MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (OMNA) -August 2020

I. Liban – explozia exploziilor... nu s-a terminat!

Dezastrul cauzat de explozia masivă care a a avut loc în Portul Beirut pe 04 august este probabil cel mai mare coşmar cu care s-a confruntat Libanul de la câştigarea independenţei. Explozia, pe care oficialii au legat-o de depozitarea necorespunzătoare a aproximativ 2.750 de tone de azotat de amoniu în Portul Beirut, începând cu septembrie 2013, a lăsat în urmă peste 170 de morţi şi 5.000 de răniţi şi a transmis unde de şoc în tot oraşul, provocând daune masive unei mari părţi a clădirilor din capitala libaneză.

Încă nu este în totalitate clar ce a provocat explozia materialului extrem de combustibil depozitat imprudent de când a fost abandonat în Portul Beirut, în urmă cu aproape şapte ani. Cu toate acestea, nu există nicio îndoială că ceea ce s-a întâmplat marţi, 04 august, nu a fost doar un simplu accident. În fapt, pare să fie ultima consecinţă (mortală!) a culturii adânci înrădăcinate a corupţiei, incompetenţei şi neglijenţei în aparatul de stat libanez.

De la explozia din 4 august, au apărut zeci de fotografii, documente şi comunicări oficiale, pe mai multe agenţii guvernamentale libaneze, precum şi mărturii ale unor resortisanţi şi firme străine, toate indicând că explozia a fost cauzată nu de un arsenal secret Hezbollah, ci de 2.750 de tone azotat de azotat de amoniu (un material puternic combustibil folosit la fabricarea îngrăşămintelor şi a bombelor artizanale) care au fost depozitate în port, în condiţii climatice improprii, fără supraveghere cu expertiză, timp de mai mult de şase ani.

În septembrie 2013, o navă de marfă închiriată din Rusia, încărcată cu azotat de amoniu, care se îndrepta către Mozambic, ar fi făcut o oprire neprogramată la Beirut din cauza problemelor financiare şi mecanice. Oficialii libanezi, invocând taxe neplătite şi probleme de siguranţă, au împiedicat nava să părăsească portul, ceea ce a dus la abandonarea ei de către proprietar. Marfa periculoasă de la bordul navei a fost apoi descărcată şi depozitată într-un hangar din port. Se pare că a rămas acolo, neatinsă, până la explozia devastatoare.

Mai multe corespondenţe interguvernamentale, care au apărut după explozie în mass-media libaneză şi internaţională,  indică faptul că oficialii libanezi ar fi avut dispute ani de zile în privinţa depozitării acestui material, dar nu au reuşit să ajungă la un acord cu privire la cine ar trebui să-şi asume responsabilitatea de a-l distruge sau vinde. Potrivit unui raport de securitate al statului libanez, citat de Reuters, în iunie 2020, un judecător era atât de îngrijorat de pericolul combustibilităţii acestui material şi de eventuale furturi, încât a ordonat unei echipe de sudori să execute o penetraţie în hangarul în care era depozitat. Nefiind supravegheată, echipa a provocat din greşeală scântei care au incendiat un depozit de artificii situat în apropiere. În cele din urmă, incendiul s-ar fi extins la zona de depozitare a azotatului de amoniu, provocând explozia care a distrus portul şi a afectat o mare parte a populaţiei oraşului.

Afirmaţiile din raportul citat de Reuters au fost confirmate de mai multe surse de securitate în canalele mass-media locale. Acestea au mai precizat, pentru Wall Street Journal, că o evaluare preliminară a autorităţilor de stat a concluzionat că explozia a fost “accidentală”. Expertul american în domeniul explozivilor, Rachel Lance, a declarat pentru New York Times că aspectul culorii închise şi roşiatice a resturilor şi a norului de fum de după explozie semăna cu efectele vizibile ale altor incidente majore din ultimul secol legate de acelaşi compus.

Mulţi dintre cei care au respins teoria arsenalului Hezbollah par să fie mulţumiţi de această explicaţie, nu numai pentru că este susţinută de dovezi materiale, ci şi pentru că Libanul este notoriu pentru disfuncţionalitatea şi incompetenţa guvernamentală. Manevrarea greşită a substanţelor periculoase a dus la o serie de dezastre în ultimii ani, inclusiv cel puţin o duzină de alte explozii sau incendii necontrolate la benzinării şi fabrici. Mai mult, materialele periculoase sunt depozitate în condiţii nesigure în multe case, clădiri de birouri, mall-uri şi fabrici din toată ţara. Aceste materiale sunt folosite de companii şi persoane fizice pentru a alimenta generatoare private, deoarece reţeaua electrică din Liban poate furniza doar aproximativ jumătate din energia electrică de care are nevoie ţara.

Riscurile zilnice de sănătate publică nu se termină aici. Utilizarea pe scară largă şi nereglementată a artificiilor de producţie industrială, la petreceri private, nunţi şi chiar sărbători militare, provoacă în mod regulat incendii devastatoare. Practica, tot pe scară largă, de ardere a gunoiului, rezultat direct al incapacităţii guvernului de a gestiona un serviciu municipal de bază precum colectarea acestuia, este încă o cauză a incendiilor şi a poluării toxice a aerului. Există şi alte disfuncţionalităţi şi pericole pentru siguranţa populaţiei: depozitele de deşeuri şi canalizarea brută cu evacuare direct în mare, descoperirile de rutină ale alimentelor stricate în depozite, condiţii inumane la abatoare, autostrăzi mortale, fără limite de viteză sau prezenţă a poliţiei, intersecţii aglomerate fără semnal de trafic sau chiar iluminat stradal de bază. Această situaţie de fapt este încă un motiv pentru mulţi să creadă că explozia din 4 august a fost cauzată nu de un atac aerian israelian asupra unui arsenal secret Hezbollah, ci de incompetenţa autorităţilor locale.

Beirut este volatil şi extrem de disfuncţional, dar este, de asemenea, unul dintre cele mai atent monitorizate oraşe din lume. Unde au fost agenţiile de informaţii, care desfăşoară operaţiuni extinse pentru a se păstra la curent cu evoluţia afacerilor interne ale capitalei libaneze, când o navă nesigură, încărcată cu mii de tone de explozivi a andocat neanunţată în portul principal al oraşului? Presupunând că autorităţile locale au fost prea incompetente şi neputincioase pentru a observa acest fapt, cum a scăpat agenţiilor de informaţii străine?

Este imposibil de ştiut dacă această ultimă explozie din Beirut va fi diferită de alte mii de bombardamente şi atacuri pe care la care a asistat această ţară, care rămân încă învăluite în mister şi permit fiecărei părţi să promoveze propria explicaţie convenabilă şi profitabilă din punct de vedere politic. Ceea ce trebuie devoalat acum este ceea ce i-a împiedicat pe atât de mulţi să acţioneze. Dacă se doreşte cu adevărat evitarea unui potenţial dezastru viitor...

II. Israel - Emiratele Arabe Unite (EAU) – un acord istoric... şi spatele acestuia

După ani de eforturi informale de normalizare, EAU au ajuns în sfârşit la un „acord de pace” cu Israel, care deschide calea unei relaţii strategice între cele două ţări sub auspiciile Administraţiei Trump. Media occidentale au salutat „acordul de pace” ca pe o descoperire „istorică”. Şi liderii din EAU şi-au justificat apropierea de Israel sub pretextul opririi anexării israeliene a teritoriilor arabe, ajutând palestinienii să îşi atingă obiectivele de independenţă şi promovând pacea în Orientul Mijlociu.

A fost anexarea oprită? Sau doar amânată sub pretextul unui acord? Întrucât EAU devine a treia ţară arabă, după Egipt în 1979 şi Iordania în 1994, care face oficial pace cu Israel, cât de probabilă este ipoteza ca şi alte ţări arabe din Golf, şi nu numai, să-i dea curs?

Acordul îi răsplăteşte pe preşedintele american, Donald Trump, şi pe premierul israelian, Benjamin Netanyahu, pentru eforturile lor prelungite din ultimii patru ani privind identificarea unei soluţii pentru palestinieni... sau, mai precis, în ceea ce priveşte problema palestiniană, nu neapărat în favoarea acesteia! Va fi o înţelegere de durată sau o mutare de conjunctură?

După ani de zile de paşi mărunţi spre o normalizare informală, dar care nu au reuşit să se desprindă de poziţia arabă de lungă durată şi să permită semnarea unui acord oficial de pace cu această ţară, EAU au anunţat în cele din urmă (13 august) decizia de a stabili relaţii diplomatice complete cu Israel.

Pregătirea a fost îndelungată. În ultimii ani, Emiratele au găzduit miniştri şi sportivi israelieni, au participat la conferinţe de securitate maritimă alături de oficiali israelieni, au sprijinit acorduri de cooperare tehnologică între Emirate şi companiile israeliene şi chiar au invitat Israelul la Dubai Expo. Acestea, şi alte acţiuni, au făcut clară intenţia Abu Dhabi de a-şi normaliza relaţiile cu Israel. Ceea ce stătea în calea unei înţelegeri a fost planul guvernului israelian de a anexa aproximativ 30% din Cisiordania ocupată, inclusiv Valea Iordanului, ceea ce ar fi condus la o apropiere oficială de Israel cu costuri politice prea mari pentru conducerea Emiratelor.

Dar, pe 12 iunie, ambasadorul EAU în SUA, Yousef al-Otaiba, a oferit Israelului un compromis. Într-un articol publicat în cel mai mare cotidian de limbă ebraică din Israel, Yedioth Ahronoth, al-Otaiba i-a avertizat pe liderii israelieni împotriva anexării, spunând că o astfel de mişcare ar „inversa toate aspiraţiile israeliene pentru îmbunătăţirea legăturilor de securitate, economice şi culturale cu lumea arabă şi cu EAU”. În esenţă, ambasadorul Emiratelor a anunţat lumii că Abu Dhabi este gata să semneze un acord de pace cu Israel în schimbul renunţării implementării planului de anexare, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp. Guvernul israelian a recepţionat corect mesajul întrucât, o zi mai târziu, anunţa că este de acord să suspende „declararea suveranităţii” asupra Cisiordaniei ocupate ca parte a unui acord de normalizare a relaţiilor cu EAU.

EAU a exploatat decizia Israelului de a-şi pune planurile de anexare în aşteptare pentru a-şi justifica mutarea şi de a se proteja de acuzaţiile că i-ar fi trădat pe palestinieni prin stabilirea relaţiilor cu statul sionist şi pentru a-şi întări relaţiile cu  SUA şi a se poziţiona mai bine împotriva rivalilor regionali. Cu toate acestea, având în vedere modul în care Netanyahu a renunţat anterior la acordurile cu palestinienii şi liderii arabi, această aşa-numită suspendare este greu de crezut că va rezista. Există o bună posibilitate ca, odată ce relaţiile diplomatice vor fi stabilite formal între cele două ţări, Netanyahu să revină asupra promisiunii de suspendare. La urma urmei, el are nevoie de sprijinul coloniştilor israelieni pentru a rămâne la putere, iar aceştia doresc ca procesul de colonizare a Cisiordaniei să continue.

De fapt, anexarea, asupra cărei suspendări a fost de acord Netanyahu, a avut deja loc. Aproximativ 600.000 de colonişti israelieni trăiesc în aşezări, ilegale în conformitate cu dreptul internaţional, răspândite în acelaşi teritoriu de 30% din Cisiordania ocupată, şi niciun acord cu palestinienii, EAU sau oricare alt stat arab nu le mai poate redisloca.

Astăzi, coloniştii atacă palestinienii, le ard recoltele şi le subminează traiul în mod regulat, fără obstacole din partea Armatei israeliene, chiar şi în zone presupus protejate de Acordurile de la Oslo. O promisiune de suspendare a unei anexări care a avut deja loc în practică nu are alt scop decât să permită EAU să salveze aparenţele, iar lui Netanyahu să-i asigure un acord de pace care ar putea ajuta la salvarea viitorului său politic.

Netanyahu se confruntă cu proteste pentru că nu a gestionat eficient pandemia coronavirusului şi încetinirea economiei israeliene. O anchetă de corupţie, care va avea loc la începutul anului viitor, îi atârnă de asemenea deasupra capului ca sabia lui Damocles. Cu această presupusă victorie diplomatică, premierul israelian a putut anunţa că o nouă rundă de alegeri parlamentare i-ar putea aduce mai mult sprijin în Knesset, ceea ce i-ar oferi o creştere semnificativă a influenţei în luptele sale juridice şi politice.

La fel ca Netanyahu, Trump se bazează şi pe acordul de normalizare dintre EAU şi Israel pentru a-şi prezerva capitalul politic. Anunţul entuziast din Biroul Oval indică faptul că preşedintele american ia în considerare că decizia EAU îl va ajuta să solicite sprijinul sectoarelor pro-Israel ale electoratului american la viitoarele alegeri prezidenţiale. Într-adevăr, declararea unei victorii a politicii externe, în special partinică Israelului, îl poate ajuta pe Trump într-un moment în care pare să se poziţioneze în spatele candidatului democrat Joe Biden, în sondajele electorale.

Însă, într-un demers analitic realist, se poate afirma că susţinerea suplimentară pe care acordul i-ar oferi-o lui Trump nu va fi de o importanţă deosebită în rezultatul alegerilor, având în vedere eşecurile semnificative ale acestuia pe scena internă. Politica externă nu a fost niciodată o preocupare majoră pentru electoratul american, chiar şi în perioadele bune. Astăzi, ceea ce se află pe agenda majorităţii americanilor sunt pandemia coronavirusului şi efectele dăunătoare ale acesteia asupra economiei, şomajul ridicat şi tentativele de intromisiune ale lui Trump în democraţia americană, precum şi integritatea alegerilor.

Rămâne de văzut dacă eforturile de susţinere a Israelului în relaţiile cu lumea arabă vor fi percepute de electoratul american ca un factor decisiv în alegerea lor pentru preşedinte. Şi, mai mult, de urmărit dacă o înţelegere singulară între liderii arabi şi Israel va fi acceptată de popoarele regiunii fără reabilitarea drepturilor palestinienilor.

În pofida negărilor, EAU au încălcat consensul „pământ pentru pace", care angajau statele arabe să continue eforturile de pace şi normalizare a relaţiilor, dar numai după ce Israel se va fi retras din teritoriile palestiniene şi arabe ocupate. Astfel, acordul a sacrificat una dintre puţinele soluţii agreate consensual de liderii arabi şi populaţiile acestora, care majoritar se opun normalizării relaţiilor cu Israel înainte ca drepturile palestiniene să fie restaurate pe deplin.

Deci, pentru ce...?

III. Libia – pace sau război? Voia lui Allah

Guvernul libian recunoscut de ONU (Guvernul Acordului Naţional / GAN) a anunţat vineri (20 august 2020) încetarea focului în toată ţara şi a solicitat demilitarizarea oraşului strategic Sirte, născând speranţe pentru pace în conflictul de peste nouă ani. GAN a solicitat, de asemenea, organizarea de alegeri parlamentare şi prezidenţiale în martie anul viitor şi încetarea blocadei petroliere impuse de forţele rivale încă de la începutul acestui an.

Să fi ajuns libienii la un compromis între cele două tabere?

Potrivit unui comunicat oficial, premierul GAN, Fayez al-Sarraj, a dat instrucţiuni tuturor forţelor militare să înceteze imediat focul şi toate operaţiunile de luptă pe tot teritoriul libian. AL-Sarraj a adăugat, însă, că scopul final al armistiţiului este de a impune „suveranitatea deplină asupra teritoriului libian şi retragerea forţelor şi a mercenarilor străini”.

Aguila Saleh, preşedintele Camerei Reprezentanţilor (tabăra rivală din Est, pro-Haftar), a susţinut demersul, afirmând că „o încetare a focului blochează calea intervenţiilor militare străine şi va conduce la expulzarea mercenarilor şi dizolvarea miliţiilor pentru a obţine o suveranitate naţională cuprinzătoare”. Saleh a cerut tuturor formaţiunilor libiene să adere la armistiţiu, care să conducă la asigurarea securităţii oraşului strategic Sirte de forţe din diferite regiuni din ţară.

Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a salutat apelurile pentru încetarea focului, sperând că „vor fi respectate imediat de forţele armate din ambele părţi”, potrivit purtătorului de cuvânt al ONU, Stephane Dujarric.

De asemenea, Uniunea Europeană a salutat anunţul, Înaltul Reprezentant, Josep Borrell, declarând că este „o veste pozitivă venită din Libia” şi că „este crucial acum ca toate părţile să-şi susţină şi implementeze declaraţiile”.

Preşedintele egiptean, Abdel Fattah el-Sisi, susţinător al mareşalului Kalifa Haftar şi al ideii de dislocare de trupe în Libia în sprijinul acestuia, a salutat şi el declaraţiile de încetare a focului.

Declaraţiile au renăscut perspectiva păcii în naţiunea nord-africană după o serie de încetări de foc eşuate. Să se fi ajuns la acum la înţelegerea necesară păcii?

Libia s-a scufundat în haos după ce revolta populară, susţinută de NATO în 2011, a dus la răsturnarea de la putere şi moartea dictatorului Muammar Gaddafi, De atunci, ţara este disputată între administraţiile rivale din Est şi Vest, fiecare susţinută de grupuri armate şi guverne străine. Haftar a lansat o ofensivă în aprilie 2019 încercând să preia controlul asupra capitalei Tripoli. Dar campania sa s-a prăbuşit în iunie 2020, când luptători aliaţi guvernului de la Tripoli, cu sprijin turc, au preluat iniţiativa, forţând trupele lui Haftar să se retragă din periferiile Tripoli şi din alte oraşe din Vestul Libiei.

GAN a fost fondat în 2015 în baza unui acord mediat de ONU, dar eforturile pentru o soluţionare politică pe termen lung au eşuat după o serie de ofensive militare ale forţelor loiale lui Haftar. Haosul din ţara bogată în petrol s-a accentuat în ultimele luni, pe măsură ce sponsorii străini şi-au sporit intervenţiile, în pofida promisiunilor contrare făcute la Summit-ul de la Berlin, la începutul  acestui an. Haftar este susţinut de Egipt, Emiratele Arabe Unite (EAU) şi Rusia. Turcia, un rival al Egiptului şi al EAU, într-o confruntare regională mai largă împotriva islamului politic, este principalul susţinător al forţelor de la Tripoli, care sunt, de asemenea, susţinute de Qatar.

Această încetare a focului părea că are o şansă foarte bună de a dura, deoarece costul unor confruntări potenţiale continuate ar fi foarte mare, iar negocierile dintre Turcia şi celelalte puteri străine sugerează că toţi actorii implicaţi preferă un fel de pace cel puţin pentru viitorul apropriat. Dar Haftar a respins propunerea acordului de pace, catalogând-o drept o acţiune de „marketing”.

Ahmed Mismari, purtătorul de cuvânt al Armatei Naţionale Libiene (ANL, denumirea generică  pentru forţele loiale lui Haftar), a anunţat duminică (23 august) că forţele rivale din vestul ţării se mobilizau în zona liniilor de front din centrul ţării, susţinând că forţele estice sunt gata să-şi apere poziţiile din jurul oraşului de coastă Sirte şi Bazei militare aeriene Jufra din centrul ţării (principalele obiective aflate în dispută acum, a căror pierdere ar putea înclina balanţa spre Vest).

Nu este pentru prima dată când Haftar respinge un acord de pace... Întrebarea care se pune acum este dacă susţinătorii străini ai lui Haftar încetează să-l susţină, înseamnă că GAN va putea face progrese? Şi această evoluţie înseamnă că Saleh şi al-Sarraj vor putea ajunge la un acord paşnic şi să aducă o pace durabilă în Libia? Rămâne de văzut...

Între timp, sâmbătă (21 august), Înaltul Consiliu de Stat libian, un organism consultativ pentru GAN, a respins vehement orice dialog cu Haftar. Cum loialiştii Haftar au blocat instalaţiile petroliere din ţară în ultimele luni, Consiliul a solicitat, de asemenea, reluarea producţiei şi exportului de petrol (principala sursă de venit a Libiei) şi pedepsirea responsabililor pentru închiderea instalaţiilor.

În birourile municipale ale oraşului Sirte, zidurile sunt împodobite cu imagini ale comandantului militar renegat Khalifa Haftar, comandantul ANL. Afară în deşert, trupele veghează din spatele dunelor de nisip. De când intervenţia turcă a ajutat la respingerea ofensivei de 14 luni a ANL împotriva Tripoli, liniile frontului s-au stabilizat în jurul Sirte, în mijlocul coastei mediteraneene a Libiei şi aproape de terminalele petroliere majore. Întrucât GAN şi Turcia se arătau gata să facă progrese suplimentare, Egiptul a declarat Sirte o linie roşie şi are aprobarea parlamentară pentru o posibilă intervenţie militară. În ultimele săptămâni, fracţiuni libiene şi susţinătorii străini ai acestora s-au mobilizat, în timp ce diplomaţii încearcă să evite o escaladare militară şi să asigure încetarea focului.

Sirte este parţial în ruine încă din luptele din 2016, când forţele GAN au respins luptătorii Statului Islamic din oraşul în care gruparea teroristă îşi alesese aici capitala nord-africană. Mai multe atacuri în Sirte? Voia lui Allah...