MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (OMNA) - Septembrie

I. Emiratele Arabe Unite (EAU) şi Bahrain - Acorduri de normalizare a relaţiilor cu Israelul... Cine urmează?

Preşedintele Statelor Unite, Donald Trump, a găzduit marţi, 15 septembrie, o ceremonie la Casa Albă, în cadrul căreia prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, a semnat acorduri privind normalizarea relaţiilor bilaterale cu ministrul de externe al EAU, şeicul Abdulah bin Zayed Al Nahyan, şi cu ministrul de externe al Bahrainului, Abdulatif Al Zayani. Astfel, EAU şi Bahrainul devin al treilea, respectiv al patrulea stat arab care încheie un astfel de acord, după tratatele de pace pe care Israelul le-a încheiat cu Egiptul, în 1979, şi Iordania, în 1994. Care va fi al cincilea?

Israelul a semnat acorduri separate cu EAU şi Bahrain, iar SUA s-a alăturat celor trei ţări în semnarea unui document comun cunoscut sub numele „Acordurile Abraham”, pe care Casa Albă l-a descris drept o declaraţie de pace. Acordul Israel-Bahrain ar implica şi un schimb de ambasade, a specificat consilierul principal şi ginerele lui Trump, Jared Kushner. În schimbul unei normalizări a relaţiilor cu EAU, Netanyahu a fost de acord să suspende un plan de anexare a unor părţi din Cisiordania ocupată. Unele diferenţe rămân însă, în pofida încălzirii relaţiilor. Trump a declarat marţi că nu va avea probleme să vândă avioane de luptă invizibile (stealth) F-35 către EAU, care au căutat de mult să le obţină. Dar Israelul, care are deja în dotare F-35, obiectează la o astfel de vânzare.

Deşi un câştig diplomatic pentru premierul israelian, ceremonia a avut loc în timp ce Netanyahu se confruntă cu critici acasă din cauza modului de tratare a pandemiei coronavirusului şi a unui proces de corupţie sub acuzaţiile de luare de mită, fraudă şi înşelăciune, care au condus la proteste frecvente pe stradă. Netanyahu neagă orice acţiune greşită şi descrie procesul său ca fiind o „vânătoare de vrăjitoare”, politică de stânga menită să dea jos un lider popular de dreapta.

Frustrată de refuzul palestinienilor de a participa la iniţiativa de pace a lui Trump în Orientul Mijlociu, Casa Albă a încercat să-i ocolească, în speranţa că acordurile cu EAU şi Bahrain vor fi percepute ca o pârghie pentru negocierile de pace. Conducerea palestiniană, care l-a acuzat de multă vreme pe Trump de a fi pro-Israel, a denunţat apropierea arabă de această ţară ca fiind o trădare a cauzei lor. Facţiunile politice palestiniene s-au angajat rapid în discuţii multilaterale pentru a restabili unitatea şi a remedia diviziunile dintre Fâşia Gaza şi Cisiordania, în negocieri mult mai promiţătoare decât eforturile anterioare.

Palestinienii consideră că noile acorduri slăbesc o poziţie pan-arabă de lungă durată care solicită retragerea israeliană din teritoriile ocupate şi acceptarea statalităţii palestiniene în schimbul normalizării relaţiilor cu ţările arabe. Deşi negocierile dintre Israel şi palestinieni s-au împotmolit în 2014, unele state arabe din Golf şi alte câteva ţări arabe au avut de mult timp contacte informale cu Israelul.

Cu câteva ore înainte de ceremonie, preşedintele american declara pentru Fox News că se aşteaptă ca mai multe ţări arabe să decidă normalizarea legăturilor cu Israelul şi că, în cele din urmă, se vor alătura şi palestinienii. Una dintre ţintele apelurilor de la Casa Albă este Arabia Saudită, cea mai mare putere arabă din Golf. Până în prezent, saudiţii, al căror rege este custodele celor mai semnificative locuri sfinte ale Islamului şi guvernează cel mai mare exportator de petrol din lume, au semnalat că nu sunt pregătiţi pentru un asemenea pas. O altă ţintă este Omanul, al cărui lider a avut convorbiri cu Trump în săptămâna dinaintea semnării. Ministerul de externe al Qatarului a anunţat că normalizarea relaţiilor cu Israelul „nu poate fi răspunsul” la conflictul israeliano-palestinian.

După ani de zile de paşi mărunţi spre o normalizare informală, dar care nu au reuşit să se desprindă de poziţia arabă şi să permită semnarea unui acord oficial de pace cu această ţară, EAU au anunţat în cele din urmă (13 august) decizia de a stabili relaţii diplomatice formale cu Israel.

Pregătirea a fost îndelungată. În ultimii ani, EAU au găzduit miniştri şi sportivi israelieni, au participat la conferinţe de securitate maritimă alături de oficiali israelieni, au sprijinit acorduri de cooperare tehnologică între EAU şi companiile israeliene şi chiar au invitat Israelul la Dubai Expo. Acestea, şi alte acţiuni, au făcut clară intenţia Abu Dhabi de a-şi normaliza relaţiile cu Israelul. Ceea ce stătea în calea unei înţelegeri a fost planul guvernului israelian de a anexa aproximativ 30% din Cisiordania ocupată, inclusiv Valea Iordanului, ceea ce ar fi condus la o apropiere oficială de Israel cu costuri politice prea mari pentru conducerea Emiratelor. Însă un compromis acceptat de Israel de a sista anexarea a dus la acceptul semnării acordului.

Dar ce se află în spatele acordului de normalizare al Bahrainului cu Israelul? Cele mai vehiculate ipoteze vehiculate în media susţin că Bahrainul a recurs la această mutare urmând EAU, pentru a face faţă ameninţărilor regionale şi pentru a face pe plac SUA. În fapt, nu a fost întocmai o surpriză... După ce preşedintele SUA a anunţat, pe 13 august, că EAU şi Israelul au fost de acord să stabilească legături diplomatice, au apărut speculaţii abundente cu privire la faptul că va urma Bahrain, în pofida faptului că luna trecută autorităţile de la Manama se angajaseră să susţină crearea unui stat palestinian. Totuşi, Bahrainul părea în ultimii ani mai puţin reticent în a-şi face publice relaţiile cu Israelul.

În februarie 2017, regele Hamad bin Isa Al Khalifa s-a întâlnit cu liderii evrei din Statele Unite şi ar fi exprimat opoziţia faţă de boicotarea Israelului de către ţările arabe. Mai târziu în acel an, grupul interconfesional „This is Bahrain”, susţinut de guvern, a stârnit indignare în rândul palestinienilor, când a vizitat Israelul la doar câteva zile după ce Trump anunţa controversata decizie de a recunoaşte Ierusalimul drept capitală a Israelului şi de a muta ambasada SUA acolo.

Dar decizia Bahrain nu ar fi fost posibilă fără acordul Riadului, chiar dacă saudiţii au semnalat că nu sunt pregătiţi să facă un pas similar. Agenda politică a Bahrainului este influenţată destul de mult de Arabia Saudită... La sfârşitul anului 2018, cu doar câteva luni înainte ca Manama să fi fost de acord să găzduiască o conferinţă condusă de SUA pentru a dezvălui partea economică a iniţiativei de pace a lui Trump în Orientul Mijlociu, Arabia Saudită, EAU şi Kuweit au promis 10 miliarde de dolari sprijin financiar pentru Bahrain.

Pe lângă faptul că este dependentă financiar de vecinii săi, noua „alianţă” a Bahrainului cu Israelul poate ajuta monarhia Bahraini să îşi consolideze puterea şi să zdrobească orice rezistenţă la autoritarism sau orice efort spre democraţie. În 2011, în timpul declanşării revoltelor din primăvara arabă, Arabia Saudită a trimis trupe în Bahrain pentru a reprima protestele anti-guvernamentale. Aşadar, prin normalizarea legăturilor cu Israelul, Bahrain se asigură că a câştigat un aliat care este la fel de angajat să menţină status quo-ul şi să împiedice succesul oricărei revolte a populaţiei majoritar şiite.

Într-o perioadă de revolte regionale, statele din Golf sunt conduse de dorinţa de a-şi consolida relaţiile cu Washingtonul, orientare motivată şi de interese geostrategice comune – „ameninţarea” iraniană. Iar Arabia Saudită, care a anunţat la începutul acestei luni că va permite ca zborurile dintre EAU şi Israel să-i traverseze spaţiul aerian naţional, continuă să fie cheia în stabilirea ţărilor care ar putea călca pe urmele EAU şi Bahrainului...

Deşi nu este de aşteptat ca Arabia Saudită să urmeze exemplul aliaţilor săi din Golf în curând, când unul dintre cei mai importanţi lideri musulmani ai Arabiei Saudite, Abdulrahman al-Sudais, imam al Marii Moschei din Mecca, îndeamnă în predica de vineri (difuzată la televiziunea de stat saudită pe 5 septembrie) ca musulmanii să evite „emoţiile pasionale şi entuziasmul aprins” faţă de evrei, înseamnă că o schimbare se întrevede la orizont...

II. SUA – prelungirea embargoului asupra armelor impus Iranului... va fi sau nu va fi?

Preşedintele Statelor Unite, Donald Trump, intenţionează să emită un ordin executiv care să-i permită să impună sancţiuni oricui încalcă embargoul asupra armelor impus Iranului, au declarat joi, 17 septembrie, pentru Reuters, sub condiţia anonimatului, mai multe surse familiare cu această problemă. Sursele au precizat că ordinul executiv ar trebui să fie emis în următoarele zile şi ar permite preşedintelui să aplice contravenienţilor sancţiuni secundare, privându-i de accesul pe piaţa SUA. Casa Albă nu a răspuns solicitării de comentarii. Rămâne de văzut dacă va recurge la o astfel de măsură...

Luna viitoare (18 octombrie) expiră embargoul ONU asupra armelor impus Iranului conform Acordului nuclear din 2015 (JCPOA) pe care Iranul l-a încheiat cu şase actori majori – SUA, Rusia, Marea Britanie, China, Franţa şi Germania. SUA, care s-au retras din Acord în mai 2018, a solicitat reluarea tuturor sancţiunilor ONU asupra Iranului şi prelungirea embargoului asupra armelor. Decizia americană ar fi un avertisment pentru actorii străini (entităţile SUA sunt deja interzise) care vor face comerţ cu Iranul în domeniul armelor că vor fi sancţionate de Washington.

Celelalte părţi la Acordul nuclear şi majoritatea membrilor Consiliului de Securitate (CS) al ONU au anunţat că nu consideră că SUA ar avea dreptul de a reimpune sancţiunile ONU şi că măsura nu ar avea niciun efect juridic. Iranul susţine că Acordul nuclear rămâne în vigoare şi toate sancţiunile asupra Iranului vor fi ridicate conform termenelor convenite în 2015.

Potrivit uneia dintre surse, ordinul executiv al lui Trump ar avea menirea de a arăta că SUA nu pot fi descurajate, în pofida eşecului de a obţine acordul CS al ONU  pentru reintroducerea sancţiunilor. O altă sursă (diplomat european) a precizat că noul ordin va sprijini poziţia Washingtonului privind păstrarea în vigoare a embargoului  dincolo de octombrie, dându-i preşedintelui american autoritatea de aplica sancţiuni secundare pentru a pedepsi transferurile de arme către sau din Iran cu sancţiuni SUA.

Reprezentantul special al SUA pentru Iran, Elliott Abrams, a declarat miercuri, 16 septembrie, că Washingtonul intenţionează să impună sancţiuni celor care au încălcat embargoul ONU asupra armelor, dar nu a precizat că va face acest lucru printr-un ordin executiv. Tot miercuri, secretarul de stat american, Mike Pompeo, a lăsat să se înţeleagă asupra unor acţiuni viitoare, subliniind puterea sancţiunilor SUA restabilite de la ieşirea din Acordul nuclear iranian în urmă cu doi ani pentru a descuraja comerţul cu Iranul. „Vom face toate lucrurile pe care trebuie să le facem pentru a ne asigura că aceste sancţiuni sunt puse în aplicare”, a spus Pompeo despre embargoul ONU asupra armelor, amintind că mulţi experţi au susţinut că sancţiunile unilaterale ale SUA impuse după ce a abandonat acordul nuclear ar fi eşuat.

Sancţiunile secundare sunt cele prin care o ţară încearcă să pedepsească o a doua ţară pentru tranzacţionarea cu o a treia, restricţionând accesul la propria piaţă, un instrument deosebit de puternic pentru SUA datorită dimensiunii economiei sale. Majoritatea companiilor străine nu doresc să rişte să fie excluse de pe vasta piaţă americană pentru a face comerţ cu ţări mai mici, cum ar fi Iranul.

Măsura riscă totuşi să conducă la o izolare diplomatică a Washingtonului, provocând totodată tensiuni internaţionale înaintea alegerilor din noiembrie. Treisprezece dintre cei 15 membri ai CS al ONU, inclusiv Marea Britanie, Franţa şi Germania, susţin că mişcarea Washingtonului este nulă şi diplomaţii cred că puţine ţări sunt susceptibile de a reimpune măsurile.

Diferendul a început la jumătatea lunii august, când Administraţia preşedintelui american Donald Trump a suferit o înfrângere în CS al ONU după ce a încercat să extindă embargoul asupra armelor convenţionale împotriva Teheranului. În acest moment, Washingtonul insistă asupra faptului că este încă participant la acordul din care a ieşit, dar numai pentru a putea activa opţiunea „snapback” – adică reintroducerea sancţiunilor ridicate după semnarea JCPOA.

Deocamdată, Administraţia Trump se comportă ca şi cum sancţiunile internaţionale ar reveni, în timp ce comunitatea internaţională continuă să acţioneze de parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Deci, este acesta un gest simbolic menit să amintească linia dură a Washingtonului împotriva Teheranului sau sunt avute în vedere măsuri concrete?

III. Libia – negocieri între taberele rivale... speranţe pentru pace?

Delegaţii ale administraţiilor rivale ale Libiei au ajuns la un acord în cadrul discuţiilor din Maroc cu privire la criteriile de numire în instituţiile cheie ale ţării. Câteva zile mai târziu, în Elveţia, au avut loc consultări între reprezentanţii taberelor libiene si membrii misiunii ONU în Libia (UNSMIL). Dar premierul GAN, Fayez al-Sarraj, a anunţat că doreşte să renunţe la această funcţie până la sfârşitul lunii octombrie şi să predea puterea unei noi autorităţi executive, pe măsură ce eforturile de a găsi o soluţie politică la conflictul de ani de zile progresează. Rămâne de văzut dacă cele două tabere se vor înţelege până la urmă...

Sub numele de „Dialogul libian”, discuţiile au reunit cinci participanţi din Guvernul Acordului Naţional (GAN) recunoscut internaţional, care controlează capitala Tripoli şi nord-vestul ţării şi alţi cinci din Camera Reprezentanţilor (parlament), cu sediul în oraşul estic Tobruk. După întâlnirea de la Bouznika (Maroc, joi 03 septembrie), a fost adoptată o declaraţie comună care precizează că participanţii au convenit  „criteriile, mecanismele transparente şi obiectivele” pentru posturile cheie. Principalele puncte de dispută au fost privind numirea şefilor Băncii centrale, Companiei Naţionale a Petrolului şi Forţelor Armate. Cele două părţi se vor reuni la sfârşitul lunii septembrie pentru a finaliza mecanismele „care să garanteze implementarea şi activarea” acordului.

În paralel cu discuţiile din Maroc, în perioada 07-09 septembrie, la Montreux (Elveţia) sub auspiciile Centrului pentru Dialog Umanitar, au avut loc consultări între părţile interesate libiene şi membrii UNSMIL.

Trimisul interimar al ONU în Libia, Stephanie Williams, a precizat că UNSMIL va încerca să pregătească terenul pentru discuţii politice mai ample, solicitând comunităţii internaţionale să îşi asume responsabilitatea de a sprijini acest proces şi să respecte fără echivoc dreptul suveran al poporului libian de a-şi hotărî viitorul.

O săptămână mai târziu (miercuri, 16 septembrie), într-un scurt discurs televizat, premierul libian, Fayez al-Sarraj, a anunţat că discuţiile intermediate de ONU între facţiunile rivale ale ţării au condus la o „nouă fază pregătitoare” pentru unificarea instituţiilor libiene şi pregătirea pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale, precizând că doreşte să cedeze funcţia următoarei administraţii până cel târziu la sfârşitul lunii octombrie.

Libia a îndurat aproape un deceniu de haos şi violenţe de la revolta susţinută de NATO din 2011, care a dus la răsturnarea dictatorului Muammar Gaddafi. Ţara bogată în petrol a fost împărţită între guverne din est şi vest de la alegerile disputate şi de la escaladarea luptelor din 2014. Criza s-a înrăutăţit anul trecut când mareşalul Khalifa Haftar, ale cărui forţe (Armata Naţională Libiană / ANL) controlează estul Libiei şi sunt susţinute de Egipt, Emiratele Arabe Unite (EAU) şi Rusia, au lansat o ofensivă pentru cucerirea Tripoli, sediul GAN.

Haftar a fost respins la începutul acestui an de către forţele GAN susţinute de Turcia, iar luptele s-au blocat în jurul oraşului Sirte, poarta de acces către câmpurile de petrol din estul Libiei şi terminalele de export. ANL a blocat exporturile de petrol din ianuarie, privând statul libian de principala sa sursă de venituri şi conducând la înrăutăţirea nivelului de trai şi la proteste în oraşele controlate de ambele părţi.

Sub o presiune internaţională puternică, delegaţii din taberele rivale s-au întâlnit la începutul acestei luni şi au convenit asupra unui acord preliminar care are ca scop orientarea ţării către alegeri în termen de 18 luni şi demilitarizarea Sirte. Se aşteaptă reluarea discuţiilor în curând la Geneva. Însă, plecarea lui Al-Sarraj ar putea duce la noi lupte între alte personalităţi GAN şi între grupurile armate din Tripoli şi oraşul de coastă Misrata. Al-Sarraj a condus GAN de la formarea acestuia, în 2015, ca urmare a unui acord politic susţinut de ONU care vizează unirea şi stabilizarea Libiei. În pofida eşecurilor şi a slăbiciunii guvernului pe care l-a condus, al-Sarraj a fost văzut ca un moderat cu care părţi ale taberei din est şi aliaţii lor străini, precum şi alţi jucători internaţionali, puteau avea o bază de discuţii.