţurilor la gazele naturale. Se mai doreşte revizuirea Acordului cu Rusia privind protecţia frontierelor.

În mod paradoxal, deşi acum câteva luni de zile, oficiali de la Minsk raportau că 80% din problemele integrării au fost puse în acord cu partea rusă, noul Parlament al republicii a luat în dezbatere un proiect al Legii bugetului de stat pentru anul 2020, fără ca acest buget naţional să includă (2) asistenţa financiar-economică din partea Rusiei.

Dar Lukashenko a obişnuit Moscova şi auditoriul extern cu declaraţii succesive contradictorii, oscilante sau chiar opuse, aşa încât nu este deloc exclus ca în pregătirea întîlnirii din 8 decembrie, să apară declaraţii ”istorice” - aşa cum le denumeşte Lukashenko personal, pentru a atrage atenţia cel puţin a poporului său, care în 2020 va fi chemat din nou să-l realeagă lider politic suprem.   

II. Preşedintele Putin – un nou Război Rece va afecta Rusia în cea mai mică măsură.  

Preşedintele rus Vladimir Putin a insistat în cadrul unei întâlniri la Kremlin (7 noiembrie) cu ocazia numirii unor ofiţeri superiori în posturi înalte de comandă la nivelul Statului Major General al Forţelor Armate ruse (FAR) asupra procesului de construire şi consolidare a potenţialului de apărare al Rusiei. Liderul rus a subliniat că nu este vorba despre construirea unor capabilităţi superioare la nivel mondial pentru ca Rusia să poată constitui o ameninţare pentru alte state. Dimpotrivă, Moscova ar fi dispusă să starteze un proces de dezarmare real, dacă se va realiza o înţelegere serioasă la nivel mondial în această linie.

”Intenţionăm să ne consolidăm potenţialul de apărare şi să punem la dispoziţia  FAR sisteme de avertizare, armamente hipersonice, laser şi alte arme moderne pe care alte ţări nu le deţin încă” - a spus preşedintele Putin în discursul său. Partea rusă intenţionează să utilizeze decalajul tehnologic al armelor sale şi superioritatea utilizării acestora în teatrele de operaţii nu pentru a pune presiuni politice şi militare asupra altor jucători importanţi pe scena geopolitică, ci pentru a creşte nivelul de descurajare şi a asigura stabilitatea internaţională. De remarcat că astfel de declaraţii repetate insistent în ultima perioadă de timp de şeful statului rus au avut ca efect în plan intern şi o anumită creştere a mândriei profesionale în cadrul corpului tehnico-ingineresc şi industriaşilor ruşi producători de armamente, care deja susţin că realizările lor ar fi greu de replicat chiar şi de cele mai mari puteri cum este cazul SUA, care deţin un buget militar de multe ori mai mare.

Totodată, liderul rus susţine constant că se reduce sever şi global predictibilitatea şi reţinerea strategică în domeniul militar, ceea ce produce deja o deteriorare a stabilităţii strategice internaţionale, a întregii arhitecturi de control asupra armamentelor şi proliferării armelor de distrugere în masă. Degradarea pronunţată a stabilităţii strategice este pusă de Kremlin pe sema ”impredictibilăţii” SUA, pentru Moscova nefiind clară nici soarta Tratatului START-3, care va expira în februarie 2021. Kremlinul urmăreşte atent politicile militare ale SUA în Asia şi negocierile cu Japonia şi Coreea de Sud anunţate public de Pentagon de a desfăşura rachete cu rază medie de acţiune în Asia. Putin mai susţine că, deşi Rusia nu are ”vreo vinovăţie, simte că este vizată de rachetele americane”.

Aceste evoluţii precum şi altele la fel de periculoase ar împinge de fapt Rusia la o nouă cursă a înarmării. Riscul de a preveni consecinţele unei noi curse mondiale a înarmării ar forţa Rusia la noi măsuri suplimentare de consolidare a apărării sale şi de dezvoltare a FAR. De aceea, Kremlinul insista ca noile armamente - în a căror producţie s-a investit extrem de mult în ultimii ani, să fie introduse cât mai repede în serviciul de luptă (3), pentru a multiplica potenţialul defensiv şi ofensiv al FAR, pentru a consolida descurajarea adversarilor şi pentru a menţine echilibrul global de forţe fără limitări strategice.

Dincolo de acest tip de declaraţii cu care preşedintele rus a obişnuit deja cercurile politice şi analitice internaţionale, Putin a avut recent şi o declaraţie oarecum inedită, în sensul că personal nu exclude instalarea unui nou Război Rece pe fondul noii curse internaţionale a înarmărilor. Vorbind despre probabilitatea deloc redusă de repetare la alte dimensiuni a unui astfel de război, Putin a completat declaraţia cu ceva şi mai interesant, în sensul că un al doilea Război Rece ”va afecta Federaţia Rusă în cea mai mică măsură”.

Acesta a argumentat declaraţia sa prin faptul că Rusia ar deţine la acest moment o reală autonomie strategică, conferită de noile tehnologii militare avansate. Potrivit liderului de la Kremlin, ţara sa a avut în acest sens propria sa traiectorie îndrăzneaţă, ceea ce permite acum Moscovei ”să lucreze în linişte” şi să exploreze fără temeri orice fel de perspectivă de evoluţie a securităţii mondiale şi a unui nou sistem de relaţii internaţionale.

Chiar dacă preşedintele Putin a menţionat că o nouă cursă de înarmare ”este un lucru rău care nu va aduce nimic bine pentru lume” şi că speră că va fi evitat un război, fie acesta şi rece, declaraţia per se are o semnificaţie suficient de grea şi aruncă în plan extern o nouă provocare. Mai ales în contextul ultimelor evaluări ONU pentru cercetarea înarmărilor, care arată că există un risc fără precedent al unui război nuclear. În legătură cu aceasta, preşedintele rus a arătat în acelaşi context că agresorii care vor recurge la utilizarea armelor nucleare ”ar trebui să înţeleagă că represaliile vor fi inevitabile”, menţionând de asemenea că în doctrina militară rusă de întrebuinţare a armelor nucleare nu există un concept militar de utilizare a  ”loviturii nucleare preemptive”.

III. Ucraina lui Zelensky înaintea summit-ului „Normandia Patru”

Preşedintele Ucrainei, Vladimir Zelensky, a fost preocupat în luna noiembrie cu precădere de pregătirea summit-ului în format patrulater ”Normandia”. Din această perspectivă, şi preşedintele Putin şi diplomaţia rusă s-au concentrat pentru pregătirea ”după manual” a acestei reuniuni la vârf, ocolită de fostul regim de la Kiev timp de trei ani. În tot acest timp, Krermlinul a făcut gesturi care să probeze bunele sale intenţii faţă de noul lider de la Kiev, în fapt concesii de mai mică anvergură din care şi partea rusă a avut de câştigat - de exemplu schimbul de prizonieri în formula ”35 la 35” din septembrie 2019, atitudine pozitivă la formula de încetare a focului introdusă de către Kiev, restituirea în noiembrie a celor trei nave militare capturate de ruşi în Strâmtoarea Kerci acum un an de zile. Şi este previzibil că Putin va mai face şi pe viitor unele concesii de ”bună voinţă”.

Zelensky a fost luat oarecum ”pe nepregătite” de unele gesturi rapide ale Kremlinului şi, ca urmare, a fost pus într-o postură oarecum inconfortabilă, lăsând impresia unui lider confuz, care nu ştie cum să-şi dimensioneze exact răspunsurile la concesiile lui Putin. Spre exemplificare, acceptarea ”formulei Steinmeier” (deci indirect a unui statut special al auto-conducerii separatiştilor) şi separarea forţelor militare în câteva raioane fără nicio condiţie pentru forţele ruse prezente în auto-proclamatele republici din Dobas, chestiuni care au atras imediat reacţii critice şi mişcări de protest în Ucraina la adresa lui Zelensky. Unii dintre compatrioţii săi l-au suspectat pe Zelensky că are de gând să facă serioase compromisuri lui Putin, iar alţii (inclusiv militari de pe frontul de est şi naţionalişti ucrainieni) că ar fi capabil să capituleze în faţa Moscovei. Ceea ce, evident, Zelensky a şi negat public

Pe de altă parte, liderul de la Kiev a încercat să aibă o întâlnire bilaterală cu Putin, dar cel din urmă a lăsat să se înţeleagă că nu este de dorit în acest moment. Probabil întânirea se va produce numai atunci când Putin va fi sigur că omologul său ucrainean nu va mai avea alternative viabile la politica Kremlinului, care a stabilit deja soarta Ucrainei. Chiar şi liderul kazah Nazarbaev a încercat aranjamente pentru a asigura un teren neutru pentru o astfel de întâlnire, concluzionând că fără o întâlnire între cei doi lideri nu se poate concepe un demers de reglementare a întregului pachet de probleme care separă astăzi Kievul de Moscova.

Kremlinul este de neclintit, pe circuite mediatice deschise lăsându-se să circule idei congruente precum că, dacă o astfel de întâlnire va avea loc, va trebui să se desfăşoare într-un format ”profesor-student” şi numai după ce Zelensky va proba că este un lider de talia lui Putin şi care se va ”supune” prin demersuri concrete care să răspundă la solicitările Moscovei privind reglementarea conflictului din Donbas. Ministrul rus de externe, Serghey Lavrov, declara diplomatic luna trecută că oportunitatea preşedinţilor celor două ţări de a discuta relaţiile actuale dintre Rusia şi Ucraina nu depinde de Moscova, deoarece partea rusă nu a redus relaţiile generale bilaterale şi nici nu a întrerupt legăturile de transporturi. Totul ar depinde deci de interesul şi deschiderea noului regim de la Kiev pentru reluarea legăturilor cu Rusia.

Cercuri importante formatoare de opinie de la Moscova lansează şi idei potrivit cărora,  până în prezent, Zelensky nu a demonstrat calităţile unui adevărat lider al ţării. ”Zelensky continuă o politică lipsită de sens, stupidă şi distructivă pentru Ucraina şi nu este vizibil faptul că ţara merge pe un curs suveran. Dacă liderii în formatul Normandia vor vorbi după ce Ucraina îşi va îndeplini obligaţiile (n.n. – cele care decurg din Acordurile de la Minsk), va fi suficient”. În cazul în care Kievul nu va da curs obligaţiilor sale, ”atunci nu are niciun rost o întâlnire personală” Putin – Zelensky.  

În paralel, Zelensky a fost strâns între nicovala occidentală a liderului american Trump şi ciocanul rusesc marca Putin, lăsând impresia uneori că va prefera să împingă în timp decizia sa pentru o soluţie la conflictul din Dobas, poate chiar după 2020, când se va mai clarifica dacă şi pe cine mai poate conta serios în Occident. Kievul va trebuie să accepte cât mai curând posibil că lipsa evidentă a experienţei de politică externă l-a adus pe Zelensky într-un timp record la o relaţie extrem de neproductivă cu Trump - un excelent exemplu de situaţie care va fi speculată la maxim de Putin, şi să treacă la o gestionare avantajoasă Ucrainei a politicii externe.

Un alt exemplu ar fi ieşirea la rampă a vice-premierului lui Zelensky, care, fără să fie forţat de vreun imperativ anume, a susţinut că, pe termen lung – deci undeva peste 10-15 ani, ar fi posibilă normalizarea relaţiilor cu Rusia, pentru că ”războiul va continua până când Crimeea va reveni la Ucraina”. Este uşor de înţeles că în acest context va fi greu şi pentru Occident să susţină Kievul. Mai ales dacă Rusia va (re)pune pe masă necesitatea ca Ucraina să dea curs imediat implementării prevederilor Acordurilor de la Minsk. Ceea ce este, pe cât de probabil, pe atât de dezavantajos pentru Kiev.

O altă dilemeă a diplomaţiei ucrainiene este aceea cum să pună problema gazoductului ”Nord Stream 2” la summit-ul apropiat, în condiţiile în care Kievul consideră că acest proiect subminează securitatea statului şi poziţia Kievullui în negocierile pentru teritoriile ocupate cu Moscova şi pentru tranzitul pe gaze naturale ruse pe teritoriul său. Kiev vrea să aducă această problemă la reuniunea în format Normandia, dar riscul de a antagoniza Germania este enorm. Vladimir Zelensky pare că a înţeles pericolul de pierde la masa negocierilor susţinerea germană şi a declarat recent că problema gazelor naturale este în sine o mare problemă, dar ”nu ar trebui în niciun fel să fie cuplată la problematica dosarului Donbas”. Iar Ministerul Afacerilor Externe de la Kiev ia în considerare posibile sancţiuni ale SUA legate de gazoductul respectiv.

Este de reamintit faptul că, acum o lună de zile, preşedintele Zelensky declara că, pentru a fi preluat controlul asupra Donbas, trebuie să se finalizeze trei etape: finalizarea fazei ”fierbinţi” a conflictului, reconcilierea dintre oameni şi reintegrarea în condiţii de siguranţă. Acesta a mai punctat faptul că va cere inflexibil Rusiei să permită ”întoarcerea” Crimeei la Ucraina. Ceea ce nu spune însă Zelensky este prin ce mijloace concrete ar putea să realizeze obiectivele respective. În contrast, liderii pro-ruşi din Donbas provoacă Kievul cu noi iniţiative. De exemplu, cea mai recentă este cea a liderului auto-proclamatei Republici Populare Doneţk (RPD), care a susţinut ideea de a priva limba ucraineană de statutul limbii oficiale de stat în regiunea separatistă, invocând faptul că proclamarea limbii ruse se încadrează  în procesul de integrare a RPD cu Rusia.

Obiectivul principal al preşedintelui Putin la apropiatul summit va fi acela de a demonstra că voinţa Rusiei nu poate fi ocolită sau ignorată de Kiev nici măcar cu ajutorul principalelor puteri europene Germania şi Franţa, pentru rezolvarea conflictului din estul Ucrainei. Iar Zelensky să tragă o singură concluzie: Rusia nu va renunţa la Ucraina, Kievul nu are alte opţiuni decât să ceară (din nou şi de ce nu emoţional având în vedere competeţele teatrale ale liderului ucrainean) ”prietenia Moscovei” şi să facă ceea ce dictează aceasta.

Rămâne de văzut cât de coerentă şi de realistă va fi partea ucraineană la summit-ul din 9 decembrie de la Paris. Cert este însă că Rusia s-a pregătit foarte bine şi va fi extrem de greu de convins de solicitările şi argumentele Kievului. O dovadă suplimentară este şi faptul că Putin şi omologul francez Macron au purtat recent conversaţii telefonice în timpul cărora au discutat mai multe probleme ale acestei speţe, ajungând la o idee comună că acest summit ar trebui să contribuie decisiv la implementarea totală a Acordurilor de la Minsk. Ceea ce sugerează că Ucraina nu va mai avea nicio opţiune alternativă.

IV. Gazdă a reuniunii NATO-Rusia la nivel militar înalt, Baku vrea extinderea cooperării militare cu Putin, pe care îl declară lider politic mondial ”Numărul 1”

În ultima săptămână a lunii trecute a avut loc la Baku o altă reuniune la vârf între militarii din NATO şi Rusia. Reuniunea a fost condusă de către preşedintele Comitetului Militar NATO, mareşal al aerului Stuart Peach, şi şeful Statului Major General al Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, Valery Gerasimov. Este al treilea an consecutiv de când Baku găzduieşte astfel de întâlniri. Un loc perfect – susţine Baku, având în vedere că statul azer întreţine de ani buni relaţii privilegiate atât cu NATO, dar şi cu Rusia. Preşedintele azer, Ilham Aliyev, sugerează cu mândrie că menţinerea acestui loc neutru de întâlnire – ”râvnit” de multe alte state, presupune că aduce rezultate bune, fiecare întâlnire de acest gen inspirând speranţă pentru pentru securitatea şi pacea regională şi mondială.

Scopul acestor întâlniri este de a se menţiene linii funcţionale de comunicare între liderii militari din Alianţă şi Rusia, ceea ce ar avea efecte benefice asupra predictibilităţii militare în avantajul şi în ambelor părţi. De altfel, aceste reuniuni reprezintă în sine demersuri de diplomaţie politico-militară, având rolul major de a crea un cadru propice pentru explorarea celor mai potrivite căi şi instrumente de reluare a unui dialog politic constructiv la niveluri politice şi militare ridicate între Alianţă şi Moscova.

Date fiind circumstanţele actuale dificile ale situaţiei de securitate din Regiunea Extinsă a Mării Negre şi stadiul actual al relaţiilor dintre NATO şi Rusia, importanţa reuniunii şi a dialogului la nivel poltico-militar înalt a fost una certă şi semnificativă. Înalţii oficiali militari au realizat un schimb de opinii în legătură cu percepţiile celor două părţi asupra evoluţiilor dificile ale securităţii europene şi globale, cu accent pe Europa de Est şi Orientul Mijlociu.

Totodată, părţile s-au informat reciproc despre cele mai importante exerciţii militare şi activităţi de instrucţie şi pregătire operaţională planificate a fi derulate pe parcursul anului următor. Pe de altă parte  - şi aici apare un alt rol important al unor astfel de reuniuni, cele două părţi au căzut de acord că trebuie folosite pe mai departe mecanismele stabilite pentru a se evita interferenţele reciproce în activităţi militare din teren şi, mai ales, pentru evitarea unor ciocniri sau altor incidente militare întâmplătoare.

Aflat la Baku pentru a participa la reuniunea amintită mai sus, Generalul Gerasimov a desfăşurat o nouă rundă de dialog bilateral pentru dezvoltarea cooperării militare între Rusia şi Azerbaidjan. Cu această ocazie, preşedintele Azerbaidjan, Ilham Aliyev, l-a primit personal (26 noiembrie) pe şeful armatei ruse.

Dialogul politic a debutat prin declaraţia şefului statului azer care l-a desemnat pe preşedintele Vladimir Putin nici mai mult nici mai puţin decât ”liderul politic mondial Numărul 1”. Acesta a omagiat astfel nu numai relaţia personală extrem de privilegiată pe care o are cu liderul rus, dar şi gestul extrem de cald al preşedintelui Putin - ”preşedintele ţării conducătoare a lumii şi preşedintele care este politicianul numărul unu din lume”, de a primi la Kremlin şi de a medalia personal pe Mehriban Aliyeva (prim vice-preşedinte azer şi nimeni alta decât soţia şefului statului azer) cu ”Înaltul Ordin al Prieteniei”.

Totodată, în întâlnirea cu Generalul Gerasimov, preşedintele Aliyev a fost informat de rezultatele pozitive ale dialogului acestuia cu şeful Statului Major General al Armatei azere armate. Au fost abordate probleme de actualitate ale securităţii internaţionale şi regionale, inclusiv cele ale cooperării militare bilaterale şi multilaterale la Marea Caspică, precum şi probleme de actualitate ale cooperării politico-militare şi tehnico-militare bilaterale.

A rezultat că Azerbaidjan consideră că stadiul cooperării militare ruso-azere este un  semnal al unei relaţii consolidate şi de încredere între cele două state, care astăzi ”au atins cel mai înalt nivel din istorie”.

Şi, într-adevăr, pe ansamblu pot fi luate în considerare numai dinamici pozitive ale cooperării militare ruso-azeră. Dincolo de contractele de achiziţii de echipamente militare majore din Rusia de peste 6 mlrd.USD, sunt explorate permanent modalităţi noi de cooperare pentru viitor. Toate acestea sunt elemente care întăresc poziţia politică şi militară a Azerbaidjan în regiune, în primul rând în raport cu Armenia, ceea ce desigur are darul de a încrunta serios pe liderul armean Nicolo Pashiniyan şi pe generalii săi.

(1)    Preşedintele Lukashenko comentează periodic într-o manieră extrem de personală declaraţiile publice mai seriose de la Moscova despre viitoarea unificare a Belarus cu Rusia şi, spre deosebire de acum 20 ani, acesta pune în discuţie fezabilitatea unei astfel de Uniuni. Acum, nemulţumirea principală a lui Lukashenko este cauzată de faptul că, ”în fiecare an, Moscova forţează Minskul cu noi şi noi condiţii”, condiţii care sunt din ce în ce mai puţin avantajoase pentru statul belarus. ”Îmi pare rău, atunci ai nevoie de o asemenea alianţă pentru Iad?” - nu s-a putut reţine recent Lukashenko.

(2)    Este pentru prima dată după mulţi ani, când bugetul naţional al Belarus este construit fără să se ţină cont de asistenţa economico-financiară din partea Rusiei - după cum subliniază ”consternată” şi publicaţia rusă ”Nezavisimaya Gazeta”.

(3)    Şeful statului rus a atras atenţia asupra faptului că Rusia cheltuieşte anual numai 48 miliarde de dolari pentru apărare, spre deosebire de Washington, care cheltuieşte peste 700 de miliarde de dolari în scopuri militare. Cu toate acestea, Kremlinul consideră că are armamente noi ”promiţătoare şi absolut exclusive”. Putin a mai adăugat că ”...avem arme pe care nimeni din lume nu le are. Trebuie să aducem un omagiu specialiştilor noştri pentru capacitatea de a identifica oportunităţi şi a se concentra pe resurse”.

În anul 2020 va fi operaţionalizat primul regiment cu sisteme strategice de rachete cu aripi ”Avangard”, se va încheia serviciul de luptă experimental al complexului cu destinaţie strategică de rachete balistice intercontinentale ”Sarmat” şi al sistemului aerian de rachete hipersonice ”Kinjal”,  se va introduce în exploatare instalaţiile de luptă cu laser de mare putere ”Peresvet”, respectiv vor fi experimentate instalaţii de luptă de pe platforma oferită de submarinul ”Proiect Borey-A”. https://monitorulapararii.ro/industria-de-aparare-a-rusiei-intre-imperative-si-dificultati-1-17244