MAS Raport special - Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (Februarie)

I. Siria – Idlibul rămâne cheia războiului...

Peste 20 de civili au fost ucişi în noaptea de 25/26 februarie în atacurile forţelor guvernamentale siriene asupra unor poziţii rebele din provincia Idlib, în special în nord-vestul acesteia, teritoriu controlat încă de luptătorii de opoziţie. Potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO), bombardamentele aeriene guvernamentale au vizat inclusiv şcoli, printre victime numărându-se cel puţin nouă copii şi trei profesori.

Nu este nimic nou în tendinţele de evoluţie din această ultimă provincie, parţial controlată încă de opoziţia susţinută de Ankara, însă problema este finalitatea acţiunilor: vor reuşi, sirienii / trupele guvernamentale,, sprijiniţi de Forţele Aeriene ruse, să preia controlul asupra provinciei sau efectele acestor acţiuni vor arunca în aer parteneriatul ruso-turc, tot mai zdruncinat în ultima perioadă?

Rusia controlează spaţiul aerian al provinciei şi a executat zilnic bombardamente asupra rebelilor susţinuţi de Turcia, în sprijinul unei ofensive de luni de zile a forţelor guvernamentale siriene. Rebelii sirieni, susţinuţi de armata turcă, au reluat controlul oraşului Nairab în această săptămână (potrivit unor surse rebele şi turceşti), însă trupele preşedintelui Bashar al-Assad continuă să facă progrese în alte părţi alte provinciei. La începutul lunii (05 februarie), Erdoğan declarase că forţele guvernamentale siriene trebuie să se retragă în spatele liniei de posturi de observaţie turceşti din provincie până la sfârşitul lunii... sau Turcia va interveni militar! Adăugând, însă, că cea mai mare problemă este faptul că nu poate folosi spaţiul aerian al provinciei, controlat de Rusia!

OSDO a raportat că forţele guvernamentale au recucerit 19 oraşe şi sate în numai 48 de ore. Printre acestea se află şi Kafranbel, un oraş simbolic, care a fost printre primele centre de revoltă la adresa regimului preşedintelui Bashar al-Assad în 2011. Cu sprijinul Rusiei, guvernul al-Assad şi forţele aliate au dezvoltat în ultimele săptămâni o ofensivă majoră împotriva ultimului bastion al opoziţiei. Din decembrie, anul trecut, acţiunile ofensive au determinat deplasarea a aproape un milion de oameni, care au căutat adăpost în apropierea graniţei cu Turcia. Atacurile siriene şi ruse au vizat în mod repetat şcolile şi facilităţile de sănătate din zonă, în pofida apelurilor internaţionale de a se abţine de la astfel de acţiuni.

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) a solicitat părţilor beligerante să permită trecerea în siguranţă a civililor care doresc să scape de atacuri, reamintind că spitalele, pieţele şi şcolile sunt protejate de lege. Mai multe ţări, precum şi ONU, au făcut apeluri urgente la încetarea focului în Idlib, unde actuala urgenţă umanitară a fost descrisă ca fiind cea mai gravă de la începutul conflictului. Potrivit Biroului ONU pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare, aproximativ 170.000 de persoane trăiesc în Idlib fără niciun adăpost în condiţii de  zăpadă şi temperaturi sub zero la începutul acestei luni.

Luni (24.02), luptătorii de opoziţie, susţinuţi de Turcia, au reluat controlul oraşului Nairab, în apropierea intersecţiei celor două autostrăzi majore care străbat Siria autostrada M5, principala arteră sud-nord a Siriei care leagă Damascul şi Alep, respectiv M4, autostrada est-vest (spre Marea Mediterană).

Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a promis că Ankara nu va face din cel mai mic pas înapoi în Idlib, intenţionând respingerea forţelor guvernamentale siriene dincolo de linia posturilor militare turce de observaţie până la sfârşitul lunii curente. Aşa să fie?

În perioada recentă, relaţiile ruso-turce nu au fost întotdeauna bune. De reamintit tensiunile între cele două ţări după ce Turcia a doborât un avion rusesc în 2015... Rezultatul? Sancţiuni economice, inclusiv interdicţia importurilor de produse agricole turceşti. Pe măsură ce relaţiile au început să se încălzească, sancţiunile au fost ridicate... Dar acum, Idlib pare a fi a pastilă greu de înghiţit!

Acţiunile ofensive ale forţelor regimului sirian în provincie în ultimele luni au înfuriat Ankara. În cadrul unui Acord încheiat la Soci în 2018, Turcia şi Rusia au convenit să creeze o zonă demilitarizată în Idlib, iar Turcia s-a angajat să asigure retragerea rebelilor radicali din zonă. Dar nici Rusia, nici Turcia nu au fost mulţumite de cele întâmplate de atunci. Partea turcă se plânge că regimul sirian, susţinut de Rusia, a încălcat constant încetarea focului şi s-a angajat recent în operaţiunile pentru preluarea controlului asupra ultimei fortăreţe a opoziţiei. La rândul lor, ruşii se plâng că grupurile radicale au dominat evoluţiile din Idlib de la încheierea Acordului şi acuză Turcia că nu îşi îndeplineşte promisiunile. Tensiunile privind Idlib s-au accentuat dramatic în această lună, după moartea a 17 soldaţi turci şi a peste 100 de militari ai regimului în confruntări directe. Oficialii turci au solicitat discuţii atât cu Rusia (un summit propus liderilor Germaniei, Rusiei şi Franţei pentru săptămâna viitoare, mai probabil o întâlnire cu preşedintele rus, Vladimir Putin, la Istanbul, miercurea viitoare) cât şi cu SUA (solicitare de sisteme Patriot pentru protecţia provinciei Idlib).

Eforturile Turciei de a atrage Rusia de partea sa, împotriva ofensivei regimului asupra provinciei Idlib, par să fi eşuat. Este puţin probabil ca Rusia să forţeze regimul să se retragă din teritoriul pe care l-a capturat deja. Dacă Turcia va trece linia, Rusia are o mulţime de cărţi pe care le poate juca - şi interzicerea importurilor reprezintă dovada unui început deja probat...

Un moment de maximă provocare a relaţiilor dintre Turcia şi Rusia / Siria... Ankara a acuzat Moscova, împreună cu regimul Assad, că a omorât civili şi a ameninţat că va lovi forţele regimului prin acţiuni aeriene sau terestre oriunde în Siria dacă atacă din nou trupele turceşti. Ankara a formulat, de asemenea, cereri către Rusia pentru a-şi folosi influenţa asupra regimului sirian pentru a forţa retragerea forţelor la limita liniei de încetare a focului convenită anterior şi renunţarea la controlul asupra autostrăzii M5. Dar conformarea Moscovei la aceste cereri nu este realistă. Rusia controlează spaţiul aerian sirian, ceea ce face ca atacurile aeriene turceşti împotriva ţintelor regimului să fie riscante. În lipsa acoperirii aeriene, escaladarea confruntărilor cu forţele regimului va face ca trupele turceşti din Idlib să fie şi mai vulnerabile decât sunt deja. Câteva posturi de observaţie turceşti din provincie sunt deja asediate de forţele regimului. Este probabil că Rusia va veni în ajutorul regimului în cazul unei ofensive turceşti, ridicând şi mai mult miza pentru Ankara.  

Toţi aceşti factori leagă mâinile lui Erdoğan în Idlib. Miza este însă mare pentru preşedintele turc. Luptele din această provincie au determinat cea mai mare deplasare în masă a civililor din război până în prezent, cu aproape un milion de oameni adăpostiţi în corturi la graniţa turcă. Erdoğan nu îşi poate permite un alt flux important de refugiaţi în Turcia, având în vedere criza naţionalistă în creştere împotriva celor aproape patru milioane de refugiaţi sirieni existenţi deja. De menţionat şi presiunea crescândă din partea aliaţilor de pe scena politică internă... Devlet Bahceli, liderul Partidului Mişcarea Naţionalistă,  formaţiune de dreaptă şi un aliat tradiţional al lui Erdoğan, a menţionat recent: „Nu va exista pace în Turcia până când Assad nu va fi coborât de pe tronul său. Turcia trebuie să înceapă acum planurile de a intra în Damasc”, solicitând guvernului să îşi revizuiască relaţiile cu Rusia. Sub presiunea opririi avansării regimului în Idlib şi, în acelaşi timp, pentru a-şi păstra relaţiile cu Rusia, Turcia are foarte puţin loc pentru manevră.

În acest moment, se conturează trei scenarii.

Primul şi cel mai favorabil pentru Turcia este ca Rusia să menţină acordul privind „zona de de-escaladare” din Idlib şi să solicite regimului de la Damasc să-şi retragă forţele pe poziţiile pe care le-au deţinut înainte de ultimele acţiuni ofensive. Acest lucru ar putea fi combinat cu o renaştere a procesului politic şi reluarea şedinţelor Comitetului Constituţional, însărcinat cu elaborarea de amendamente la constituţia siriană convenite de regim, opoziţie şi comunitatea internaţională. Deşi Turcia a încercat să facă eforturi pentru o astfel de soluţionare, ameninţând cu acţiuni militare dacă regimul sirian nu face pasul înapoi, probabilitatea ca aceasta să se întâmple este mică.

Al doilea scenariu este ca Turcia să accepte noile realităţi din teren care permit regimului sirian să controleze autostrăzile M4 şi M5, dar să folosească forţa pentru a evita orice avans suplimentar. Ar putea căuta să instituie „o zonă sigură” în Idlib, prin instituirea poziţiilor de apărare întărite de-a lungul liniei de front şi furnizarea de arme grele opoziţiei siriene, în special rachete antiaeriene. Se pare că Ankara a adoptat deja această politică, având în vedere că două elicoptere ale regimului au fost doborâte în Idlib cu arme antiaeriene.

Al treilea scenariu, şi cel pe care se pare că Turcia ar vrea să-l evite, este o escaladare a tensiunilor cu Rusia. Prezenţa armelor antiaeriene pe teren creşte riscul ca o aeronavă rusă să fie doborâtă. Armata turcă este, probabil, direcţionată să ia măsuri de precauţie pentru a evita o dezvoltare atât de periculoasă, însă, având în vedere dislocările în teren, este situaţia cea mai pretabilă de a evolua în direcţia unui nou eveniment similar celui din 2015, cu potenţial de escaladare până la o confruntare cu forţele ruse.

În timp ce Turcia va continua să urmărească cu atenţie problema Idlib, ceea ce se va întâmpla în continuare depinde foarte mult şi de ceea ce SUA vor decide să facă. Până în prezent, Washingtonul a trimis semnale mixte către Ankara. Secretarul de stat Mike Pompeo şi-a exprimat sprijinul pentru Turcia, la fel şi reprezentantul special pentru Siria, James Jeffrey. Pentagonul a răspuns totuşi că „nu s-a ajuns la un acord” privind măsuri mai concrete ale SUA în Idlib. Dar, la fel cum Rusia a încercat să împingă Turcia şi aliaţii din NATO în dificultate, SUA ar putea decide să profite de ocazie pentru a face acelaşi lucru cu apropierea turco-rusă, sprijinind o operaţiune turcă în Idlib.

Erdoğan se află într-o poziţie de neinvidiat. Ameninţările recente la adresa regimului de la Damasc au ridicat miza. Dacă declaraţiile sale se vor transforma în acţiuni, se va confrunta cu mânia Rusiei... dacă nu, se va confrunta cu Bahceli! Sprijinul SUA rămâne îndoielnic... Între timp, soldaţii turci din Idlib sunt din ce în ce mai vulnerabili la atacurile regimului sirian... Întrebarea este: „Până când?”

II. Iran – conservatorii au câştigat alegerile parlamentare... Urmează un an dificil!

Conservatorii iranieni vor domina noul parlament al ţării în urma alegerilor din 21 februarie, marcate de cea mai scăzută prezenţă la vot în ultimele decenii. La câteva zile după închiderea urnelor, rezultatele sondajelor publicate de media indică un număr de cel puţin 219 mandate din Majlis (parlamentul iranian) adjudecate de conservatori, dintr-un total de 290. Noul parlament va cuprinde cel puţin 25 de reformişti şi 35 de independenţi, restul mandatelor fiind rezervate minorităţilor religioase ale ţării.

Potrivit Ministerului de Interne, prezenţa la urne în toată ţara a fost de aproximativ 42,5% - cea mai mică de la revoluţie. La alegerile parlamentare anterioare, prezenţa la nivel naţional a depăşit 60%. În Teheran, prezenţa la vot a fost de doar 25%, în scădere faţă de scrutinele anterioare, când a înregistrat o medie de 50%. Duminică (23 februarie), liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, a declarat că inamicii ţării au încercat să „descurajeze” cetăţenii să participe la vot prin exagerarea ameninţării COVID-19, dar a adăugat că participarea a fost bună.

În capitală, conservatorii au câştigat toate cele 30 de locuri, cu fostul primar şi comandant al Corpului Gărzilor Revoluţionare Islamice (CGRI), Mohammad Bagher Ghalibaf, în fruntea listei. Înainte de alegeri, blocul conservator al lui Ghalibaf a format o listă comună cu Frontul ultra-conservator Paydari sau Frontul de stabilitate al Revoluţiei Islamice. Frontul este condus de Morteza Agha Tehrani, un savant şi politician ultra-conservator, care tinde să pledeze pentru principiile care au dus la revoluţia din 1979, în timp ce Ghalibaf are o reputaţie de a fi un tehnocrat ambiţios.

Prezenţa scăzută a cetăţenilor la vot reflectă nemulţumirea publicului faţă de blocul reformist şi moderat, care este asociat cu preşedintele Hassan Rouhani. În 2016, alegătorii au acordat 126 de mandate acestui bloc, pe fondul Acordului nuclear negociat anul precedent între Iran şi puterile mondiale (cunoscut oficial sub numele de Planul Comprehensiv de Acţiune / JCPOA) care oferea Teheranului scutirea de sancţiuni în schimbul limitării programului nuclear. Atunci, blocul, care a promis libertăţi mai mari şi implicare internaţională, şi-a adjudecat toate cele 30 de locuri în Teheran.

Dar un sentiment de deziluzie a apărut printre susţinători în 2018, după ce SUA s-au retras din Acord şi au re-impus sancţiunile împotriva Iranului, ruinând aproape economia ţării. Exploatând sentimentul de nemulţumire pentru starea precară a economiei şi perceperea unei gestionări necorespunzătoare a situaţiei, Consiliul Gardienilor Constituţiei a descalificat mii de candidaţi reformişti şi moderaţi de la participarea la scrutin.

Parlamentul Iranului este responsabil pentru adoptarea legislaţiei, aprobarea bugetului anual şi ratificarea acordurilor şi tratatelor internaţionale. Toată legislaţia adoptată de Majlis este apoi aprobată de Consiliul Gardienilor Constituţiei şi de preşedinte. Este de aşteptat ca orientarea conservatoare majoritară a acestuia să pună sub semnul întrebării ideea apropierii de Occident şi să tindă spre promovarea unei viziuni populiste asupra problemelor sociale şi economice în ideea re-legitimării regimului. De asemenea, este de aşteptat ca noul Majlis să ofere o susţinere suplimentară CGRI şi Forţei Quds.

Cu alegeri prezidenţiale programate pentru anul următor (2021), noul parlament va contribui la o supravieţuire politică dificilă a preşedintelui Rouhani... O tabără parlamentară conservatoare majoritară reprezintă o ameninţare majoră pentru Rouhani. Până acum, susţinătorii acestuia au avut o majoritate directă în Majlis. Dar retragerea SUA din Acordul nuclear şi re-impunerea sancţiunilor au fost o lovitură puternică asupra preşedinţiei sale. Chiar şi unii reformişti i-au cerut demisia lui Rouhani pe motivul gestionării greşite a mai multor crize: economia eşuată, corupţia, problemele de securitate şi, nu în ultimul rând, majorarea preţurilor la benzină, măsură care a generat cea mai puternică nemulţumire politică pe care Iranul a cunoscut-o de la revoluţie.

Fără îndoială, anul 2020 va fi un an dificil pentru economia şi politica iraniană, chiar mai dur decât 2019...

III. Coronavirusul – ceea ce mai lipsea în OMNA!

Noul coronavirus se răspândeşte rapid în OMNA, fiind înregistrate cazuri în cel puţin nouă ţări din regiune - şase dintre acestea au raportat primele infecţii în săptămâna trecută. Cunoscută oficial sub denumirea de COVID-19, boala s-a răspândit în 34 de ţări şi a cauzat moartea a peste 2.600 de oameni la nivel global, majoritatea în China, unde virusul a apărut pentru prima dată la sfârşitul lunii decembrie.

În afara Chinei, Iranul are cel mai mare număr de decese, cel puţin 15 persoane pierzându-şi viaţa din cauza virusului în decurs de o săptămână. O evoluţie pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a numit-o „profund îngrijorătoare”!

Virusul, pentru care nu există încă un vaccin, provoacă suferinţe uşoare la patru din cinci persoane infectate. Cu toate acestea, poate fi fatal pentru persoanele în vârstă şi pentru cei cu afecţiuni de sănătate adiacente, precum boli de inimă, plămâni şi diabet.

Guvernele din regiune luptă pentru limitarea răspândirii virusului, însă există îngrijorări privind capacitatea regiunii de a gestiona focarele din cauza conflictelor şi a sistemelor precare de sănătate din unele ţări. Emiratele Arabe Unite (EAU) au fost prima ţară din OMNA care a înregistrat un caz de COVID-19. Pe 29 ianuarie, Ministerul Sănătăţii din EAU a anunţat că patru membri ai unei familii chineze care au sosit din oraşul Wuhan, epicentrul focarului, au fost testaţi pozitivi. De atunci, alte nouă cazuri au fost confirmate. Egiptul a raportat primul caz, un străin care nu a prezentat simptome grave, pe 14 februarie, potrivit Ministerului Sănătăţii din Cairo.

Pe 19 februarie, Iranul a anunţat că două persoane în vârstă, testaţi pozitiv, au murit în oraşul Qom. De atunci, autorităţile de la Teheran au raportat alte 95 cazuri de infectare şi 15 decese.

Libanul a confirmat primul caz pe 21 februarie - o femeie libaneză de 45 de ani, care s-a întors din Iran. Israelul a raportat primul caz în aceeaşi zi. O femeie israeliană care a fost evacuată de pe nava de croazieră aflată în carantină în largul coastei Japoniei a fost testată pozitiv după ce a ajuns acasă. Pe 24 februarie, Kuweit, Bahrain, Irak şi Oman au raportat primele cazuri - toţi pacienţii au fost în Iran înainte de a fi infectaţi.

Care sunt ţările cele mai expuse riscurilor şi de ce? Cinci din cele nouă ţări din regiune care au raportat infecţii susţin că primele lor cazuri au fost legate de persoane care au călătorit din Iran. Aceste ţări sunt Liban, Kuweit, Bahrain, Irak şi Oman. Între timp, EAU au precizat că cele mai recente cazuri de infecţie din ţară au fost un turist iranian şi soţia sa. Drept urmare, ţările cu risc imediat par a fi cele care au legături strânse cu Iranul. Statele care se învecinează cu Iranul, cum ar fi Turcia şi Irakul, precum şi cele care au comunităţi mari de şiiţi sunt expuse unui risc crescut de a importa coronavirusul.

În Iran, cel mai mare număr de infectări au fost înregistrate în Qom, un oraş considerat „sfânt”, unde au loc importante evenimente şiite. Oraşul este vizitat de milioane de pelerini din ţări cu populaţii şiite semnificative, precum Liban, Irak, Bahrain, Yemen şi Kuweit. Separat, Djibouti are un risc ridicat de a importa virusul, deoarece are un număr mare de lucrători chinezi.

Pe de altă parte, o altă clasificare a ţărilor cu risc crescut le evidenţiază pe cele ale căror sisteme de sănătate au fost puternic slăbite de conflicte, precum Irak, Siria, Yemen şi Libia.

În Iran, autorităţile au stabilit 230 de spitale pentru a trata pacienţii infectaţi la nivel naţional şi au închis şcolile şi universităţile din Qom pentru a opri răspândirea virusului. Proiecţii de filme, evenimente de artă şi meciuri de fotbal au fost anulate, iar în capitală  muncitorii au început să igienizeze reţeaua de metrou în fiecare seară. Pe de altă parte, mai multe state vecine şi-au închis graniţele cu Iranul - inclusiv Turcia, Afganistanul, Armenia şi Pakistanul. Kuweitul a întrerupt toate legăturile aeriene cu Iranul, în timp ce EAU au anulat zborurile către majoritatea oraşelor iraniene.

Este de ajuns închiderea frontierelor? Evoluţiile din întreaga lume de până acum par să nu confirme eficienţa acestei măsuri. Mai importantă este comunicarea între state, reducerea riscurilor de transmitere şi creşterea ratei de supravieţuire a celor infectaţi.

La urma urmei, nu este pentru prima dată când ţările din regiune trec printr-o astfel de experienţă. Focarul sindromului respirator din Orientul Mijlociu (MERS), originar din Arabia Saudită în 2012, a obligat facilităţile de sănătate din regiune să îmbunătăţească controlul infecţiilor în spitale. Însă MERS a fost mult mai puţin contagios decât COVID-19... dar mai mortal.