MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (OMNA) - Mai 2020

I. Irak – În sfârşit, un nou premier la Bagdad... Va reuşi acesta să gestioneze provocările cu care se confruntă ţara?

În prima săptămână a lunii mai, după aproape şase luni de încercări de a numi un nou premier şi guvern şi jocuri de culise până în ultima clipă pentru stabilirea membrilor executivului, Parlamentul irakian a acordat votul de încredere cabinetului prezentat de prim-ministrul desemnat, Mustafa al-Khadimi. Fost jurnalist şi şef al Serviciului Naţional de Informaţii, noul premier şi-a început mandatul cu un guvern incomplet (mai mulţi candidaţi au fost respinşi), într-o perioadă de provocări de securitate, economice, de asistenţă medicală şi sociale.

Al-Khadimi a anunţat că priorităţile sale vor fi combaterea pandemiei coronavirusului şi anchetarea celor implicaţi în deschiderea focului împotriva protestatarilor, la sfârşitul anului trecut... Va fi îndeajuns pentru a-i mulţumi pe irakieni?

15 din cei 22 de miniştri din cabinetul propus de premierul desemnat al-Kadhimi au primit un vot de încredere miercuri, 7 mai, din partea Parlamentului irakian. Candidaţii lui al-Kadhimi pentru interne, apărare, finanţe şi electricitate au trecut cu sprijinul majorităţii parlamentarilor prezenţi. Votul pentru portofoliile de externe şi petrol a fost amânat, deoarece partidele nu au convenit asupra candidaţilor. Alţi cinci membri propuşi de al-Kadhimi, printre care şi cei pentru justiţie, agricultură şi comerţ, au fost respinşi.

Pentru a obţine votul de încredere, al-Kadhimi a fost nevoit să calmeze principalele formaţiuni politice irakiene, permiţând acestora să-şi aleagă candidaţii pentru portofoliile de ministru din cabinetul său - un sistem de partajare a puterii adânc înrădăcinat în sistemul politic irakian. Unele partide care nu şi-au putut impune reprezentanţii, precum „Statul de Drept” condus de Nouri al-Maliki şi „Coaliţia Naţională” a lui Iyad Allawi, au boicotat votul, acuzând că procedura avantajează partidele şiite majoritare.

Oficialii irakieni susţin că numirea lui al-Kadhimi este, deopotrivă, acceptabilă atât pentru Statele Unite, cât şi pentru Iran. Secretarul de stat american, Mike Pompeo, a salutat investirea noului guvern şi l-a felicitat pe al-Kadhimi pentru preluarea funcţiei. De asemenea, ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, l-a felicitat pe noul premier, afirmând că Teheranul susţine poporul irakian şi alegerea acestuia.

Cine este Mustafa al-Kadhimi, noul premier al Irakului...?  Născut în 1967, în capitala Bagdad, a plecat în 1985 în Iran, după care s-a mutat succesiv în Germania şi Regatul Unit, ţări unde a obţinut şi cetăţenia. Deţine o diplomă de licenţă în drept dar este mai cunoscut pentru activitatea sa de jurnalist. Opozant al regimului dictatorului irakian Saddam Hussein, al-Kadhimi s-a întors în ţara natală după intervenţia SUA în Irak, din 2003, devenind co-fondator al Reţelei irakiene de media, în paralel cu activitatea de director executiv al Fundaţiei „Memory Memory”, înfiinţată în scopul documentării crimelor regimului Hussein. De asemenea, al-Kadhimi a ocupat funcţia de redactor-şef al revistei ”Irak Newsweek” timp de trei ani, începând din 2010, activând şi ca redactor al secţiunii Irak a site-ului american Al-Monitor (cu sediul în SUA). În iunie 2016, al-Khadhimi a preluat funcţia de director al Serviciului Naţional de Informaţii din Irak.

Votul Parlamentului irakian a marcat încheierea unor luni întregi de criză politică, după ce protestele anti-guvernamentale în masă, care solicitau o revizuire completă a sistemului politic, l-au obligat pe fostul premier, Adel Abdul Mahdi, să-şi dea demisia la începutul lunii decembrie, anul trecut. Bătălia politică pentru portofoliile guvernamentale a împiedicat doi candidaţi precedenţi pentru fotoliul de prim-ministru să formeze un cabinet. Dar, pentru mulţi participanţi la demonstraţiile populare de la sfârşitul anului trecut, numirea lui al-Kadhimi semnalează mai degrabă păstrarea status quo-ului, decât un prim pas pe calea către schimbarea pe care au cerut-o.

Al-Kadhimi este privit în general de asociaţi şi politicieni ca având o mentalitate pragmatică, cultivându-şi relaţiile cu actorii principali interni şi externi ai spectrului politic din Irak. Deşi, luna trecută, Kataib Hezbollah, un grup armat apropiat Iranului şi legat de Unităţile de Mobilizare Populară, a emis o declaraţie prin care îl acuza pe al-Kadhimi de implicare în moartea liderului său, Abu Mahdi al-Muhandis, şi a generalului iranian Qassem Soleimani, acuzându-l de colaborare cu SUA, odată cu prăbuşirea preţului petrolului şi pandemia coronavirusului s-a ajuns la un compromis, al-Kadhimi angajându-se să susţină sistemul de repartizare a puterii politice irakiene (muhasasa). Introdus în Irak după intervenţia americană din 2003, în încercarea de a oferi o reprezentare proporţională în guvern a diferitelor grupuri etno-sectare irakiene, muhasasa este perceput de mulţi irakieni ca un sistem deficitar, care facilitează corupţia şi patronatul politic.

Mustafa al-Kadhimi pune capăt unui impas politic care a lăsat ţara fără un guvern funcţional mai mult de cinci luni, dar noul premier se confruntă cu provocări dificil de gestionat. Dincolo de ocuparea posturilor ministeriale rămase vacante, al-Kadhimi trebuie să facă faţă cel puţin la trei provocări majore:

• prăbuşirea preţurilor petrolului care au dus la un deficit bugetar abrupt şi o posibilă catastrofă economică;
• pandemia coronavirusului care pune la grea încercare sistemul fragil de asistenţă medicală din Irak;
• protestele manifestanţilor care au început să se întoarcă pe străzi după ce au fost relaxate interdicţiile impuse de Covid-19.

Toate cele trei provocări sunt strâns legate între ele. În condiţiile în care economia dependentă de petrol se luptă pentru a face faţă consecinţelor pandemiei coronavirusului şi a deficitelor bugetare mari, este posibil ca nemulţumirile protestatarilor să escaladeze. Şi, mai mult, nu este de neluat în seamă un posibil reviriment al organizaţiei teroriste Statul Islamic din Irak şi Levant, ai cărui membri şi-au intensificat atacurile asupra forţelor guvernamentale în nordul Irakului.

Rămâne de văzut în lunile următoare cum va reuşi noul guvern să gestioneze această situaţie...

II. Israel – Procesul lui Netanyahu a început... va putea depăşi longevivul premier şi această provocare?

Premierul israelian, Benjamin Netanyahu, liderul partidului de dreapta Likud, s-a prezentat week-endul trecut (duminică, 24 mai) în faţa unui tribunal din Ierusalim pentru acuzaţii de corupţie. Mai multe sute de persoane au organizat demonstraţii pro şi contra acestuia cu puţin timp înainte de a ajunge la sala de judecată.

Netanyahu este primul premier israelian în exerciţiu împotriva căruia a fost deschis un proces penal. Flancat de gărzi de corp care purtau măşti pentru a preveni infecţia cu coronavirus, Netanyahu a susţinut că acuzaţiile aduse sunt „fabricate şi ridicole” şi nu au ca scop decât răsturnarea lui de la putere şi, astfel, îndepărtarea dreptei de la conducerea ţării.

Este de aşteptat un proces de lungă durată... va reuşi Netanyahu să câştige şi războiul cu justiţia după victoria pe scena politică?

Solicitarea făcută de Netanyahu, de a nu participa la şedinţa de deschidere, a fost respinsă de completul de trei judecători care se ocupă de caz. Premierul şi-a motivat această cerere catalogând audierea drept o formalitate şi susţinând că mobilizarea echipei sale de gărzi de corp ar risipi fonduri publice şi ar îngreuna respectarea regulilor de distanţare fizică.

Când a ajuns la tribunal, în faţa reporterilor, Netanyahu şi-a reiterat afirmaţiile că este victima unei conspiraţii profunde orchestrate de mass-media, poliţie, procurori şi judecători, pentru a-l alunga de la putere. Premierul a susţinut că poliţia şi procurorii au acţionat pentru a „adapta” un caz împotriva lui, iar probele au fost „contaminate şi exagerate”, solicitând ca procedurile judiciare să fie transmise în direct la televiziune pentru a asigura „transparenţa deplină”. Netanyahu a exclus varianta unei demisii, susţinând că va continua să conducă ţara, inclusiv pentru a resuscita economia şi pentru a salva vieţile a mii de israelieni în contextul posibilităţii unui al doilea val epidemic de coronavirus.

Deschiderea procesului  a fost în mare parte de natură procedurală. Audierea a durat o oră şi Netanyahu a vorbit doar pentru a-şi confirma identitatea. Curtea l-a scuzat pe Netanyahu să se prezinte personal la următoarea audiere, stabilită pentru 19 iulie. Analiştii israelieni susţin că procesul ar putea dura luni sau chiar ani. În calitate de prim-ministru, Netanyahu nu are nicio obligaţie legală de a demisiona şi a spus că bătălia sa în instanţă nu îi va afecta capacitatea de a-şi îndeplini mandatul.

După trei runde de alegeri neconcludente într-un an calendaristic, Netanyahu a depus jurământul pentru al patrulea mandat consecutiv de premier al Israelului. După cel mai recent vot din martie, rivalul său, Benny Gantz, liderul alianţei de opoziţie „Albastru şi Alb”, a părut să aibă suficient sprijin în Knesset (parlament) pentru a adopta o legislaţie care l-ar fi descalificat pe Netanyahu să îndeplinească funcţia de prim-ministru în timp ce era sub acuzare. Cu toate acestea, într-o răsturnare surprinzătoare şi încă inexplicabilă, Gantz, invocând temerile unei a patra runde de alegeri cu costurile financiare aferente şi a pandemiei coronavirusului, a acceptat să păstreze legislaţia neschimbată şi să încheie în schimb un acord de împărţire a puterii cu Netanyahu.

Curtea Supremă a clarificat şi rămânerea lui Netanyahu la putere. Într-o hotărâre-cheie, a decis că un politician inculpat poate păstra mandatul de prim-ministru, chiar dacă legislaţia israeliană cere tuturor celorlalţi deţinători de funcţii guvernamentale să demisioneze dacă sunt acuzaţi penal. Poziţia de prim ministru nu e, însă specificată concret în această legislaţie, ceea ce...

Care sunt de fapt acuzaţiile împotriva lui Netanyahu...? Fraudă, înşelarea încrederii şi acceptarea de mită într-o serie de cazuri. Procurorul general, Avichai Mandelblit, a depus acuzaţii penale împotriva lui Netanyahu în anchetele enumerate ca fiind cazurile 1000, 2000 şi 4000. Premierul este acuzat că a acceptat cadouri scumpe de la prieteni înstăriţi şi că a oferit favoruri mogulilor media, în schimbul difuzării de ştiri favorabile lui şi familiei sale. În cel mai grav caz, este acuzat că a promovat legislaţia care a furnizat profituri de sute de milioane de dolari proprietarului unei companii majore de telecomunicaţii, în timp ce a avut o influenţă editorială din culise pe site-ul popular de ştiri al firmei. Potrivit legislaţiei israeliene, luarea de mită comportă o pedeapsă de până la 10 ani de închisoare şi/sau amendă, iar frauda şi înşelarea încrederii o pedeapsă cu închisoarea de până la trei ani.

Netanyahu, care conduce partidul de dreapta Likud, neagă toate acuzaţiile. El şi-a catalogat urmărirea în justiţie drept o „vânătoare de vrăjitoare” a stângii menită să răstoarne un lider popular de dreapta. Criticii susţin că argumentele lui Netanyahu au subminat sistemul instanţelor din Israel şi riscă să afecteze şi mai mult instituţiile democratice.

Cât va dura procesul şi cum se va sfârşi e greu de prognozat în acest moment... În urmă cu şase ani, fostul premier Ehud Olmert a fost găsit vinovat de luare de mită şi a executat 16 luni de închisoare. Procesul său a avut loc după mandatul său din 2006-2009. Dar, încă o dată, este de remarcat abilitatea lui Netanyahu, acum despovărat de confruntarea politică, de a transmite mesaje către public, invocând diverse teme de actualitate precum criza economică sau pandemia de coronavirus...

III. Libia – forţele guvernamentale continuă să câştige teren... a intrat Haftar pe nisipuri mişcătoare?

Luptele între taberele rivale din Libia au escaladat în ultimele săptămâni, în pofida apelurilor internaţionale pentru încheierea unui armistiţiu umanitar care să permită concentrarea eforturilor pe combaterea noului coronavirus. Contraofensiva forţelor Guvernului Acordului Naţional (GAN), lansată acum o lună şi jumătate, pune în dificultate campania de 13 luni a Armatei Naţionale Libiene (ANL) pentru preluarea capitalei Tripoli.

Se pare că obiectivul mareşalului Khalifa Haftar, comandantul ANL, a fost prea ambiţios... Resusele încep să se epuizeze, iar sprijinul, atât intern din partea taberei estice, cât şi străin, se clatină... Cât va mai dura aventura mareşalului?

Săptămâna trecută, forţele care sprijină guvernul recunoscut internaţional din Libia, GAN, au înregistrat noi câştiguri la sud de capitala Tripoli, preluând controlul a trei baze militare (Yarmouk, al-Sawarikh şi Hamza) de la ANL. Baza Yarmouk, despre care membri ai forţelor GNA susţin că era sub controlul mercenarilor ruşi ai companiei Wagner, servea drept centru de comandă pentru trupele ANL din sudul Tripoli. De altfel, în ultimele săptămâni, cu sprijin turcesc, forţele GAN au recuperat mai multe oraşe, au capturat o bază aeriană strategică în apropierea graniţei tunisiene (al-Watiya) şi au distrus poziţii şi câteva sisteme de apărare aeriană de provenienţă rusească (Panţîr) ale ANL.

Haftar a explicat situaţia invocând o retragere strategică din unele poziţii de la sud de Tripoli, parte a unei redistribuiri a forţelor, solicitând trupelor sale să continue lupta împotriva „colonialismului turcesc”.

Întors în Libia în 2011, în plin război pentru îndepărtarea lui Muammar Gaddafi, Haftar s-a alăturat rebelilor, însă a ieşit în evidenţă abia în 2014 când, ajuns comandant al ANL, a reuşit să se facă cunoscut prin ambiţia de a stabiliza Libia. Şi a fost luat în serios nu numai de tabăra estică, ci şi de alte ţări. Cu sprijin, printre altele, din Emiratele Arabe Unite (EAU) şi Egipt, Haftar a reuşit să elibereze Benghazi, cel de-al doilea oraş al Libiei, de mai multe grupuri armate, inclusiv afiliaţi al-Qaeda şi Statului Islamic. Ofensiva din aprilie, cu doar câteva zile înainte de negocierile de pace mediate de ONU, a fost prezentată ca o extensie a eforturilor sale de succes pentru restabilirea ordinii în estul Libiei.

Forţele sale au făcut progrese considerabile spre capturarea oraşului cu aproximativ 2,3 milioane de locuitori (Libia are, în total, aproximativ 6 milioane de locuitori) şi un an întreg a părut că Haftar era la un pas să preia controlul Tripoli. Asistenţa din partea EAU şi Rusiei (avioane de luptă, drone, armament, mercenari) conducea către ideea unei victorii cu atât mai probabile. Dar nu a fost să fie... Forţele GAN, susţinute de Turcia, au lansat o contraofensivă care, în timp record, a condus la preluarea mai multor oraşe cheie şi a unei baze aeriene strategice la sud-vest de Tripoli. Dronele turceşti au trecut la acţiuni ofensive, distrugând mai multe sisteme de apărare anti-aeriană şi vizând poziţiile ANL până la baza militară Jufra din centrul Libiei.

Înaintarea forţelor GAN a pus tabăra estică într-o poziţie dificilă, începând să apară întrebări privind coeziunea sprijinului pentru menţinerea mobilizării ANL pe o perioadă din ce în ce mai lungă. Haftar s-a mândrit mult timp că se află la comanda unei armate permanente moderne, în contrast cu nenumăratele miliţii, apărute în timpul revoltei susţinute de NATO împotriva dictatorului Muammar Gaddafi, care au intrat sub autoritatea GAN. Imaginile postate pe canalele media oficiale ale ANL arată trupele lui Haftar în formaţiuni strânse, generând o percepţie de profesionalism care părea să lipsească în rândul forţelor GAN. De fapt, la debutul ofensivei pentru preluarea Tripoli,  în aprilie 2019, Haftar a spus că va restabili ordinea şi va elibera ţara de un guvern al miliţiilor. Acest pas i-a câştigat încrederea mai multor actori străini, care, pe lângă EAU şi Rusia, includ Egiptul, Arabia Saudită, Iordania şi, într-o măsură mai mică, Franţa.

Pe termen scurt, acest lucru însemna că mareşalul putea avansa cu o uşurinţă relativă şi captura o mare parte a teritoiului vast al ţării, în mare parte nelocuit, în special în sud. Ambiţia lui Haftar de a stabiliza Libia a devenit o profeţie care se împlinea de la sine. Atâta timp cât a continuat, extinzându-şi puterea, a fost în regulă...

Dar, odată cu primele eşecuri în cucerirea Tripoli, totul pare să se întoarcă împotrivă... Şi, într-adevăr, nu a durat mult ca teritoriile care anterior au fost sub controlul ANL să emită declaraţii care să denunţe „lovitura de stat” a lui Haftar şi să-şi promită fidelitatea administraţiei primului ministru GAN, Fayez al-Sarraj. Iar decizia lui Haftar de la sfârşitul lunii aprilie a.c., de a denunţa Acordul de pace din 2015 privind distribuirea puterii între GAN de la Tripoli şi Parlamentul de la Tobruk, precum şi apelul către cetăţenii libieni pentru a-l sprijini în formarea unui guvern propriu, au ridicat semne de întrebare la Tobruk.

Preşedintele parlamentului, Aguila Saleh, s-a distanţat de iniţiativa lui Haftar şi a anunţat un plan propriu, care include reluarea discuţiilor de pace şi formarea unui nou guvern de unitate naţională, cu sprijinul Moscovei şi al Cairo. Foaia de parcurs politică a lui Saleh este un indiciu clar al lipsei de încredere în mareşal şi al unei replieri care să-i permită să rămână în jocul politic în cazul eşecului lui Haftar. Saleh se bucură de sprijinul tribului său, care este foarte influent în estul Libiei, precum şi de cel al ruşilor şi egiptenilor.

Pe de altă parte, unele informaţii apărute în ultima săptămână în media sugerează că susţinătorii lui Haftar din Emiratele Arabe Unite şi Egipt caută un înlocuitor. Între timp, Moscova şi Ankara au intensificat eforturile diplomatice pentru a găsi o soluţie la criza libiană. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, şi omologul său turc, Mevlüt Çavuşoğlu, au ajuns la un consens cu privire la necesitatea încetării imediate a focului şi a reluării procesului politic.

Mareşalul a intrat pe nisipuri mişcătoare... cât va mai dura până acestea îl vor înghiţi? Şansele de scăpare nu par a fi prea mari în situaţia actuală...