MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (Iulie)

I. Iran – luna exploziilor. Simple accidente sau atacuri cibernetice?

De la sfârşitul lunii trecute au avut loc mai multe explozii şi incendii în zonele instalaţiilor militare, nucleare şi industriale iraniene. De la instalaţiile militare şi nucleare din Parchin şi Natanz până la un incendiu major în portul sud-vestic Bushehr, explozii la o clinică din Teheran şi la o serie de site-uri industriale din întreaga ţară, izbucnirea bruscă a incidentelor a lăsat publicul iranian derutat şi întrebându-se ce se întâmplă ...

Unele dintre aceste evenimente au fost, probabil, accidente, dar au apărut şi suspiciuni  privind o implicare a unor servicii de informaţii străine (CIA şi Mossad), iar posibilitatea unor acţiuni de război cibernetic nu este ignorată de autorităţile iraniene. Dacă incidentele au fost cauzate de astfel de acţiuni, este probabil să fie urmărite două obiective principale: împiedicarea dezvoltării programului nuclear al Iranului şi constrângerea autorităţilor de la Teheran pentru a-şi reconsidera politicile militare, nucleare şi regionale. Deocamdată, Teheranul pare doar surprins de şirul de evenimente...

Pe 26 iunie, o explozie a avut loc la est de Teheran, în apropierea bazei militare de dezvoltare a armamentului Parchin, despre care autorităţile au anunţat că a fost cauzată de o scurgere dintr-o instalaţie de depozitare a gazelor aflată într-o zonă din afara bazei. Pe 30 iunie, 19 persoane şi-au pierdut viaţa într-o explozie la o clinică medicală din nordul capitalei, Teheran, despre care un oficial a spus că a fost cauzată tot de o scurgere de gaze. Pe 02 iulie, un incendiu a izbucnit la facilitatea nucleară subterană de la Natanz, piesa centrală a programului iranian de îmbogăţire a uraniului. După o zi, oficiali iranieni din domeniul securităţii au afirmat că a fost identificată cauza incendiului, dar informaţia va fi făcută public mai târziu.

Pe 3 iulie, un incendiu major a izbucnit în oraşul Shiraz, din sud-vestul Iranului. Pe 4 iulie, s-au produs o explozie şi un incendiu la centrala electrică din oraşul sud-vest iranian Ahwaz, iar scurgerile de clor de la uzina petrochimică Karun din Mahshahr (sud-estul provinciei Khuzestan) au îmbolnăvit 70 de lucrători. Pe 7 iulie, explozia rezervoarelor de oxigen la fabrica Sepahan Barish din Bagershahr a provocat pagube la clădirea Saipa Press, al doilea cel mai mare producător auto din Iran. Pe 15 iulie, un incendiu izbucnit în portul sud-vestic Bushehr a avariat şapte nave, fără a cauza victime.

Dincolo de scenariul unor simple întâmplări, mai mulţi oficiali iranieni au invocat şi posibilitatea unor acţiuni de război cibernetic, întreprinse de forţe străine. Dar, la zece ani de la descoperirea virusului de calculator Stuxnet, proiectat de SUA şi Israel pentru a afecta programul nuclear al Iranului, este dificil de a avansa scenarii privind actorii şi metodele din spatele unor posibile  „acte de sabotaj”. Dincolo de dificultatea probării, un nou caz de penetrare a infrastructurii critice iraniene de către serviciile de informaţii străine ar însemna o palmă umilitoare pentru Teheran.

În orice caz, este încă devreme pentru a afirma că vreunul dintre incidentele din Iran a fost cauzat de atacuri cibernetice. Chiar dacă în cazul Natanz, principala ţintă a virusului Stuxnet, este oarecum naturală naşterea suspiciunii repetării unui astfel de atac, din punct de vedere tehnic este mai dificil. Dacă se doreşte repetarea unui atac cu rachetă asupra unei ţinte, pur şi simplu se apelează la o a doua lansare. Dar un atac cibernetic se bazează în primul rând pe descoperirea şi exploatarea vulnerabilităţilor unui sistem, ceea ce înseamnă că, odată produs şi vulnerabilităţile exploatate, pentru un al doilea este necesară descoperirea unor deficienţe de sistem complet noi.

În plus, Stuxnet a fost conceput să acţioneze camuflat pentru distorsionarea procesului de îmbogăţire a uraniului, fără a provoca explozii sau alte perturbări semnificative care să alerteze personalul. Ar fi deci o schimbare radicală a modului de operare iniţial. Şi, nu în cele din urmă, este problema exploziilor ulterioare. Ar trebui să fie dezvoltate noi metode pentru fiecare sistem diferit vizat, ceea ce nu este o sarcină simplă şi replicabilă. În concluzie, numai Iranul poate efectua o examinare amănunţită a locurilor exploziilor pentru a determina dacă a fost sau nu un atac cibernetic...

Dar cea mai mare îngrijorare a Iranului rămâne infiltrarea... Este evident că, în timp ce Iranul doreşte să reducă la minimum importanţa acestor incidente, SUA şi israelienii vor s-o amplifice. De exemplu, prin operaţiunile de informare în mass-media, israelienii au lansat două scenarii menite să creeze panică în sistemul iranian. Posibilitatea unui atac cibernetic al Israelului este unul din aceste scenarii. Al doilea este că exploziile ar fi fost rezultatul unor acţiuni de sabotaj efectuate de iranieni recrutaţi de serviciile de informaţii israeliene.

Ambele scenarii ar fi extrem de jenante pentru Teheran, motiv pentru care oficialii iranieni continuă să refuze să admită orice amestec străin. Negările iraniene însă au fost mai puţin convingătoare. De fapt, nu au făcut decât să întărească impresia publicului că actorii străini au fost în spatele cel puţin al unor explozii. Presiunile psihologice pe care astfel de credinţe populare le pun asupra autorităţilor sunt considerabile. Scenariul cel mai rău, infiltrarea pe scară largă, conduce la percepţia că regimul iranian îşi trăieşte ultimele zile şi creează mai mult impuls pentru dezertările din rândurile celor care slujesc statul.

Care ar putea fi implicaţiile acestor incidente?

În primul rând, dacă ceea ce s-a întâmplat ar fi o campanie coordonată americano-israeliană de sabotaj, ar sugera că Administraţia Trump şi israelienii au ajuns la concluzia că Teheranul nu va schimba niciuna din politicile sale în timp ce Donald Trump se află la Casa Albă şi au lansat aceste acţiuni pentru a obliga Iranul să-şi readucă în parametri normali programele nuclear şi de rachete înainte ca Trump să părăsească funcţia.

În al doilea rând, să oblige iranienii să expulzeze inspectorii nucleari internaţionali sub acuzaţia că transmit informaţii sensibile serviciilor de informaţii din SUA şi Israel, ceea ce ar putea fi motivul pentru care astfel de atacuri de sabotaj sunt posibile. Dacă Iranul ar expulza inspectorii, acesta ar fi sfârşitul Acordului nuclear din 2015, un obiectiv urmărit de Administraţia Trump şi de israelieni.

În al treilea rând, aceste acte de sabotaj ar putea fi chiar destinate să forţeze Iranul să riposteze, evoluţie care ar putea escalada cu uşurinţă într-un conflict militar mai larg.

Este puţin probabil ca iranienii să riposteze într-un mod major. Acest lucru s-a întâmplat şi acum 10 ani, când americanii şi israelienii au folosit virusul Stuxnet pentru a sabota programul nuclear iranian. Practic, Teheranul a acceptat pierderile suferite şi şi-a continuat pur şi simplu programul nuclear. Cu toate acestea, percepţia că agenţi CIA şi Mossad acţionează pe teritoriul ţării subminează în mod serios actualul regim. Tocmai de aceea, autorităţile iraniene au decis brusc să-l execute pe un fost oficial al apărării, Reza Askari, sub acuzaţia de furnizare de informaţii către CIA în speranţa de a descuraja pe oricine să colaboreze cu serviciile de informaţii străine... o decizie având, însă, şi potenţialul de a dezlănţui mai multă furie publică şi proteste la adresa regimului.

Pare foarte probabil ca puţine, dacă există, acte de sabotaj până acum să fi fost efectuate prin intermediul atacurilor cibernetice. Aceasta înseamnă că există iranieni în ţară care sunt implicaţi în organizarea acestor atacuri şi în plantarea fizică a explozibililor în anumite locuri. Nu numai că o astfel de situaţie semnalează resurse, dar sugerează şi asumarea fără precedent a riscurilor din partea SUA şi Israel. Şi aici apare cea mai grea provocare pentru autorităţile din Teheran: dacă CIA şi Mossad ar fi fost în spatele unora dintre incidente, care ar trebui să fie strategia de răspuns?

II. Libia – Cairo aprobă intervenţia militară. O va pune şi în practică?

Parlamentul egiptean a autorizat săptămâna trecută desfăşurarea de trupe în afara ţării, după ce preşedintele ţării, Abdel Fattah el-Sisi, a ameninţat cu acţiuni militare împotriva forţelor susţinute de Turcia în Libia.

Potrivit unui comunicat oficial, a fost aprobată în unanimitate „desfăşurarea forţelor armate egiptene în misiuni de luptă în afara graniţelor Egiptului pentru apărarea securităţii naţionale egiptene [...] împotriva miliţiilor armate criminale şi a elementelor teroriste străine”. Desfăşurarea se va face pe un „front vestic” - o referire probabilă la vecinul vestic al Egiptului, Libia. Această mişcare ar putea aduce Egiptul şi Turcia, care susţin taberele rivale în războiul civil din Libia, în confruntare directă.

Egiptul, alături de Emiratele Arabe Unite (EAU) şi Rusia, sprijină tabăra estică, reprezentată militar de Armata Naţională Libiană (ANL), sub conducerea controversatului mareşal Khalifa Haftar, care a abandonat o ofensivă asupra capitalei libiene luna trecută, după ce Turcia a intensificat sprijinul pentru Tripoli. Cairo a executat atacuri aeriene asupra grupurilor armate din Libia încă de la izbucnirea revoltei în Libia, în 2011, şi l-a sprijinit pe Haftar din 2014, când acesta a constituit o forţă militară în est cu obiectivul declarat de a lupta împotriva islamiştilor şi de a prelua controlul întregii ţării. Dar trimiterea trupelor de luptă la sol ar fi o escaladare majoră...

Pe 18 iulie, forţele Guvernului Acordului Naţional (GAN), recunoscut internaţional şi condus de premierul Fayez al-Sarraj, au pornit în direcţia oraşului Sirte, unde se află majoritatea terminalelor petrolifere libiene, cu scopul de a prelua controlul acestui oraş strategic deţinut de forţele ANL.

Preşedintele Egiptului a avertizat încă din iunie că orice atac asupra Sirte sau Bazei militare  aeriene al-Jufra ar determina Cairo să intervină militar, pentru a-şi proteja frontiera de vest cu Libia.

Într-o rezoluţie adoptată pe 13 iulie, Camera Reprezentanţilor (parlamentul libian cu sediul la Tobruk, care sprijină forţele ANL) a solicitat forţelor armate egiptene şi libiene „să lucreze împreună pentru a garanta înfrângerea ocupantului şi a păstra securitatea naţională comună în faţa pericolelor pe care le prezintă ocupaţia turcă ”. În cadrul unei întâlniri la Cairo, pe 16 iulie, cu preşedintele egiptean, liderii triburilor libiene i-au cerut lui Sisi să autorizeze forţele armate ale Egiptului „să intervină pentru a proteja securitatea naţională a Libiei şi Egiptului”. Sisi şi-a angajat sprijinul pentru aceştia, reiterând că Sirte şi Baza militară Al-jufra constituie o linie roşie pentru Egipt.

Luni, 20 iulie, la Cairo, parlamentarii egipteni au aprobat în unanimitate o intervenţie militară în Libia, în conformitate cu articolul 152 din Constituţie, care prevede că „liderul suprem al forţelor armate nu va declara război şi nici nu va trimite trupe în afara graniţelor statului să întreprindă misiuni de luptă decât cu avizul Consiliului Naţional de Apărare şi aprobarea unei majorităţi de două treimi dintre parlamentari”.

Este cert că Egiptul examinează o serie de opţiuni militare pentru a contracara avansul forţelor loiale GAN şi aliatului turc, însă care este probabilitatea punerii în practică a unei asemenea opţiuni? Turcia şi-a anunţat deschis intenţia de a interveni militar şi a dislocat trupe în decembrie anul trecut. În această perioadă, de aproape opt luni, Egiptul nu a intervenit pentru a bloca acţiunile Ankarei.

Dislocarea de trupe egiptene terestre ar conduce la un război fără sfârşit. Costurile umane şi financiare ale unui asemenea război ar avea potenţialul de a destabiliza un regim care se confruntă deja cu alte probleme majore, precum disputa privind barajul pe Nil din Etiopia, pandemia de coronavirus, criza economică şi situaţia în deteriorare din Sinai. Pe de altă parte, Turcia este membru NATO, fapt ce ar putea împiedica Egiptul de la acţiuni decisive.

Dar dacă, totuşi, cele două ţări cu puteri militare comparabile, s-ar angaja într-un conflict direct, de lungă durată, cei care vor câştiga vor fi cu totul alţii: exportatorii de arme, grupurile insurgente din Egipt şi Turcia şi puterile regionale din Orientul Mijlociu.

III. Siria – alegeri parlamentare cu o prezenţă redusă. S-au săturat sirienii de regimul lui Bashar?

Partidul Baath, al preşedintelui sirian Bashar al-Assad, şi aliaţii săi au câştigat o majoritate preconizată de locuri în alegerile parlamentare din 19 iulie. Alegerile, programate iniţial pentru aprilie, au fost amânate de două ori din cauza pandemiei de coronavirus.

Prezenţa la vot a fost redusă, 33% faţă 57% în 2016, în pofida permiterii votului pentru membrii armatei şi poliţiei. Alegerea candidaţilor a fost făcută sub controlul partidului Baath, exerciţiul electoral devenind mai mult doar un proces controlat de regim pentru a se reprezenta ca autoritate legitimă. Totuşi, sunt de semnalat unele schimbări faţă de alegerile precedente...

Spre deosebire de alegerile anterioare (2016), cele din 2020 au fost derulate după un sistem electoral în două runde. Iniţial, Partidul Baath şi celelalte partide care formează Frontul Progresist Naţional (NPF) şi-au desemnat propriii candidaţi, fiecare sucursală prezentând o listă cu nume, din care  conducerea centrală Baath a ales candidaţii pentru lista „Unităţii Naţionale”, care au participat la alegerile generale. Ideea acestei selecţii iniţiale a fost de a testa popularitatea şi baza sprijinului fiecărui candidat din Partidul Baath.

După ce a folosit primul tur pentru a trasa peisajul politic, Assad a anulat aceste alegeri iniţiale, spunând că vor fi folosite doar ca indicator. Primul tur organizat la sfârşitul lunii iunie a fost anulat pe 2 iulie. Pe 4 iulie, Partidul Baath a anunţat lista candidaţilor pentru diferite guvernorate, introducând numele unor persoane care nici măcar nu candidaseră anterior.

Locurile din Parlament sunt împărţite între Partidul Baath, alte partide şi independenţi. Au fost iniţial 181 de locuri rezervate NPF, dar ulterior au fost adăugate încă două, pentru un total de 183, cu 166 pentru Partidul Baath şi 17 pentru alte partide, în timp ce restul de 67 de locuri au fost pentru independenţi. Cu toate acestea, mulţi candidaţi ai Partidului Socialist Social Sirian (SSNP), care face parte din NPF, au candidat ca independenţi.

Pentru prima dată, armata şi poliţia au avut voie să voteze, potrivit unei legi din 2016. Dar, în pofida votului obligatoriu pentru membrii armatei, poliţiei şi guvernului la locurile de muncă, prezenţa oficială anunţată de ministrul justiţiei a fost de 33%. La unele secţii de votare, în special cele din şcoli, pentru cetăţenii obişnuiţi (spre deosebire de angajaţii statului), nu s-a prezentat niciun alegător. O participare atât de redusă, în pofida măsurilor coercitive, chiar şi în zonele creştine şi alawite, poate fi un indiciu al creşterii nemulţumirii generale faţă de regim.

De remarcat o reprezentare armeană mai mare (trei locuri), cu un candidat armean chiar pe lista partidului Baath, în pofida faptului că acesta este un partid naţionalist arab. Această situaţie poate indica faptul că Bashar urmăreşte crearea de relaţii mai bune cu Armenia în opoziţie cu Turcia, achiziţionarea de echipamente militare sovietice vechi aflate încă în posesia Armeniei şi, nu în ultimul rând, recompensarea comunităţii armene pentru contribuţia la apărarea regimului. Pe de altă parte, regimul i-a înlăturat pe liderii influenţi ai comunităţii kurde, înlocuindu-i cu persoane nesemnificative.

Este important de menţionat că procesul electoral a fost structurat într-un mod care să permită manipularea din partea regimului. Pentru început, oricine poate vota oriunde. Nu există o listă de alegători înregistraţi la fiecare secţie de votare. Prin urmare, oricine poate vota de mai multe ori şi nu există niciun mecanism de verificare a numelor. În plus, orice partid sau candidat care doreşte să candideze trebuie să enumere numele candidaţilor săi după cele ale partidului Baath, adică orice persoană care candidează va promova în mod automat numele membrilor Baath din guvernoratul lor pe lista proprie.

Drept urmare, nu se poate vorbi de o reprezentare democratică în parlament... şi se pare că nici măcar adepţii regimului nu mai cred în aceasta!