MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (OMNA) / Iunie

I. Irak – se retrag militarii americani!

Oficialii americani şi irakieni au convenit să reducă numărul de trupe americane dislocate în Irak în lunile următoare, dar nu au făcut cunoscut niciun detaliu privind calendarul retragerilor. Sigur nu va fi o retragere rapidă... Şi nici măcar cele două părţi nu mai par a fi foarte grăbite!

Decizia a fost anunţată joi, 11 iunie, după o sesiune de discuţii on-line conduse de secretarul de stat din MAE irakian, Abdul Karim Hashem Mustafa, şi sub-secretarul american de stat pentru Afaceri Politice, David Hale. Aceştia au stabilit agenda pentru ceea ce se aşteaptă să fie o discuţie de mai multe luni axată pe retragerea trupelor americane, în cadrul unui dialog strategic ce va include aspecte privind viitorul securităţii, măsurile anti-teroriste, relaţiile politice, economice şi culturale dintre cele două ţări.

Într-o declaraţie emisă cu o zi mai târziu (vineri, 12 iunie), Washingtonul şi-a reiterat  angajamentul de a-şi retrage trupele din Irak, dar nu a anunţat o cronologie: „Având în vedere progresele semnificative în direcţia eliminării ameninţării organizaţiei teroriste ”Statul Islamic din Irak şi Levant (SIIL), în lunile următoare, SUA vor continua să-şi reducă forţele din Irak şi să discute cu Guvernul Irakului statutul forţelor rămase, întrucât ambele ţări îşi îndreaptă atenţia spre dezvoltarea unei relaţii bilaterale de securitate bazată pe interese reciproce puternice”. În document se mai specifică reluarea discuţiilor aprofundate pe aspectele stipulate în cadrul şedinţei de deschidere, probabil în iulie, în capitala SUA.

Mai mulţi observatori au opinat că acest dialog va fi unul pe termen lung, poate chiar dincolo de perioada cât va rezista actualul guvern, şi va viza stabilirea unor principii care să aibă potenţialul de a modela natura relaţiilor SUA-Irak pentru acest deceniu. Acordul va prinde contur în cele din urmă, dar nu va fi implementat în practică imediat. Iniţierea discuţiilor a fost percepută ca un pas pozitiv, stabilind tonul pentru o relaţie de cooperare mai avansată. De asemenea, acestea semnalează intenţia Irakului de a-şi re-echilibra relaţiile externe cu toţi partenerii. Pe de altă parte, cursul discuţiilor va depinde şi de rezultatul alegerilor prezidenţiale americane din noiembrie, adăugând şi mai mult probabilitatea unui demers elaborat.

Trupele americane au fost redislocate în Irak în 2014 pentru a sprijini trupele guvernamentale în confruntările cu SIIL, care preluase controlul asupra unor teritorii însemnate din nordul şi nord-vestul ţării. Dar, odată cu înfrângerea organizaţiei teroriste, au început să apară din ce în ce mai des solicitări irakiene privind retragerea completă a trupelor americane. Situaţia s-a tensionat ca urmare a atacurilor cu rachete asupra unor baze militare americane şi zonei diplomatice din Bagdad, ajungând la un maxim critic după uciderea pe Aeroportul internaţional Bagdad a generalului iranian Qassem Suleimani, comandantul Forţei Quds, şi a prietenului acestuia, Abu Mahdi al-Muhandis, comandantul miliţiei şiite irakiene Kata’ib Hezbollah. Câteva zile după acest incident, parlamentul irakian a votat în favoarea retragerii complete a tuturor trupelor străine, iar grupurile armate susţinute de Iran au promis să se răzbune.

De atunci, coaliţia militară condusă de SUA a evacuat şase baze, iar grupurile irakiene cu legături în Iran şi-au ”înmuiat” tonul. Kata’ib Hezbollah, pe care SUA a acuzat-o pentru atacurile asupra bazelor sale, a anunţat că va aştepta să evalueze rezultatul primei sesiuni de discuţii înainte de a lua o poziţie formală. Un alt grup susţinut de Iran, Asaib Ahl al-Haq, care solicita o retragere imediată, şi-a nuanţat şi el poziţia, acceptând că o prezenţă a SUA ar trebui să se încadreze în limitele legii irakiene.

Potrivit oficialilor americani şi irakieni, discuţiile se vor baza pe negocierile din 2007 care s-au finalizat cu semnarea Acordului-cadru strategic şi a Acordului privind statutul forţelor (SOFA) pentru anul următor, care au oferit cadrul pentru relaţiile SUA-Irak. Şi, sigur, vor fi de durată...

II. Liban – protestatarii din nou pe străzi!

La jumătatea lunii iunie, protestatarii libanezi au ieşit din nou masiv pe străzi, pe fondul unei prăbuşiri a monedei naţionale cu peste 60%, solicitând guvernului să demisioneze. Protestatarii susţin că guvernanţii nu sunt capabili să gestioneze crizele financiară şi economică din Liban. Deşi guvernul Diab este susţinut de puternica grupare Hezbollah şi aliaţii acesteia, a fost deja slăbit de criza economică. Va reuşi guvernul să facă faţă provocărilor sau nemulţumirile protestatarilor vor fi canalizate către Hezbollah?

Protestatarii au ieşit sâmbătă (13 iunie) pe străzile din capitala Beirut şi din alte oraşe, motivaţi de o prăbuşire dramatică a monedei locale faţă de dolar. Unele dintre aceste mitinguri au degenerat în violenţe, inclusiv atacuri asupra birourilor unor bănci private şi magazine. Moneda locală, legată de dolarul american timp de aproape 30 de ani, a fost pe o traiectorie descendentă săptămâni întregi, pierzând peste 60% din valoare. Dar prăbuşirea dramatică din a doua săptămână a lunii a adâncit disperarea publică faţă de economia care deja se confruntă cu probleme majore. Potrivit mass-media, rata de schimb a scăzut până la 6.000 lire pentru un dolar pe piaţa neagră, comparativ cu cota oficială de 1.507, în vigoare din 1997. Libanul depinde în mare măsură de importuri, iar dolarul şi moneda locală au fost folosite de ani de zile în mod interschimbabil.

Crizele economică şi financiară fără precedent care afectează ţara constituie o provocare majoră pentru guvernul premierului Hassan Diab, care a preluat funcţia la începutul acestui an, după ce predecesorul său a demisionat pe fondul protestelor anti-guvernamentale la nivel naţional de la sfârşitul anului trecut. La scurt timp după preluarea funcţiei, Diab s-a confruntat cu pandemia coronavirusului Covid-19, care a pus ţara în blocaj luni întregi, agravând şi mai mult situaţia.

Premierul s-a adresat public populaţiei, solicitând să aibă răbdare, deoarece există multe obstacole politice, inclusiv din partea rivalilor, despre care a susţinut că încearcă să-i submineze guvernul. Diab nu a oferit niciun detaliu privind o eventuală strategie de soluţionare a crizelor şi nu şi-a nominalizat adversarii, însă a subliniat că eforturile sunt îndreptate spre lupta împotriva corupţiei şi menţinerea puterii statului.

Chiar înainte de răspândirea coronavirusului, Libanul se confrunta cu cea mai gravă criză economică din istoria ţării, care a declanşat proteste anti-guvernamentale masive la sfârşitul anului trecut. În timp ce autorităţile se laudă cu măsurile luate împotriva pandemiei, aproape jumătate din populaţia ţării (şase milioane de oameni) trăiesc acum sub pragul sărăciei. Deprecierea monedei a dus la o inflaţie galopantă într-o ţară care se bazează pe importuri, iar rata şomajului a ajuns la 35%.

Guvernul a anunţat că Banca Centrală va injecta dolari pe piaţă pentru a susţine lira libaneză, însă aceasta este o măsură despre care mulţi susţin că nu poate oferi decât  o soluţie temporară. De asemenea, Beirutul a iniţiat discuţii cu Fondul Monetar Internaţional, dar orice plan de salvare este de aşteptat să implice reforme economice dureroase, într-o ţară construită pe un sistem politic sectar, în care este probabil ca partidele politice să opună o rezistenţă puternică măsurilor de austeritate implicate de reforme. Deocamdată nu sunt semne că s-ar ajunge curând la o înţelegere...

Este cert că principalul motiv al reluării protestelor este situaţia economico-financiară a ţării, dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple... Mai mulţi protestatari şi-au îndreptat atenţia şi asupra grupării Hezbollah, cu două cereri principale: demiterea mai multor membri ai acesteia din guvern pentru acuzaţii de corupţie şi predarea armelor către Forţele armate libaneze (armata oficială). Istoric, societatea libaneză a avut o toleranţă ridicată pentru afacerile extra-guvernamentale ale Hezbollah şi legăturile sale cu Iranul, deoarece Hezbollah a ajutat la menţinerea SIIL în afara Libanului şi are capacităţile militare de a contracara Israelul. Hezbollah are rezervate, de asemenea, portofolii în guvernul libanez, printr-un sistem politic sectar care asigură poziţii pentru fiecare dintre comunităţile etnice şi religioase principale din Liban.

Dar această situaţie se poate schimba. Toamna trecută, când au început protestele, în mijlocul colapsului economic al Libanului, protestatarii au ieşit pe străzile Beirutului pentru a solicita un nou guvern fără corupţie şi divizări sectare. Hezbollah a fost reticent să renunţe. În răspuns, protestatarii i-au numit terorişti pe membrii Hezbollah şi au scandat „Iată Libanul, nu Iranul” (sentimente care sunt în mare parte fără precedent în Liban). S-a ajuns la fricţiuni şi chiar violenţe cu membrii Hezbollah şi simpatizanţii mişcării, iar protestele au culminat cu demisia premierului Saad Hariri, care a dus la crearea unui nou guvern.

Însă problemele economice ale ţării şi poziţia de putere a Hezbollah-ului au rămas neschimbate. Încotro şi împotriva cui se vor îndrepta acum protestele, rămâne de văzut...

III. Libia – negocierile din spatele luptelor din deşert!

Cu sprijin militar turc, forţele guvernului libian recunoscut internaţional (Guvernul Acordului Naţional / GAN) au avansat în ultimele săptămâni, preluând noi teritorii de la Armata Naţională Libiană (ANL), condusă de mareşalul Khalifa Haftar şi susţinută de Rusia, Emiratele Arabe Unite (EAU), Egipt şi Arabia Saudită. Forţele GAN controlează acum o mare parte a vestului Libiei, luptătorii ANL sunt asediaţi în Sirte, aproape de terminalele majore de export de hidrocarburi de pe litoralul mediteranean, iar susţinătorii externi ai celor două tabere caută să se poziţioneze cât mai bine pentru a-şi maximiza pârghiile de negociere. S-a ajuns oare la echilibrul care să permită celor două tabere lansarea unor negocieri serioase?

După recucerirea bazelor aeriene al-Watiya şi al-Tarhuna, ultimele fortăreaţe ale lui Haftar din vestul Libiei, folosite în ofensiva asupra capitalei Tripoli, forţele guvernamentale au înaintat către est şi sud, obligând ANL să se retragă la Sirte, respectiv baza aeriana al-Jufra din centrul ţării, în pofida unei propuneri unilaterale de încetare a focului din partea Egiptului.

Rusia şi Turcia au amânat discuţiile la nivel ministerial, care fuseseră planificate pentru duminică (14 iunie), la Istanbul, pentru convenirea unui acord de încetare a focului. Ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, declara, o zi mai târziu, că amânarea nu are nicio legătură cu vreun dezacord asupra „principiilor de bază” adoptate în Libia şi Siria.   

Care sunt problemele care împiedică cele două ţări să ajungă la o înţelegere privind implementarea unui acord de pace în Libia? Ankara a susţinut tot timpul că va continua sprijinul politic şi militar pentru GAN, singurul guvern pe care îl recunoaşte, condus de Fayez al-Sarraj. Este de aşteptat ca şi Moscova să renunţe la mareşalul Khalifa Haftar, după eşecul ofensivei asupra Tripoli şi pierderii de susţinere în plan intern, înlocuindu-l cu Aguila Saleh, preşedintele Camerei Reprezentanţilor din Tobruk. Acesta este perceput că ar putea susţine GAN şi pe al-Sarraj şi ar putea fi implicat în soluţionarea politică din Libia. Surse diplomatice din Ankara susţin că Turcia ar putea accepta această ofertă, cu excepţia cazului în care Saleh este considerat o alternativă la al-Sarraj.

În plus, Turcia apără integritatea teritorială a Libiei, în timp ce Rusia este cunoscută  ca susţinând o structură divizată. Astfel, Ankara sprijină un guvern central puternic, cu guvernări locale şi municipalităţi puternice, în timp ce Moscova oferă modelul unui guvern slab, uşor influenţabil. Dacă Libia va fi împărţită, Turcia ar risca beneficiile obţinute prin Acordul privind zona maritimă pe care l-a semnat cu GAN în noiembrie anul trecut.

O altă problemă importantă în Libia este prezenţa armamentului şi forţelor paramilitare: luptătorii din opoziţia siriană dislocaţi de Turcia în sprijinul GAN, respectiv mercenarii (ruşi, africani) susţinuţi de Rusia, EAU, Egipt şi Arabia Saudită, în sprijinul ANL. Va agrea Turcia un acord cu Rusia ca parte a acestei alianţe, sau au pretenţia unei poziţionări independente a Moscovei?

Libia, ţara cu cele mai mari rezerve de petrol din Africa, este scena unor confruntări armate interne, susţinute de actori externi, încă din 2011, după moartea dictatorului Muammar Gaddafi. Ţara este acum împărţită între două administraţii: GAN, condusă de premierul libian Fayez al-Sarraj cu sediul la Tripoli şi Camera Reprezentanţilor de la Tobruk, susţinătoare a trupelor lui Haftar, care controlează regiunile producătoare de petrol din estul şi centrul Libiei. Fiecare administraţie este sprijinită de actori externi. Eşecul lui Haftar de a prelua controlul Tripoli şi ambiţia acestuia de a-şi asuma independent rolul de salvator al Libiei i-au determinat pe susţinătorii săi să ia în calcul reconsiderarea sprijinului şi să se repoziţioneze astfel încât să beneficieze de o influenţă maximă în stabilirea unei soluţii pentru viitorul ţării.

Drept urmare, preocuparea acestora este acum planificarea succesiunii lui Haftar şi a unei tranziţii în care mareşalul să nu mai joace un rol semnificativ, concomitent cu un efort de consolidare a controlului ANL în centrul şi estul Libiei, pentru a evita pierderi teritoriale semnificative care ar putea avea un efect negativ asupra estului Libiei.

Profitând de situaţie, Turcia a sporit sprijinul pentru forţele GAN în scopul preluării a cât mai multor teritorii. În plus, este de semnalat o reafirmare a interesului SUA în zonă. Cu două săptămâni în urmă, preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, anunţa că „s-a ajuns la unele acorduri” cu preşedintele american, Donald Trump, care ar putea crea o „nouă eră a relaţiilor între SUA şi Turcia cu privire la procesul Libiei”, după ce, în aprilie 2019, Trump îi telefona lui Haftar pentru a-şi exprima încurajarea pentru operaţiunea militară împotriva Tripoli.

Pentru moment, luptele continuă... şi orice acord de încetare a focului depinde, înainte de toate, de o înţelegere între actorii străini implicaţi... Misiunea de sprijin a ONU în Libia a anunţat recent că delegaţii ale GAN şi ANL s-au angajat în negocieri pentru un acord. Dar discuţiile trenează, iar ministrul de interne al GAN, Fathi Bashagha, susţine că guvernul se va implica în discuţii politice numai după ce va cuceri Sirte şi baza aeriană al-Jufra.

Deci, încă nu poate fi vorba de un acord de pace...