MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (Martie 2020)

I. Siria – Acord ruso-turc de încetare a focului în Idlib... pentru cât timp?

Săptămâna trecută (joi, 19 martie), doi militari au fost ucişi şi unul rănit într-un atac asupra forţelor turce din provincia Idlib, la două săptămâni după semnarea ultimului acord ruso-turc de încetare a focului în provincia siriană. Ministerul turc al apărării a atribuit atacul unor „grupuri radicale” neidentificate. Aproximativ 60 de militari turci şi-au pierdut viaţa în Idlib de la începutul lunii februarie a.c., inclusiv în confruntări directe cu forţele guvernamentale siriene, sprijinite de aviaţia rusă, situaţie ce a inflamat retorica acuzatoare între Ankara şi Moscova. Cât va reuşi acordul să rămână în picioare?

În ultimii ani, Turcia şi Rusia au fost nevoite să poarte negocieri în mod repetat pentru a conveni, periodic, câte un acord privind zonele controlate de forţele de opoziţie din nord-vestul Siriei. În pofida înţelegerilor încheiate, situaţia din zonă, în special din provincia nord-vestică Idlib, s-a înrăutăţit şi nu se întrevede încă o soluţie clară. Ultimul acord, pe care preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, şi omologul său rus, Vladimir Putin, l-au încheiat pe 05 martie la Moscova, nu face, probabil, excepţie. Deşi acordul a reuşit să oprească luptele şi să dea un răgaz celor trei milioane de persoane care trăiesc în provincie, majoritatea deplasate de mai multe ori intern, nu oferă, totuşi, o soluţie stabilă care să împiedice reluarea ofensivei militare a regimului sirian şi aliaţilor acestuia împotriva ultimelor zone controlate de opoziţia siriană, susţinută de Turcia.

Totuşi, ce a reuşit acest ultim acord? A îngheţat temporar conflictul şi a oprit ofensiva militară a regimului şi a aliaţilor săi, împiedicând alte progrese. De asemenea, a oprit atacurile asupra personalului militar turc, care ameninţau să deterioreze relaţiile ruso-turce. În plus, acordul a  legitimat (cel puţin în termeni bilaterali) şi a consolidat prezenţa militară turcă în Idlib. Dar, poate cel mai important acum pentru Turcia, acordul a oprit deplasarea civililor sirieni către graniţa turco-siriană, scăzând presiunea asupra guvernului de la Ankara. Şi, nu în ultimul rând, i-a oferit Ankarei mai mult timp să trateze cu Occidentul pentru găsirea unei soluţii pentru Idlib.

Dar au rămas mai multe probleme pe care înţelegerea cu Moscova nu a reuşit să le rezolve... În primul rând, nu a forţat regimul să renunţe la zonele asupra cărora a preluat controlul începând de anul trecut şi să se retragă pe liniile stabilite prin acordul de la Soci din septembrie 2018, o solicitare făcută în mod repetat de Turcia. În schimb, a legitimat noua „realitate” din teren...

În al doilea rând, acordul nu oferă o soluţie durabilă pentru milionul de civili sirieni masaţi de-a lungul frontierei siriano-turce sau pentru populaţia din provincia Idlib. Turcia nu a obţinut zona tampon prin care să împiedice deplasarea ulterioară a sirienilor către graniţa sa. De menţionat aici faptul că, deşi regimul sirian doreşte să preia infrastructura strategică a provinciei Idlib, nu doreşte menţinerea populaţiei, un amestec de rezidenţi locali şi persoane strămutate din alte provincii, pe care le consideră drept opoziţie. Nici populaţia din Idlib nu doreşte să trăiască în zone aflate sub controlul regimului, dat fiind actele de răzbunare, arestări şi tortură deja întâmplate în zone care au acceptat controlul (precum provincia Dara’a din sudul Siriei).

Şi, nu în ultimul rând, acordul a omis unele dintre problemele majore, precum controlul autostrăzii M4, care leagă Latakia de Alep, şi viitorul posturilor de observaţie militare turce, majoritatea aflându-se acum în zonele controlate de regim. Acordul nu a rezolvat nici statutul Hay'et Tahrir al-Sham (HTS), o grupare înarmată afiliată formal Al-Qaeda şi considerată o organizaţie teroristă de către ONU. Rusia a cerut în repetate rânduri ca Turcia să elimine această grupare, ceea ce până acum nu s-a întâmplat. Drept urmare, prezenţa acesteia în provincia Idlib rămâne un obstacol în ajungerea la o soluţie comună între Moscova şi Ankara. Conducerea HTS a emis (07 martie) o declaraţie prin care a specificat refuzul de a se conforma acordului. Acest lucru ar putea oferi Rusiei un bun pretext pentru reluarea acţiunilor împotriva grupării şi a opoziţiei în general.

Deci, cel mai probabil, atât Ankara, cât şi Moscova, percep acordul drept o măsură temporară, în pofida asigurărilor că acesta vizează o încetare a focului de durată. Între timp, ambele părţi îşi consolidează militar poziţiile în Idlib. Turcia s-a folosit de acalmie pentru a solicita sprijinul aliaţilor occidentali, fiind lansată ideea achiziţionării de sisteme de apărare  antiaeriană Patriot, fabricate în SUA, pentru a-şi consolida poziţia faţă de Rusia. SUA ar putea împrumuta aceste rachete Turciei, direct sau prin NATO. O vânzare în acest moment nu este posibilă din cauza prezenţei sistemului rusesc S-400 în Turcia, deoarece SUA susţin că aceste sisteme, în special dacă sunt activate, vor compromite tehnologiile NATO sensibile. Totuşi, SUA au semnalat că un transfer al sistemului Patriot către Turcia nu este luat în considerare, după ce Erdoğan a anunţat că Turcia va activa sistemul rusesc S-400 în aprilie a.c.

În concluzie, în această etapă, se pare că SUA oferă Turciei doar sprijin retoric şi schimb de informaţii. Nici din partea UE nu se întrevede un ajutor real. Jucând cartea refugiaţilor, Ankara a dorit să determine Europa să ofere sprijin şi să exercite presiuni asupra Rusiei pentru a face unele concesii în Idlib. De asemenea, Ankara spera să creeze un impuls internaţional pentru instaurarea unei zone sigure în Idlib. Erdoğan a efectuat o vizită la Bruxelles, pe 09 martie, pentru a discuta situaţia din provincie, dar fără rezultate concludente. Până în prezent, UE pare să se fi angajat doar în favoarea sprijinului declarativ, a schimbului de informaţii şi, potenţial, a sprijinului financiar parţial şi revizuirii acordului Turcia-UE privind refugiaţii, din 2016. Cu alte cuvinte, Turcia este în mare parte singură în Idlib.

Ce se va întâmpla? Pe 15 martie, trupele turce şi ruse ar fi trebuit să înceapă să efectueze patrule comune pe autostrada M4, pe porţiunea care care încă se încadrează în zonele deţinute de opoziţie. Prima misiune de patrulare nu a fost finalizată din cauza protestelor localnicilor care se opun acordului. Dacă cele două părţi vor înainta cu patrularea sau nu, acest lucru va indica angajamentul general pentru acest acord.

Pe de altă parte, Iranul va încerca să submineze, nu direct, desigur, orice acord bilateral ruso-turc. Spre deosebire de bătălia pentru Alep, în Idlib Moscova nu are nevoie de Teheran şi l-a lăsat în afara discuţiilor cu Ankara. Drept urmare, conducerea iraniană va căuta probabil să submineze acordul ruso-turc, provocând partea turcă. Iar Turcia, probabil, va răspunde la provocări, cu sau fără acceptul Moscovei.

Cu alte cuvinte, este doar o chestiune de timp pentru reluarea confruntărilor...

II. Israel – Lupta cu coronavirusul... sau / şi pentru supravieţuirea lui Netanyahu?

Guvernul israelian a început să implementeze măsuri de monitorizare a serviciilor de comunicaţie mobilă, motivate prin necesitatea de a acţiona împotriva pandemiei de COVID-19, atrăgând critici din partea opoziţiei şi a organizaţiilor de apărare a drepturilor civile, care au catalogat decizia drept un „precedent periculos”. Cabinetul premierului Benjamin Netanyahu a aprobat reglementările de urgenţă, care au intrat în vigoare săptămâna trecută (marţi, 17 martie), permiţând Serviciului de securitate internă, Shin Bet, să apeleze la datele celulare pentru a urmări mişcările persoanelor infectate cu virusul COVID-19. Opoziţia consideră că măsurile au scopul de consolida puterea lui Netanyahu... După trei scrutinuri electorale neconcludente, va înclina COVID-19 balanţa?

Israelul, care a restricţionat deja deplasările internaţionale şi a închis toate locurile sportive şi de divertisment, a confirmat 573 de cazuri de coronavirus (la data de 19 martie), dar încă nu s-au înregistrat decese din cauza bolii. În conformitate cu noile reglementări, datele individuale, obţinute din mobilele monitorizate şi utilizate în mod obişnuit pentru măsurile „antiteroriste”, vor fi folosite de Ministerul Sănătăţii pentru a-i localiza şi avertiza pe cei care au fost în apropierea persoanelor infectate. O astfel de monitorizare cibernetică ar necesita, în mod normal, ratificarea parlamentară şi supraveghere judiciară, însă Netanyahu, care a anunţat măsura luni (16 martie), a ocolit procesul invocând nevoile de urgenţă.

Într-un demers separat, Ministerul Sănătăţii a publicat noi directive care interzic locuitorilor să plece de acasă din motive „ne-esenţiale” şi a oprit transportul public pe timp de noapte, înăsprind măsurile deja stricte pentru combaterea răspândirii coronavirusului. Directivele au adăugat plaje şi parcuri la o listă de locuri, inclusiv şcoli, centre comerciale, restaurante şi teatre, care au fost închise publicului. Nu este permisă constituirea de grupuri mai mari de 10 persoane. Dar israelienii pot totuşi să meargă la muncă, să cumpere mâncare şi medicamente, să facă exerciţii în aer liber şi să îşi plimbe animalele de companie, cu limitarea contactului între persoane şi păstrarea unei distanţe minime de doi metri.

Utilizarea tehnologiei antiteroriste pentru a urmări persoanele infectate şi pe cei cu care au intrat în contact a atras critici din partea grupurilor de drepturi civile. Autorităţile israeliene au anunţat că măsurile de monitorizare, în vigoare pentru două săptămâni, au ca scop doar oprirea răspândirii coronavirusului şi, în cele din urmă, datele vor fi şterse.

Sute de oameni au sfidat restricţiile şi au protestat în faţa parlamentului, acuzând guvernul premierului Netanyahu de exploatarea crizei coronavirusului pentru a-şi consolida puterea, subminând fundamentele democratice ale ţării. Premierul israelian este acuzat de închiderea instanţelor înaintea procesului său privind acuzaţiile de corupţie, de monitorizarea convorbitilor telefonice publice şi de amânarea şedinţelor parlamentului. Netanyahu s-a apărat argumentând că aceste măsuri, deşi neplăcute, sunt necesare pentru a face faţă pandemiei.

Israelul este în proces de formare a unui nou guvern, după luni de incertitudine şi trei scrutinuri electorale neconcludente, dintre care cel mai recent a avut loc pe 02 martie. Parlamentul nou s-a reunit în şedinţă de luni, săptămâna trecută, când liderul alianţei Albastru şi Alb, Benny Gantz, a primit mandatul de a forma un nou guvern. Însă, preşedintele parlamentului, Yuli Edelstein, membru al partidului conservator Likud al lui Netanyahu, a anunţat, miercuri dimineaţa, încetarea lucrărilor, după ce autorităţile au interzis adunările mai mari de 10 persoane în încercarea de a stopa răspândirea coronavirusului. Edelstein a ignorat o scrisoare semnată de 61 de parlamentari prin care se solicita votul pentru înlocuirea lui. De asemenea, instanţele au fost închise, iar procesul de corupţie al lui Netanyahu a fost amânat până în luna mai, potrivit unui decret prin care se citează coronavirusul drept motiv.

Dincolo de toate, unele măsuri sunt necesare opririi răspândirii coronavirusului... Dar câte dintre acestea şi până la ce grad servesc acestui scop şi în ce măsură lui Netanyahu şi guvernului său, mai greu de spus... 

III. Arabia Saudită – Arestarea unor membri importanţi ai Casei Regale... repetiţia unui scenariu de tranziţie a puterii?

La sfârşitul primei săptămâni a acestei luni, trei membri de prim rang ai Casei Regale din Arabia Saudită au fost arestaţi pe fondul unor zvonuri despre un presupus complot de lovitură de stat la Riad. Prinţul Ahmed bin Abdulaziz, fratele regelui Salman, fostul prinţ moştenitor, Mohammed bin Nayef (sub arest la domiciliu din 2017) şi fratele său mai mic, prinţul Nawaf bin Nayef, au fost reţinuţi împreună cu zeci de oficiali de rang înalt, iar măsurile de securitate în capitala saudită au fost accentuate. Operaţiunea a fost percepută ca încă o încercare a prinţului moştenitor Mohammed bin Salman (MBS) de a-şi consolida puterea. Speculaţiile despre starea de sănătate a regelui Salman au fost contracarate rapid de televiziunea de stat care a transmis imagini cu participarea acestuia la întâlniri oficiale. Greu de spus dacă a existat într-adevăr un complot de lovitură de stat sau dacă MBS nu a făcut decât să repete scenariul pentru o tranziţie lină a puterii în cazul în care sănătatea deja fragilă a regelui s-ar fi înrăutăţit... Cert este însă că MBS nu se simte foarte în siguranţă şi are o problemă de legitimitate!

De când regele Salman a venit la putere, în ianuarie 2015, MBS s-a străduit să-şi consolideze poziţia în interiorul Casei Regale, în ţară şi în regiune. Imediat după venirea tatălui său la putere, MBS a fost numit ministru al apărării. Două luni mai târziu, a lansat o intervenţie armată în Yemen, fără să consulte seniorii Casei Regale. În acelaşi an, MBS a reuşit îndepărtarea fostului şef al informaţiilor, Muqrin bin Abdulaziz, din poziţia de prinţ al coroanei. Doi ani după aceasta, a procedat la fel cu nepotul regelui şi fostul ministru de interne, Mohammed bin Nayef, şi a fost numit succesorul direct al tatălui său.

În paralel, MBS şi-a promovat apropiaţii în posturi importante din cadrul guvernului, pentru consolidarea puterii sale. Fratele său vitreg, Abdulaziz bin Salman, a fost numit ministru pentru afaceri energetice, în timp ce fratele mai mic, Khalid bin Salman, a fost numit ambasador al Arabiei Saudite în Statele Unite, iar, mai târziu, adjunct al ministrului apărării. Prinţul Badr bin Abdullah bin Mohammed bin Farhan Al Saud, care l-a ajutat pe MBS să dobândească piese de artă de mare valoare, a fost numit ministru al culturii, în 2018, când avea 32 de ani. Un alt prinţ saudit tânăr, Abdullah bin Bandar bin Abdulaziz Al Saud, a primit funcţia de ministru al Gărzii Naţionale.

De asemenea, MBS a promovat persoane din afara Casei Regale în funcţii acordate tradiţional membrilor acesteia. În acelaşi timp, şi-a păstrat pentru el însuşi o listă lungă de poziţii oficiale: în afară de Prinţ al Coroanei, este şi ministru al apărării, prim-adjunct al Consiliului de Miniştri, preşedinte al Consiliului pentru Corporaţia Industriei Militare, preşedinte al Consiliului pentru Fondul de Investiţii Publice şi preşedinte al Consiliului Superior pentru gigantul energetic saudit Aramco, aşa, printre altele. Cu alte cuvinte, deţine controlul personal asupra pârghiilor militare şi financiare ale statului saudit, cele mai importante şi mai profitabile portofolii de stat. De la ascensiunea regelui Salman pe tron, conglomeratul economic Tharawat Holding, care este asociat cu MBS şi este condus de fratele său, Turki bin Salman, a crescut exponenţial prin încheierea unor acorduri majore cu companii şi instituţii de stat. În acelaşi timp, Prinţul Coroanei a lansat o aşa-numită campanie anti-corupţie, care s-a îndreptat împotriva unor persoane puternice şi bogate din mediul de afaceri din Arabia Saudită şi chiar a unor membri ai familiei regale. Printre victime se numără magnatul presei, Alwaleed bin Talal, ministrul Gărzii Naţionale, prinţul Miteb bin Abdullah, fostul ministru al Economiei şi Planificării, Adel Fakeih, şi oameni de afaceri importanţi: Waleed al-Ibrahim, Saleh Kamel şi Bakr bin Laden.

De asemenea, MBS a căutat să se prezinte ca un reformator. A încercat să se asocieze cu tinerii saudiţi şi ţările occidentale prin limitarea puterii sistemului religios conservator şi prin unele reforme sociale, precum ridicarea interdicţiei de a conduce maşini pentru femei şi redeschiderea cinematografelor şi sălilor de concerte din regat. În plus, el a lansat ambiţiosul plan de dezvoltare Viziunea 2030 şi l-a curtat pe preşedintele SUA, Donald Trump, încheind contracte în valoare de sute de miliarde de dolari, pentru a-şi asigura sprijinul Washingtonului pentru politicile sale interne şi regionale.

Dar a rămas nerezolvată problema legitimităţii... Bunicul său, regele Abdelaziz Ibn Al Saud, care a fondat Arabia Saudită modernă, a înfiinţat statul saudit pe doi piloni: distribuirea bogăţiei provenită din exploatarea petrolului între cetăţenii regatului în schimbul fidelităţii acestora pentru Casa Saud şi alianţa cu curentul  religios conservator Wahhabi. În plus, a încheiat o alianţă strategică cu SUA pentru a asigura securitatea regională a ţării, fapt ce ar putea fi considerat cel de-al treilea pilon al statului saudit.

În pofida eforturilor lui MBS, au apărut fisuri în toţi cei trei piloni Cu o populaţie în creştere şi o economie dependentă de petrol, din ce în ce mai ineficientă, Arabia Saudită se confruntă cu o criză căreia programul de reforme Viziunea 2030 nu îi poate face, deocamdată, faţă. O parte a problemei este că MBS nu a demontat cu adevărat structurile oligarhice care sufocă economia saudită, încercând doar să înlocuiască vechea gardă cu una nouă, fidelă lui.

În acelaşi timp, a făcut eforturi pentru austeritate, fără a încerca să combată sărăcia. Acest lucru a nemulţumit populaţia, trebuind să renunţe la o serie de măsuri. Acum, preţurile în scădere ale petrolului şi performanţa dezamăgitoare a Aramco ameninţă implementarea Viziunii 2030.

Nici măsurile de diminuare a puterii religioase nu au mers foarte bine. În mod firesc, au provocat un val de resentimente în cercurile conservatoare dar, în acelaşi timp, nu au câştigat cu adevărat sprijin pentru MBS în rândul progresiştilor regatului, deoarece şi aceştia au fost vizaţi. Uciderea ziaristului şi dizidentului Jamal Khashoggi şi arestarea a zeci de activişti au afectat iremediabil imaginea lui MBS în străinătate.

Alianţa cu SUA a fost, de asemenea, afectată. Deşi Trump a făcut mult pentru a proteja MBS de cererile Congresului pentru un răspuns asupra uciderii lui Khashoggi, pe care în cele din urmă a considerat-o o chestiune saudită internă, preşedintele american nu a fost atât de entuziasmat să vină în ajutorul Arabiei Saudite atunci când tensiunile cu Iranul au escaladat. Răspunsul SUA la atacurile cu drone asupra instalaţiilor Aramco a fost destul de dezamăgitor pentru Riad şi a semnalat faptul că Arabia Saudită nu va mai putea să se bazeze tot aşa de mult ca înainte  pe alianţa cu SUA.

MBS se găseşte, de asemenea, într-un mediu ostil în cadrul Casei Saud. Deciziile sale de a sări linia succesorală, de a centraliza puterea şi de a numi prinţi tineri şi persoane din afara familiei regale pe poziţii importante, marginalizând membrii puternici ai acesteia, au creat tensiuni şi au pus în pericol consensul intern al monarhiei. Desigur, nu este prima dată când are loc o luptă pentru puterea regală în Arabia Saudită. Ţara a fost martora unei rivalităţi amate între regele Saud şi prinţul coroanei, Faisal, la sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960. În 1964, Faisal a reuşit să-l detroneze pe Saud, cu sprijinul instituţiei clericale şi Washingtonului, dar numai după ce s-a ajuns la un consens în cadrul familiei regale.

Problema lui MBS este că acesta a desconsiderat tradiţia consensului politic intern, care a menţinut dinastia timp de zeci de ani. Prin subminarea regulilor nescrise privind succesiunea şi distribuirea puterii şi influenţei, prinţul coroanei a aruncat familia regală - şi cu ea, întreaga ţară - pe un teritoriu necunoscut. Este din ce în ce mai clar că cel mai mare duşman al Casei lui Saud este Casa lui Saud în sine, întrucât luptele pentru putere zguduie tot mai mult pilonii care au ţinut familia regală la putere timp de zeci de ani. Şi nu este de aşteptat ca situaţia să se îmbunătăţească...